Norvegia, un nou El Dorado pentru români
Se apropia ziua plecării spre Norvegia. Emoţiile inerente călătoriei le simţeam tot mai acut. Dimineaţa la ora 4,30 trebuia să fiu în staţia de autobuz pentru a urca în microbuzul ce mă va duce la aeroportul Otopeni. Simţeam furnicături prin tot corpul şi nu puteam adormi, aşa că am luat un extraveral. Era cea de a doua călătorie în această ţară. Am mai fost şi anul trecut când am vizitat şi alt oraş cam cât Mangalia de mare, aşezat la intrarea în oceanul Atlantic pe patru insule, legate între ele prin poduri. Se numea Kristiansund şi aterizarea fusese atunci pe aeroportul Molde, acolo unde mai târziu avea să joace şi echipa Steaua un meci de fotbal.
La ora 12,30 am decolat spre Munchen, unde am schimbat avionul în drumul spre Oslo, prima escală pe pământul Norvegiei. De aici după vreo şase ore de aşteptare aveam legătura cu un altul ce mă duce spre aeroportul Harstad - Evenes - Narvik, la vreo 65 km de casa copiilor mei din Lodingen.
Zborul deasupra Norvegiei l-am parcurs noaptea şi nu am văzut nimic. Nici măcar luminiţe rătăcite printre munţi şi malurile fiordurilor.
Aproape de miezul nopţii am aterizat. Fiica şi ginerele mă aşteptau în sala de preluarea bagajelor. Aeroportul este unul micuţ, pentru traficul intern.
Norvegia m-a întâmpinat cu ce are ea mai frumos: aurora boreală. Poate nu observam această frumuseţe naturală a zonei polare, dacă nu mă atenţiona fiica-mea. Cerul era brăzdat de o porţiune ca o eşarfă la gâtul unei femei frumoase, eşarfă desenată în toate nuanţele spectrului coloristic, predominând cea de verde.
Întreaga Norvegie era îngropată în zăpadă. Toată ţara fiordurilor se afla sub plapuma de un alb strălucitor al omătului. Doar drumurile erau curate, chiar dacă şerpuiau printre munţi, sau pe lângă malurile câte unui fiord.
La întoarcerea spre ţară am descoperit adevărată frumuseţe a Norvegiei care este aproape numai un munte continuu, cu coborâşuri şi urcuşuri şi cu multă apă. În mijlocul munţilor acoperiţi cu zăpadă observai de la peste nouă mii de metri înălţime, lacuri îngheţate, fiorduri care se înfigeau adânc în inima munţilor şi continuau pană la ocean.
Un alt lucru ce m-a surprins a fost lipsa localităţilor dea lungul întregului zbor de peste 1200 km dintre Oslo şi Evenes. Nu ştiu dacă am întâlnit 3-4 localităţi şi acestea au fost spre nord.
Narvik este un oraş cu funcţia de capitală zonală în partea nordică. Aeroportul Evenes este destul de departe atât de Harstad cât şi de Narvik, cu toate că poartă numele celor două oraşe, ca identificare de aeroport. Ambele oraşe sunt în direcţii opuse la vreo 50-60 km, iar oraşul Evenes se găseşte pe malul altui fiord, înşirat sub poalele munţilor stâncoşi.
Aşa cum am spus, eram aşteptat la sosire atât de fiică cât şi de ginere, cu un Audi 6 break. Acolo dacă nu ai maşină nu te poţi descurca. Trebuie să mergi la shopping unde este mai ieftin şi cum în Lodingen - orăşelul lor, cu ceva peste 3000 de locuitori printre care şi 4 romani, pe lângă alte naţionalităţi cu statut de azilanţi, asistaţi de statul norvegian pe cheltuiala lui timp de 3 ani (vreo 500 de persoane, în general africani şi asiatici), ai nevoie să mergi ori la Harstad, ori la Sordland, la vreo 60-70 km de Lodingen.
