04. (eseu, cybersonet)
ciclul „geometria fulgilor şi alte încercări de lumină”
Geometria fulgilor şi alte încercări de lumină – cuvânt înainte (4)
[… continuare]
Există o anumită noblețe a iernii, un fel de demnitate tăcută care nu se regăsește în celelalte anotimpuri. Primăvara este exuberantă, vara este triumfătoare, toamna — melancolică și plină de abundență. Dar iarna… iarna se exprimă altfel. Ea nu are nevoie să strige, nu are nevoie să impresioneze, nu are nevoie să cucerească. Intră în lume cu o simplitate aproape regală: o coborâre lentă a luminii, o răsuflare rece peste copaci, o noapte lungă care așteaptă să fie interpretată. Iarna știe că este suficientă. Știe că nu trebuie să convingă. Știe că omul o va privi oricum.
Poate de aceea, iarna a fost dintotdeauna asociată cu introspecția. Nimeni nu își explorează sufletul la fel de intens într-o zi fierbinte de vară. Nimeni nu se regăsește cu adevărat într-o primăvară agitată. Însă în decembrie — luna cea mai densă, cea mai albă, cea mai încărcată de sens — oamenii își aud din nou vocea interioară. Zăpada, prin tăcerea ei, permite celorlalte tăceri să iasă la suprafață. Zăpada devine o scenă pentru gânduri. Și poate tocmai de aceea, iarna este un anotimp profund literar.
Există, de altfel, ceva aproape metafizic în felul în care iarna se instalează. Ea nu vine doar ca un fenomen atmosferic, ci ca o stare a lumii. Ca și cum întreaga realitate ar lua o pauză pentru a respira. Frunzele au căzut, pământul s-a retras, apele au înghețat, iar cerul devine un spațiu vast, alburiu, suspendat. Este ca un interval între lumi, ca o vibrație între două respirații. Iarna nu înseamnă doar frig; înseamnă un gol plin, un spațiu dintre lucruri, o altfel de geometrie.
Această geometrie — cea a fulgilor, a luminii reflectate, a liniilor pierdute în alb — este motivul pentru care ciclul poartă titlul „Geometria fulgilor și alte încercări de lumină”. Pentru că, în esență, fiecare fulg este o construcție: o arhitectură delicată a universului, o simetrie care scapă privirii, un cristal ce conține în miniatură logica lumii. Fiecare fulg este o schiță, o propunere, o ipoteză. O ipoteză despre frumusețe. O ipoteză despre ordine. O ipoteză despre fragilitate.
Și totuși, fulgul nu poate fi păstrat. De îndată ce se așază, începe să dispară. În felul acesta, iarna ne învață o lecție subtilă despre trecere: nimic nu poate fi fixat pentru totdeauna. Tot ce putem face este să privim, să trăim, să simțim. Frumusețea fulgului nu stă în permanență, ci în efemeritate. În faptul că, pentru o clipă, ne oferă o formă perfectă care nu poate fi repetată. În această unicitate se naște poezia.
Gestul de a privi un fulg devenind apă pe palmă ar putea fi definit ca esența sensibilității. Acolo se află totul: mirarea, fragilitatea, efemerul, dorința, pierderea, lumina. Într-un fel, întregul ciclu de sonete pornește de aici: din întâlnirea cu ceea ce dispare. Din atingerea a ceea ce nu poate fi ținut. Din nevoia de a fixa în cuvinte ceea ce nu poate fi fixat în realitate.
Dar nu doar fulgii sunt trecători. Și fenomenele iernii sunt trecătoare: burnița care vine și pleacă în câteva minute, viscolul care răvășește lumea și o lasă apoi într-o liniște aproape sfântă, gerul care mușcă din aer doar câteva zile, ceața care se destramă la primele raze ale dimineții. Iarna e plină de apariții — rapide, stranii, intense. Ele vin ca niște mesageri și pleacă fără să explice. Omul, prins între aceste fenomene, devine un martor privilegiat al schimbării continue.
În fața schimbării, poezia devine o încercare de a înțelege. O încercare de a sta pe loc atunci când totul se mișcă. De a spune: *iată ce am văzut, iată ce am simțit, iată ce am devenit în această iarnă*. Iar sonetele, prin forma lor fixă, sunt un fel de răspuns la această neliniște a lumii. În timp ce natura se mișcă, se topește, se transformă, sonetul rămâne. Structura lui — catren, catren, terțină, terțină — e un fel de rezistență, un gest de stabilitate în fața efemerului.
De aceea, în acest ciclu, fiecare sonet va funcționa ca un mic laborator al emoției. Un mic muzeu al iernii. O casetă în care se păstrează o stare, un fenomen, o lumină, o aromă, un tremur. Un moment al zilei. O senzație. O apropiere. O amintire. Un sânge cald sub zăpadă. O privire într-o noapte cu gheață. Un vis căzut la fel ca fulgii — tăcut, delicat și inevitabil.
În felul acesta, cititorul nu va parcurge doar un set de poeme, ci o călătorie prin toate stările posibile ale iernii: de la dimineți palide la nopți intense, de la atingerea suavă a burniței la mușcătura dură a gerului, de la joaca fulgilor la furia viscolului. Fiecare sonet este o treaptă, iar între ele se întinde această pregătire — acest preambul care încearcă să aducă sufletul în starea potrivită pentru a primi iarna.
[va urma…]
-->
Comentarii