Pe umbra mult prea ştearsă a unui rece zid,
Mai caut încă azi, un drum cu cale-ntoarsă,
De vreau ca să respir, în jur e numai vid
Şi teama neputinței o simt că nu mă lasă.
Asemeni unei frunze, cad astăzi la pământ,
Valsând cu aripi frânte, căzută din amurg.
Cerşesc azi rostul vieții ce-i cu chirie-n gând,
În ploile durerii, ce peste mine, curg.
Se tânguie azi timpul ce-alergă spre apus,
Ce-și cântă partitura pe notele uitării,
Îmi picură iubirea oprită-n lumi de sus,
În lacrima ce doare, tăcută-n pragul zării.
Vibrează gândul meu, înecat în lacrimi,
Că n-am să pot opri a vrerii mele patimi.
N-am să mai pot zbura, nicicând, ca altădată
În nelumină, m-oi ofili ca floarea ne udată.
Să ţes cărări de viață cu vise luminate,
Împrăştiate-n doruri, nespuse, neaflate.
Eterna împăcare, un scâncet înspre soare,
Liniștea să-mi fie, lumina din răzoare.
Iubirea să ne fie preaplinul'nțelepciunii
În nopțile cu stele pe-altarul rugăciunii,
În prag să îmi aşterni doar frunze arămii,
De-mi este hărăzit, eu te aștept să vii.
Răspunsuri