Drumul spre noua destinaţie s-a desfăşurat ocolind o porţiune din Fiordul de Vest, fiord ce leagă Oceanul Atlantic de interiorul ţării în această zonă şi care este circulat de feriboturi, nave de linie, sau pescadoare.
După ce am traversat fiordul peste un pod impresionant şi după o ora de mers sinuos după miezul nopţii printre munţi, am ajuns la casa copiilor, o clădire cu parter şi două etaje, construită din bolţari de beton şi cu o suprafaţă locuibilă de 240 mp.
Ajuns în Lodingen, aşteptam cu nerăbdare să descopăr şi alte zone ale acestei părţi ale Norvegiei. Bineînţeles că cea mai mare nerăbdare era să merg la pescuit, să-mi încerc norocul cum se zice. Ginerele a doua zi de dimineaţă a plecat la lucru, iar eu mi-am pregătit o lansetă, am luat o sacoşă pentru a pune eventualii peşti şi am părăsit casa pe la ora zece. Mi-a spus unde să merg la pescuit, undeva pe un cheu în faţa atelierului unde lucra el. Acolo era ancorat un pescador, aşa că aveam şi adăpost dacă începea să bată vântul, foarte frecvent şi pe aici ca şi pe litoralul românesc.
Am făcut prima lansare şi spre bucuria mea am simţit primul atac la peştişorul meu metalic de 60 grame, numit în termen pescăreşti pilker. In scurt timp am prins patru peşti fiecare în jur de 2 kg. Am scăpat şi alţii mai mari datorită faptului că nu începuse fluxul, apa era scăzută, cu o diferenţă de vreo 4 metri până la suprafaţa cheiului. Peştele fiind greu, când se zbătea i se rupea gura şi-l pierdeam. În prima mea zi am prins şase peşti într-o oră de „vânturat” apa şi mândru nevoie mare, am plecat acasă. Făceam exact 10 minute pe jos.
Zilnic mergeam la pescuit, dar o făceam pe semi pescarul sportiv, îl eliberam dacă era sub două kilograme, restul îl păstram pentru ca să-l sărez şi să-l usuc pentru acasă.
A doua zi după ce a venit ginerele de la muncă, am plecat spre Sordland un oraş mai mare decât Lodingenul, aflat la vreo 60 de km. Lodingenul este cap de pod ca aşezare, de aici mai departe nu poţi merge. Pe ambele parţi sunt două fiorduri dintre care cel din spate se înfundă în munte. Orăşelul Lodingen este aşezat pe malul stâng al Fiordului de Vest, sub poalele muntelui. Casa copiilor mei este ridicată chiar sub stânca muntelui. Munţii nu sunt falnici ca la noi, sunt mai mărunţi şi numai din granit. Copacii sunt rari şi firavi, coniferele predominând mai puţin.
Orăşelul se întinde pe o lungime de vreo 2 km începând de la malul fiordului şi urcând spre munte. Au două magazine alimentare, o grădiniţă, o şcoală pentru copiii până în clasa a V a, apoi alta pentru cei de până la liceu, un liceu cu profil pe meserii, un cămin de bătrâni, creşă, câteva hoteluri şi o clădire mare colorată cu mult maro, cu preocupări financiare pentru întreg nordul scandinav, până în Estonia, societate unde lucrează ca economistă şi fiica mea.
Spre ieşirea din oraş există o zonă rezidenţială unde sunt construite case de vacanţă, unele locuite permanent, ca şi altele ridicate pe malul fiordului din spate. Au o pescărie, nave pescăreşti, o fabrică de plase de pescuit cu magazin propriu de vânzarea lor şi un port cu ambarcaţiuni particulare de agrement şi pescuit.
Casele au culoarea predominant albă, dar şi gri, albastru, maro, ocru, sau alte culori combinate. Ce am descoperit interesant este că multe nu au temelii din beton, ci doar nişte pietroaie puse unul peste altul, la acelaşi nivel, peste care se ridică casa. Cade un pietroi, cade casa. Mă întrebam în sinea mea dacă aici nu sunt cutremure. De ce nu le este teamă localnicilor de mişcările tectonice ale acestei zone muntoase?
