Nuditatea lui Henry Miller
sursa. autor: Carmelia Leonte
Recenta reeditare a romanului Tropicul Capricornului (cu o traducere excelentă), deși nu este capodopera autorului, mi-a prilejuit cufundarea în starea de beatitudine lingvistică atât de obișnuită lui Henry Miller. Textul se desfășoară ca un imens poem în care trama narativă e doar un pretext subțire, uneori prea subțire, pentru demonstrația de forță. Același rătăcitor pe apele erosului – sufletește neterminat, fizic epuizat, mort și dezgropat, prin lume umblat, ciupit, șifonat, ofensat, de fecioare tămâiat, aleluia – ne lovește cu poezie drapată în dezmăț, doldora de personaje scălâmbe, mai ales cele feminine, figurante fără suflet în scene deocheate, material didactic pentru lecții burlești de Kama Sutra, cacealma de figuri memorabile prin derizoriu și totuși nedoborâte de ridicol pentru că o plasă de cuvinte le susține măiastru la suprafața lucrurilor. De cealaltă parte, masculi nu prea feroce, dar spurcați la vorbă, nu te mai spală nici apele Iordanului dacă intri în gura lor, viață de circ și îngropăciune, îmbuibare până la vomă, uitare de sine într-o totală lipsă a sentimentelor, mimetism erotic (mereu un al treilea trage cu ochiul), hidoșenie cu dichis. Artă! Grămezi de femei ușor reificate, dar nu de tot condamnate pentru că, vezi bine, au suflu, au dorințe și au sex. Tot sunt bune la ceva. Cinismul este instrumentul preferat de vivisecție, unealtă performantă în strategia de a distruge până și eventualitatea vreunei coerențe. A vreunei potriviri. Tabloul este disipat, disconfortul este căutat cu lumânarea, lipsa dominatoare a sensului vindecă dorința de a găsi un sens. Este un spectacol ce tinde spre perfecțiune, deși e vorba despre o perfecțiune de limbaj în timp ce lumea se duce de râpă. Dar când a contat asta? Ochiul caută disperat curba viziunii. Pentru că trebuie să fie o viziune aici, trebuie, ceva misterios ce nu se oferă de la sine înțelegerii, un fel de plenitudine sfârtecată ca un ciur prin care poți zări, dacă vrei, frumusețea lumii. Dacă nu, nu. Nimeni nu te obligă la nimic. Totul e veselie și libertate de care ți se și apleacă la un moment dat, dar numai puțin.
Sau poate că nici atât. Senzația de prea plin vine de la aplecarea universului, de parcă s-ar fi culcat pe o ureche, dar nu pe aia care trebuia. Acum, să se întoarcă, toate lucrurile s-ar răsturna, femeile cu bărbații s-ar încăleca, și nu ar fi șa, ci crupă deșelată, vrajbă s-ar stârni și bine nu ar fi. Zeii erosului ar cârti cu aer triumfalist. Juisare în lirism. Exhibiționism.
Vrei să vezi? Să te așezi confortabil în actul vederii? „Am început să trăiesc în vedere, ca o pată microscopică pe lentila unui telescop gigantic.“ Vezi dacă poți! Este totuși un univers în care absențele sunt mai puternice decât prezențele, ceea ce nu se vede e mai important decât ceea ce se vede, ce se spune are drept suport ceea ce nu se spune, dar țipă undeva, și doare rău, doare ca dracul costeliv pe care nu îl vezi, dar te biciuiește din nevedere până la limita de sus a viziunii. Doare ca orice absență. Tânjești, dar nu știi după ce. Este vorba de o lume a demonilor înjumătățiți, subminați de însăși arta înșelăciunii. Din exces de zel, ajung să se înșele pe ei înșiși, să fie uneori așa și așa, cu fundul în două luntre, căldicei în arta ficțiunii. Zice cuceritorul de trei parale despre una dintre cuceririle lui: „Cine ar fi putut vedea în acel somn al inocenței că jumătate din față îi aparținea lui Dumnezeu și jumătate Satanei? Masca era netedă ca moartea, răcoroasă, plăcută la atingere“. Raiul nu-i primește pe căldicei, trebuie să fii fierbinte în credință sau măcar în pocăință. Dar ce să vezi? Iadul își deschide porțile și pentru aceștia, deci, culme a întorsăturii, zeflemea peste teșcherea, ai zice că tartorii sunt mai generoși decât sfinții! Cel puțin așa am dedus eu că gândește Henry Miller. (Există și o concluzie moralizatoare pentru spațiul mioritic. Vestita vorbă românească „merge și așa“ pare a fi inspirată de Nichipercea!)
Există demoni înjumătățiți. Umblă printre noi și uneori se apucă de scris.
Există și autori antinomici pentru că Henry Miller îl pomenește pe Dostoievski, îi face elogii. Erosul și Dumnezeu cad la pace. La mijloc e un mic dezastru pe care îl acoperim cu o pătură.
Dar această viziune a înjumătății coboară și în profunzime, nu doar urcă până în înaltul cerului. Bărbații sunt pe jumătate bărbați și femeile pe jumătate femei, ba există și combinații nesănătoase, adică bărbați pe jumătate femei și invers, posesori de sex, în rest confuzionați până la grotesc, „ceva ce te mănâncă de viu“, spune naratorul, „ceva atât de mort“, într-o altă secvență. Sunt personaje care suferă de „complexul răstignirii“, după cum ni se suflă la ureche, adică, traduc eu, bărbații se răstignesc pe trupurile femeilor și invers, într-o dispoziție lubrică de neconsumat.
