OAMENII „MARI” au UMOR!
RECIPROCA: cei fără umor NU SUNT MARI! De multe ori nici măcar oameni...
După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: „Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior.”
Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă.
„Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod”, fu răspunsul.
Celebrul compozitor Hâns von Bülow, plimbându-se într-o seară prin Berlin, îngândurat, s-a lovit de un trecător.
Acesta s-a oprit iritat şi se răsti la muzician:
- Dobitoc!
Bülow îşi scoase pălăria şi spuse:
- Încântat de cunoştinţă, numele meu este Bülow!
O echipă de zidari lucra la repararea parterului unei case cumpărate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Într-o zi, în timp ce cântăreţul repeta câteva arii într-o cameră de la etajul I, se prezentă la el maistrul.
- Doriţi să terminăm reparaţiile luna asta?
- Bineînţeles! - Răspunde Caruso.
- Atunci, fiţi amabil şi nu mai cântaţi. Imediat ce vă aud, oamenii mei lasa totul baltă şi stau să vă asculte...
A fost, povestita mai târziu de Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a făcut vreodată.
Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atracţie la masa unor aristocraţi. Amfitrioana, cunoscută pentru inteligenţa să cam şubredă, făcu imprudenta să-l întrebe:
- Spuneţi-mi, vă rog: am auzit ca peştele regenerează materia cenuşie. Ce peşte mă sfătuiţi să consum?
- Balena! - Răspunse prompt Shaw.
După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest.
În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal.
Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:
- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?
Naiv, ţăranul i-a răspuns:
- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul.
Împăratului Octavian Augustus îi fu prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă.
Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr. Răspunsul grecului fu prompt:
- Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult. Cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar!
N.T.Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapumă şi pernele la Văcăreşti.
Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:
- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.
Fapt ce se adeverea întotdeauna.
Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi: - Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.
- Când, stimabile? L-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.
- Acum o oră.
- Ce măgar! A exclamat Caragiale.
Apoi, luându-l gura pe dinainte:
- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!
În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu mănâncă nimic, gazda l-a întrebat:
- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau?
- Internele, a răspuns acesta.
A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne!
Ziarisul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiţei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:
- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!
Anton Bacalbaşa a scris o epigramă referitoare la Victor Babeş:
-Ba bei,
Ba beşi,
Tot acolo ieşi.
La care Babeş a răspuns:
-Ba cal, ba şa,
Tot măgar sadea.
În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duce la închisoare să-l viziteze şi dădu acolo peste un profesor de muzică, care îl învăţa pe filosof un cântec la liră.
- Păi cum - exclamă prietenul - mâine vei muri şi astăzi mai înveţi un cântec nou?!
Iar Socrate i-a răspuns:
- Dar când să-l mai învăţ, dragul meu?
Într-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, văzându-l pe filosoful Descartes cum se delecta cu nişte specialităţi culinare, îi zise în batjocură:
- Cum, şi filosofii mănâncă lucruri atât de bune?
- De ce nu? - Îi răspunse Rene Descartes - îţi închipui poate ca natura a creat lucruri delicioase numai pentru proşti?
În carnetele sale, Leonardo da Vinci şi-a notat, alături de numeroase schiţe, studii, informaţii, şi unele anecdote spuse prietenilor. Iată una din ele:
Un pictor care avea nişte copii foarte urâţi, fiind întrebat cum e cu putinţă ca el, care a pictat tablouri atât de frumoase, are astfel de copii, a raspus ca:
„Tablourile le-am pictat ziua, în timp ce pe copii i-am făcut noaptea!”
Soţia filosofului şi matematicianului grec Pitagora era o femeie instruită şi inteligenta.
Fiind întrebata după cât timp se purifica o femeie care s-a împreunat cu un bărbat, a răspuns:
„Cu propriul soţ, imediat, cu altul, niciodată”.
Talleyrand stătea într-o zi între doamna de Stael şi doamna de Récamier, galant cu amândouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.
- În sfârşit - spuse d-na de Stael, oarecum dezamăgită - dacă am cădea amândouă în apă, pe care ai salva-o mai întâi?
- O, doamnă baroană - răspunse Talleyrand - sunt sigur că înotaţi ca un înger.
Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce într-o zi dis-de-dimineaţă în vizita la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primeşte în capot şi se scuză:
- Vedeţi, domnule Fontenelle, mă scol pentru dvs.!
- Da, doamnă, dar vă culcaţi pentru altul! - Mormăi supărat filosoful.
Marele dramaturg francez Jean Racine obişnuia să-şi declame versurile plimbându-se. Nu de puţine ori uita unde se află şi le recita cu glas tare. Patetismul cu care le spunea mişca de multe ori pe muncitorii care lucrau la palatul Tuilleries. Aceştia credeau despre dânsul că e un om deznădăjduit, care avea de gând să se sinucidă!
Henric VIII, regele Angliei, hotărî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.
Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.
- Să nu-ţi fie teamă! Ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.
- Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că niciunul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!
Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:
- E penultimul dintre oameni!
Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns: - Ca să nu descurajez pe nimeni.
-->
Răspunsuri