Drumul până la Sordland este frumos. Şoseaua şerpuieşte un timp pe malul fiordului, apoi se desparte de el spre stânga, intrând printre munţii înzăpeziţi până prin luna mai. La poalele lor pe suprafaţa mai puţin înclinată sunt numai bolovani mari de piatră, aşezaţi fără noimă de milenii, parcă ar fi rodul unei ploi cu meteoriţi. Nu există nicio explicaţie logică al apariţiei lor aşa cum sunt aruncaţi ca din întâmplare peste tot, inclusiv în apa mai puţin adâncă de la mal.
Pe traseu ne întâmpină sate micuţe, câteva case de o parte şi de alta a şoselei, majoritatea din lemn, vopsite viu colorat. Nu există agricultură în această zonă şi nu aş putea spune cu ce se ocupă această populaţie rurală. Este adevărat, toţi au maşini şi pot merge la un eventual loc de muncă. În dreptul caselor de pe malul fiordului erau bărci ancorate la câţiva metri în apă cu motorul pe ele, sau fără motor ridicate pe uscat, lucru ce denotă că pescuitul este o ocupaţie şi un mod de viaţă normal al norvegienilor.
Sordlandul este frumos şi mai mare decât Lodingenul, posibil să aibă vreo douăzeci de mii de locuitori. Între timp a început şi ploaia. Aici există o succesiune a fenomenelor meteorologice, ca într-un program prestabilit. Alternează când ninsoarea când ploaia, completată cu vreme frumoasă, soare, apoi vânt şi nori. Nu am avut o temperatură mai mare de 8 grade cât am stat în Norvegia, dar nu simţeai asprimea gerului. Uneori bătea vântul iar apa fiordului se învolbura ca la noi la mare.
Astăzi este iar soare. Trei zile de la sosirea mea a fost soare continuu. Chiar dacă zăpada de pe acoperişuri era de peste jumătate de metru, şoselele erau uscate, fără nici un pic de omăt.
Am oprit aerul condiţionat în living (în Norvegia de nord cel puţin, încălzirea se face numai pe bază de energie electrică, chiar dacă ţara este cea de a treia exportatoare de produse petroliere din Europa) şi am ieşit la plimbare prin localitate, s-o descopăr şi să fac fotografii. Văzusem un hotel mic care avea o îngrădire a curţii din stâlpi sculptaţi, cum erau şi obiectele de joacă pentru copii. Am aflat că sunt aduse tocmai din Thailanda. Merita deplasarea până acolo, aşa că am plecat.
Sâmbătă dimineaţa am servit micul dejun, ne-am băut cafeaua şi am pornit la drum. Nu era una dintre cele mai frumoase dimineţi, însă era una obişnuită pentru clima Norvegiei.
Plouase mărunt noaptea, şoseaua era umedă şi cerul înnourat. Revedeam din nou traseul pe care l-am făcut la sosirea în nord. La ieşirea din Lodingen, pe partea dreaptă la câţiva kilometri am văzut primii reni în original. Păşteau la marginea unui pâlc de arbuşti crescuţi între şosea şi fiord. Erau vreo opt. De la distanţa la care se aflau, circa cincizeci - şaizeci de metri şi viteza maşinii, nu am făcut mare deosebire între ei şi o capră. Erau gri-cenuşiu şi nu prea mari. Oricum nu ca cei din filme sau ilustrate. Nişte animale plăpânde, slabe şi obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor ca şi oile sau caprele noastre. Copiii mi-au povestit că au venit şi în oraş fără a se teme de ceva. Aşa făcea şi vulpea de pe muntele din spatele casei lor. Cobora şi o lua printre case căutând de mâncare.
După prima turmă am mai văzut şi alţi reni, dar numai în aceeaşi zonă, la câteva sute de metri distanţă între ei. Aici mai trăiesc şi elani dar numai în zonele împădurite. Norvegienii le spun „mus” şi îi poate vâna dacă au permis şi autorizaţie specială numai într-o perioadă a anului. Am mâncat acolo friptură de elan şi de balenă, pregătită de fiica mea la cuptor.