Și totuși, să nu ne pripim, asta e ceea ce se vede, dar dincolo rămâne mereu un adevăr neexplorat, ca un pol ascuns al textului pentru că tehnica înjumătățirii funcționează la toate nivelurile, nu-i așa? Cuvintele își propagă irizațiile până departe, la sensul opus. Așa înveți să scrii un text cum ai cuceri o femeie (valabilă și reciproca), trăind moartea în chinuri a cuvintelor, agonia lor între suprarealism și schizofrenie.
Cinicul seamănă cu un copil ce suferă de o boală gravă pentru că antinomiile funcționează fără greș, ca o ghilotină – ceea ce se spune ascunde ceea ce nu se spune. „Aș dori să devin din ce în ce mai copilăros și să trec dincolo de copilărie, urmărind direcția inversă. Doresc să merg exact împotriva liniei normale de dezvoltare, să trec într-un regn superinfantil, ceea ce ar fi absolut nebunesc și haotic, dar nu tot atât de nebunesc și de haotic ca lumea din jurul meu“.
Dacă la un capăt avem alb și la celălalt negru, pe mijloc nu e gri, cum orice scriitor de duzină ar fi ales, ci roșu, adică întruchiparea răului și a stridenței. Personajele sunt bolnave de stridență în timp ce caută să se îmbete cu viața altuia. Antinomiile sunt vagi, meșteșugit mascate. De aici senzația de atracție irezistibilă pe care cascada de cuvinte o exercită asupra noastră, făcându-ne să părem noi înșine niște copii ale căror inimi bat contra cronometru, azi nu e niciodată la fel ca ieri, mâine vom lăsa cartea și vom ieși în lume, neapărați de acest miraj, de echilibrul bănuit, niciodată dovedit. Nu vom mai fi iubiți, nu vom mai fi liberi. Viața rămâne acolo, între copertele cărții și noi am pornit să înfruntăm lumea cu mâinile goale. Blestemul cuvintelor s-a revărsat din nou asupra noastră și n-am crezut, l-am acceptat senini, chiar bucuroși, simțindu-ne parte din spectacol. Adevărat, ne-am uitat pe gaura cheii, nu e decent, dar ce palpitant a fost! Cât de fericiți ne-a făcut gestul acesta obraznic, bucuroși ca niște copii care fac lucruri interzise, nebănuind pericolul.
Dar copilul acesta trebuie strangulat, nu merită să trăiască sau lumea nu îl merită pe el.
Și iar dă în noi cu cinismul! Ca și cum literatura ar fi un leac contra „noțiunilor false despre umanitate“. Aflăm că „lumea este împărțită în trei părți, dintre care două sunt chiftele și spaghete și a treia un gigantic șancru sifilitic“. Bineînțeles, cinismul poate fi semnul unei lucidități care se autoconsumă din spaima de a nu-și recunoaște eșecul pentru că dincolo de luciditate, iertat să-mi fie că remarc, ar fi salvator să existe capacitatea de a iubi. Când aceasta piere, insul face implozie și devine un cerebral decerebrat, un inteligent înspăimântător, un aducător de moarte care-ți livrează adevăruri enorme. În ultima clipă ce ți-a rămas, te întrebi cum ai trăit fără ele?! Prea târziu să înțelegi, inutil să le afli până la capăt. În timp ce inteligentul perorează cu efect, tu îți dai duhul ținând în palme ceva de nerecunoscut: speranța ta ucisă.
Cum să trăiesc așa? mă perpeleam eu citind. Și mi-a venit o idee. Excentrică, e drept. Să consider textul o energie pe care o sucesc după bunul plac, căutând cu vârful degetelor polul opus, invizibil. Pentru că antinomiile nu funcționează numai la nivel de limbaj, de categorii estetice, ci trebuie să existe și personaje binare, nu demoni înjumătățiți, ci oameni poate șubrezi în arătare, dar unii ce susțin pe umerii lor orizontul celorlalți. Și ce credeți? Dacă un sarcastic sexist se numește în mod ironic Gottlieb, deci iubitor de Dumnezeu, există undeva, pierdut în mulțime, anost, pipernicit și meteoric, un anume Grover, pe care, la nevoie, l-am putea defăima numindu-l târâtor (de la „to grovel“, a se târî), un mucos și un mizerabil care mai și șchiopătează, șonticăind într-un univers absent. Dar tocmai el, Grover, îi dă viață, el este sursa miracolului – brusc transfigurat și propovăduitor de cele sfinte! Înțelegem că de fapt lumea șchiopătează, el doar și-a asumat acest defect, asimetria gravă a lucrurilor. Ce rezultă pivotând textul în jurul acestui personaj? Nimic altceva decât că discordanța lumii în confruntarea cu adevărul piere; moartea rezistă prin împotrivire, când o accepți ești stăpânul ei.
În fine, „mai mult decât nuditate“ își dorește Henry Miller. De aici până la imaginea delirantă a unei biblioteci ticsite cu nuduri citind Tropicul Capricornului nu mai este decât un pas.
-->
Răspunsuri
Lecturat cu drag!