Am văzut prima familie de elani când mergeam spre Evenes să-l preluăm pe un amic din Iaşi, invitat de ginere să muncească împreună la aceeaşi firmă. De asemeni şi când am mers să tăiem lemne din pădurea unui coleg al ginerelui, am mai văzut câţiva elani ca şi în dimineaţa plecării spre aeroport. Un coleg al lui avea câţiva munţi în proprietate şi dorea să tăiem arborii ca să-şi facă pârtie de sky board iar copiilor le trebuiau lemnele pentru încălzit casa. Au comandat în ţară centrală pe lemne, aşa că-şi pregăteau rezerva de combustibil pentru iarna următoare.
Am trecut de intrarea spre aeroport şi ne îndreptam spre oraşul Evenes înşiruit ca mai toate localităţile norvegiene, pe malul fiordului şi sub munţii care străjuiau de o parte şi de alta întinderea de apă. Case joase, cu maximum două etaje, viu colorate, majoritatea din scândură aşezată orizontal una peste alta sau pe verticală. Temeliile la cele cu un nivel erau în general bucăţi mari de granit. Rar descopereai o temelie din beton. Totul aici este doar stâncă de piatră de culoarea vânătă.
Nu m-a impresionat ca oraş. Erau doar case fără curţi, aşezate fără nicio ordine, parcă fiecare unde a vrut să şi-o ridice. Unele erau frumoase dar nu deosebite. Dacă acoperişurile nu erau noi, atunci descopereai un strat gros de muşchi verde crescut peste scândurile acoperişului.
La o intersecţie un panou rutier ne indica o localitate din Suedia despre care nu aş fi ştiut nimic ca să mă orientez. Nu amintea că în acea parte este Suedia. Noroc că ştiau copiii. Se vedea că urcăm pe munte deoarece zăpada era pe versanţi din ce în ce mai mare. Am trecut şi prin tuneluri dar nu aşa lungi ca în sud, doar de cinci sute de metri şi erau prin munte nu pe sub fiord ca acolo. Când ne-am apropiat de graniţă, peisajul era deja glaciar, lacurile dintre munţi erau îngheţate, pescarii îşi încercau norocul la copcă, iar amatorii de sport se plimbau pe lacul îngheţat bocnă cu schiurile sau cu sky board-urile. Pe marginea şoselei staţionau maşini parcate în refugii, lăsate în voia sorţii. Nimeni nu fură aici sau încalcă teritoriul ori proprietatea cuiva.
Am văzut nişte staţiuni montane care se rezumau doar la o îngrămădire de căsuţe şi bungalouri acoperite cu zăpada, iar printre nămeţi de peste un metru descopereai o grămadă de maşini parcate. Era weekendul şi norvegienii plecaseră de acasă pentru toată perioada week-end-ului.
Şoseaua pe partea Suediei era dezamăgitoare, numai gropi şi plombe. Parcă erai pe drumurile noastre judeţene din zonele uitate de lume, sau pe traseul bulgăresc dintre vamă şi Balcik.
După două sute de km de drum şi mai bine de trei ore de mers printre munţi, am ajuns la destinaţie. O mică localitate de munte unde exista un magazin nu atât de mare dar bine aprovizionat şi cu unele preţuri la jumătate ca în Norvegia, mai ales la bere şi ţigări. În rest la fel de scump şi inaccesibil pentru mine, dar accesibil pentru copii, de aceea au şi făcut 400 de km. Se putea plăti cu cardul în monedă norvegiană, care era mai mare decât cea suedeză şi convertirea se făcea automat la casă. La intrarea în magazin erau zeci de cărţi în suedeză, care se dădeau gratuit celor ce doreau să le ia. Mi-am ales ceva şi eu despre geografia zonei, cu multe ilustrate, dar nu am luat-o atunci, crezând că o găsesc la ieşirea din magazin dar, nu a fost să fie, o luase alt amator, acolo este posibil să se mai citească, nu ca la noi, numai internet, aşa că am găsit altceva interesant despre Simbad marinarul, dar nu povestea cunoscută, ci cum s-a construit o barcă ca a lui şi peripeţiile din timpul călătoriei pe traseul lui Simbad din poveste.
Drumul de întoarcere a fost mai relaxant, mergeam pe un traseu deja cunoscut şi între timp se zvântase şi şoseaua. Pescarii erau tot la copcă dar nu pot spune dacă au prins ceva. După alte mai bine de trei ore de drum şi zeci de fotografii făcute din viteza maşinii, am revenit acasă unde am gustat berea suedeză cu 3,5 grade alcool. Aici au bere de la 2,4 grade până la maximum 4,5 grade. Nu simţi plăcerea unei beri ca la noi ci doar că ai băut ceva rece dacă este ţinută la frigider. Este la fel de rece şi dacă o laşi în portbagajul maşinii.
Nu am reuşit să beau mai mult de două beri odată, oricât de mult îmi plăcea berea acasă şi asta nu că mi-ar fi pierit cheful ştiind cât costă o bere, echivalentul a 12 lei cea mai ieftină la magazin şi a 35-40 lei la restaurant. O sticla de coniac de ½ litri costă 200 kr, adică cam 120 lei la noi. Cred că este singura posibilitate de a te lasă de băutură, numai că nu se întâmplă aşa. Am văzut femei norvegiene trecute de mult de prima tinereţe când ieşeau din super market cu un coş plin cu băuturi alcoolice şi nu erau cu bere.
Mai aveam de stat în Norvegia doar trei zile, iar copiii s-au gândit să-mi facă cadou o excursie prin această zonă nordică a ţării.
Sâmbătă de dimineaţă după micul dejun şi cafea, ne-am urcat în Audi şi ne-am pornit la drum. Vineri a fost o zi frumoasă ca timp. Ca mai toate zilele din nord, a alternat perioada de zăpadă cu ploaia de dimineaţă, dar a predominat soarele în restul zilei. Poate în ciuda acestui lucru sâmbătă s-a pornit din zori o ninsoare cum puţine zile am întâlnit în iarna aceasta la Mangalia. Ningea cu fulgi mari ca în plină iarnă şi pe jos se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Nu ne-a descurajat acest lucru.
Prima parte a traseului a fost drumul ce ducea spre Sordland. La vreo douăzeci de kilometri de Lodingen am făcut la stânga, părăsind drumul cunoscut. Munţii erau mai semeţi şi mai înzăpeziţi, iar ninsoarea din ce în ce mai puternică. Ginerele schimbase cauciucurile de iarnă cu cele de vară şi ne era teamă de derapaje. Ne bazam pe faptul că se rula oricum sub 80 km la oră şi că are cauciucuri noi.
Ne îndreptăm spre zona litorală numită Lofoten după numele unui oraş aflat la peste 250 de km de noi, la ocean, adică spre originala Laponie. De fapt zona litorală a Oceanului Atlantic pe o distanţă de cel puţin 200 km ( nu ştiu cât aparţine Norvegiei), se numeşte Marea Norvegiei, sau Norskehavet în limba lor, dar face parte din Oceanul Atlantic.
Noi ne îndreptam spre Svolvaer, un orăşel foarte frumos, cu un port turistic aglomerat de ambarcaţiunile private de toate mărimile şi mărcile.
Căutând prin biblioteca lăsată moştenire copiilor mei de foştii proprietari ai casei, în afara unei colecţii complete a dicţionarului explicativ al limbii norvegiene, vreo 15 tomuri frumos legate in piele, am descoperit şi un atlas geografic editat prin 1983. Fostul proprietar a fost cadru militar şi după cum am constatat foarte preocupat de carte. Dacă le-a lăsat moştenire celor cinci copii ai săi casa, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu pasiunea pentru cultură. Aşa că nu au fost interesaţi să revendice vreunul din ei şi valoroasa colecţie de cărţi şi un atlas geografic mare şi bine documentat. Eu cum aveam să mă mai documentez acum dacă le lua vreunul din ei?
Cum spuneam mai sus, am făcut la stânga spre Laponia şi imediat s-a schimbat şi peisajul. Munţii erau mai semeţi şi mai plini cu zăpadă. Am descoperit în atlasul geografic că în zona localităţii copiilor munţii se numesc Lodingen şi nu neapărat după oraş, ci după un mare erou al lor şi cel mai înalt vârf este Lodingaksla de 568 m. Acum eram în zona munţilor Hinnoya cu cel mai înalt vârf Bukketind de 985 m. Declanşatorul Nikonului meu funcţiona continuu în ciuda faptului că mă chinuiam din cauza vitezei maşinii şi a deselor curbe, să nu fotografiez doar balustrada de pe marginea şoselei cum mă ironiza fiică-mea.
Am ajuns şi la primul tunel din cele 9 câte vom întâlni în total până la Svolvaer, lung de 6,3 km. Nu ştiu de ce îi este teamă şi rău fiicei mele în tuneluri. Poate că are claustrofobie. A închis ochii şi s-a adâncit în scaunul ei de copilot. Dacă înainte de a intra în tunel ningea şi era vremea întunecată, când am ieşit pe partea cealaltă nu mai ningea, era puţină zăpadă pe munţi şi soare. Doar 6,3 km de tunel ne despărţeau de două fenomene meteorologice diferite.
Lăsasem în urmă înainte de a face la stânga malurile fiordului Kanstadfjorden şi din când în când mai întâlneam câte un lac de munte îngheţat, sau câte un pârâu. Acum în dreapta noastră a apărut un nou fiord numit Raft-sundet, dar trecând prin un alt tunel dintre cele nouă cu lungimi între 6,3 km cel mai mare şi 500 m cel mai mic, fiordul a apărut în stânga noastră. Ca de obicei în toată Norvegia şi aici, am întâlnit puţine localităţi între munţi. Din când în când apărea câte o casă-două de vacanţă, ascunse printre munţi şi aşezate obligatoriu pe malul unei ape.
Până la Svolvaer am făcut vreo oră jumătate. Mă întrebam privind peisajul, drumurile şi mai ales acele tuneluri, cum a putut o mână de oameni, ceva peste patru milioane cu toţii, acum fiind cu emigranţi cu tot puţin peste cinci milioane, să realizeze toate aceste drumuri pe miile de kilometri cât are Norvegia? Numai de la Oslo până la Lodingen sunt peste 1.200 de km. Dar până în nordul extrem la graniţa cu Rusia sau cu Finlanda?
Deci ei, cu o populaţie ceva mai mare dar nu cu mult, decât Bucureştiul şi Clujul luate la un loc ca oraşe, au reuşit să construiască atâtea drumuri printre toţi munţii acestei ţări, iar noi în 23 ani de „stare occidentală”, nu am reuşit să unim cu o autostradă Braşovul de Constanţa?
Jumătate de an exista aici zăpadă dar nu şi drumuri înzăpezite, sau maşini blocate în nămeţi. Imediat cum încep ninsorile şi utilajele lor aleargă cu viteză pe şosele, printre munţi şi pe serpentine, la deszăpezit. Nu se dă cu sare sau cu alte soluţii să distrugă asfaltul ca la noi.
Maşina care aruncă cu viteză zăpada peste balustrade, împrăştie pietriş în urmă, iar cauciucurile autovehiculelor nu au lanţuri sau sunt mai moi, ci au cuie în ele şi sunt obligatorii de la data „X” la data „Z” indiferent dacă ninge sau nu, iar amenzile sunt extrem de mari dacă nu-ţi echipezi corespunzător maşina.
În Svolvaer nu am stat prea mult. Am intrat într-un mare magazin AMFI unde doar ne-am „clătit” ochii, copiii căutând altă încălţăminte pentru cel mic. Are 12 ani, este în creştere şi-l dor tare picioarele. Încălţămintea cumpărata la Harstad era prea grea. Îi căutau tenişi pentru mers la şcoală la orele de sport.
Fiica a vrut să mergem la Melbu, un oraş pe partea cealaltă a altui fiord, la un fost coleg al ginerelui care i-a mai vizitat din când în când, aşa că am făcut calea întoarsă vreo 30 de km şi am schimbat iar la stânga după primul tunel, să ajungem la Melbu, la staţia de feribot Fiskeboll. Nu a durat prea mult şi a sosit şi feribotul. Taxa nu a fost exagerată, doar 203 koroane (1kr = 0.56 lei). Ne aşteptam la mai mult. Nici distanţa de parcurs nu era mai mare de vreo două-trei mile maritime (1 milă = 1830 m). Am urcat de la puntea de îmbarcare a autovehiculelor cu liftul la puntea salon, o încăpere elegantă, cu bar şi tot ce era necesar pentru ca pasagerii să se simtă bine.
Nu peste mult timp s-au auzit pornite şi motoarele navei iar aceasta a început să părăsească cheul de acostare. În afara faptului că am fost marinar de navă militară timp de doi ani pe perioada armatei până în 1966, pe navă efectiv am mai fost într-o excursie în Grecia spre Muntele Athos acum vreo 4 ani. Am ieşit pe puntea bărcilor să fotografiez şi să filmez tot drumul până la Melbu, care nu a durat mai mult de vreo 15-20 minute.
Bineînţeles că iar i-a fost rău fiicei deoarece cum am ieşit în larg dintre munţii înalţi aici de peste 1.400 m şi înzăpeziţi, cum am descoperit că pe apă este furtună de gradul doi spre trei, cu valuri de un metru înălţime, iar când prova navei călca peste talazuri, se împrăştia în jur spumă multicoloră, culoare căpătată de la razele luminii solare, însoţită de un zgomot puternic de buşitură.
Mi-am epuizat repede memoria aparatului cu filmuleţul realizat, aşa că am revenit cuminte în salon înainte de a ajunge la Melbu. Nici plăcut nu mai era de stat, fiind un vânt puternic care te tăia prin haine, iar şederea pe punte era instabilă din cauza tangajului şi al ruliului, plus că mă udau stropi de apă rece când nava spărgea valul.
Şi la Melbu am intrat într-un magazin de data aceasta al firmei REMA 1000, să căutăm carne de porc pentru un grătar. Românul dacă nu face un grătar indiferent în ce ţară ajunge, nu se simte bine. Nu am găsit aşa că am plecat la altul arăbesc să luăm brânză. În Norvegia nu se găseşte decât brânză topită şi este finlandeză, la cutii de 200 gr. Produse pe care le consumăm noi ca: varză acră, frunză de viţă, brânză, mălai, mirodenii, le găseşti doar la magazinele arăbeşti.
Prin zona Lodingenului pe o rază de peste o sută de km nu se găsesc asemenea magazine. Acela era singurul magazin cunoscut din zonă. Cum arabul pe care l-am salutat cu un Selam Alekum adus de pe litoralul românesc, mi-a răspuns vesel, am zis că putem cumpăra ce ne interesează. Contrar obiceiurilor şi al regulilor comerţului din această ţară, preţurile nu erau afişate la vedere. Arabul tot arab. Dorea negociere directă şi după cum găseşte fraierul. Am văzut o cutie de brânză dar arabul a cerut 160 kr. pe un kg. de brânză, adică cam 100 lei româneşti. Ne-am lipsit de brânză şi de negocieri şi am plecat spre casă.
Partea aceasta de ţară este cu zone de şes mai largi între apa fiordului şi munţi şi cu mai multe localităţi.
Am văzut chiar oi cu mieii lângă ele, vaci ţinute în nişte condiţii de-ţi venea să-i împuşti pe proprietari. Mocirla unde stăteau era de peste douăzeci de centimetri adâncime. Caii întâlniţi erau ţinuţi afară nu în adăposturi dar cu nişte îmbrăcăminte pe ei ca nişte pilote legate sub burtă. Aveau tractoare şi baloţi de fân acoperite în folie albă de poliester la marginea şoselei. Aşa ţin fânul verde tot timpul şi nu mucegăieşte ne având aer să facă reacţie aerobică.
Am întâlnit pe malul fiordului zeci de gâşte sălbatice păscând liniştite iarbă. O pasăre ciudată stătea în mijlocul şoselei şi nu s-a ferit de noi cum ar fi fost cazul şi cum ne aşteptam. Era mare cât un porumbel, cu un colorit ca la coţofană, negru cu alb, dar cu un cioc lung de vreo cinci-şase centimetri, colorat în roşu aprins. Aici îi spune tjeld, la noi nu ştiu dacă există, dar cred că da, prin zonele deltei.
Dacă la dus am plecat pe ninsoare şi la -1,5 grade, drumul de întoarcere a fost pe o vreme însorită şi călduroasă, chiar dacă afară nu erau mai mult de cinci grade cu plus. Satele erau mai dese, casele mai modeste, la fel de viu colorate, unele chiar frumoase, mari după posibilităţile financiare ale proprietarilor.
În curând după ce am trecut printr-un nou oraş numit Stokmarknes dotat cu un aeroport pentru avioane de mici dimensiuni şi cu ceva industrie, am trecut peste fiordul Boroysundet pe un pod cu o pantă destul de accentuată. Era înalt să poată trece cu navele pe sub el, fiind fiord navigabil. Până la Sortland nu erau decât vreo 70 de km de la Melbu, aşa că am traversat oraşul, apoi am urcat pe un alt pod de data aceasta peste Sorland Sundet şi am intrat pe traseul cunoscut, pe drumul de circa 70 km, ce leagă cele două oraşe, Sortlandul de Lodingen.
Desigur că odată reveniţi între munţi, a început din nou să ningă uşor iar temperatura a scăzut la 0,5 grade. Audi-ul copiilor avea termometru de interior şi exterior şi afişa continuu cele două diferenţe. Am ajuns acasă flămânzi, hrăniţi doar cu micul dejun de dinaintea plecării şi câte un preparat de patiserie destul de delicios, cu cremă de vanilie, cumpărat din magazinul firmei AMFI din Svolvaier. Aici sunt mai multe firme de comerţ care au lanţuri de magazine în toată Norvegia. Pe lângă cele amintite aici mai sunt cele ale firmei ICA, Coop Prix, Cubus, Eurosca, etc, cum sunt la noi Metro, Lidl, Bila, şi altele.
Mai am puţin şi părăsesc acest ţinut cu totul deosebit. Mâine dimineaţă la ora 6,40 voi fi în zborul spre casă. Am de schimbat trei avioane, în Evenes, Oslo şi la Frankfurt, iar pe Otopeni voi ateriza la 18,30.
Norvegia are ca formă de guvernământ monarhia constituţională cu sistem parlamentar, este lungă de 1750 km de la nord la sud. Suprafaţa sa este aproape egală cu cea a Marei Britanie, Italia şi Japonia, dar cu o sută de mii de kilometri pătraţi mai mult decât a României, având o populaţie etnic norvegiană de peste 4,3 milioane de oameni, însă cu toţi emigranţii ajunge aproape de cinci milioane. Printre aceştia se numără şi cei patru români din Lodingen, nevoiţi să părăsească pământul dobrogean unde s-au născut şi să emigreze la aproape cinci mii de kilometri depărtare de casă, datorită condiţiilor oferite de-a lungul celor peste douăzeci şi trei de ani, de toate guvernele ce s-au succedat la conducerea acestei ţări, greu încercată mereu de-a lungul istoriei sale.
Aşa că veţi înţelege de ce am ales acest titlu al reportajului meu, că Norvegia reprezintă pentru români un nou „El Dorado”, ţara făgăduinţei, numai că am început să ne facem cunoscute anumite obiceiuri chiar şi acolo.
Virgil Stan - Mangalia
-->
Răspunsuri
Citit cu drag!