Acum doi ani zeci de sfere, cea mai mare de mărimea celei pe care o văzuse el, cea mai mică cât o minge de ping-pong, băgaseră în sperieți mica comunitate, dar după momentul de panică văzură că nu se întâmplă nimic rău, că obiectele păreau mai degrabă curioase, băgându-se prin toate colțișoarele fără a face vreun rău. Puștiul de trei ani al doctorului se juca de-a v-ați ascunselea cu una cam cât un ghem, oamenii ajunseră să le ignore. Într-o bună zi, la fel de silențios cum veniseră, dispărură toate.
Viața își reluă cursul normal. Vaca lui Larry și femeile fraților Hinton fătaseră cam în același timp, prima un vițel de toată frumusețea, iar cele din urmă, spre disperarea fraților, două fete sănătoase și gălăgioase. Fuseseră câteva accidente, dar nimic serios. Și acum…
Sfera era imensă. Cel puțin o sută de metri diametru. Se adâncise puțin în nisip și părea inertă.
Doctorul se apropie precaut. Același aspect de fontă neagră înțepată de miliarde de ace fine. Plăcută la pipăit și caldă.
Îi dădu ocol fără a descoperi ceva. Era absolut izotropă.
Își lipi urechea de suprafața caldă, conștient de ridicol, dar nu știu ce altceva să mai facă, mai ales că era privit de o mică ceată de „curajoși” care-l însoțiseră.
Nu se auzea și nu se simțea nimic.
Cumva ușurat, dezamăgit, dar și cu inima încă strânsă, se întoarse la grupul pestriț de călăreți care se țineau la o distanță considerată de ei sigură:
− N-avem ce face aici. Ce va fi, va fi. Suntem precum vițelul la poartă nouă. Să așteptăm să iasă careva din casă și să ne tragă de funie.
Cu această cugetare adâncă, își trânti pălăria în cap și dădu pinteni calului.
Au trecut 5 ani, ani în care doctorul a adus pe lume multe animale și mulți copii sănătoși, dar a și îngropat destui.
Comunitatea se mărise, iar din timp în timp călătorii care-i treceau pragul aduceau cu ei povești despre asemenea sfere care aterizaseră în apropierea așezărilor omenești.
Ultimul care sosise era un zdrahon roșcat și limbut care povestea cum dintr-o sferă dintr-asta ieșiseră niște chestii ca niște ghemuri de scaieți negri care se răsfiraseră pe câmp.
Doctorul se urcă pe cal și o luă la trap.
Sfera era acolo unde o lăsase doar că, din loc în loc, în deșert apăruseră niște tufișuri negre și spinoase ce păreau că se înfipseră în nisip.
Lăsă calul la o distanță bunicică și se apropie de un asemenea tufiș. De aproape era destul de mărișor, mai înalt decât doctorul și părea o rețea de tuburi care se întretăiau haotic.
Când întinse mâna ca să atingă structura, percepu o ușoară vibrație.
La atingere era la fel ca peretele sferei, mătăsos și cald, dar acum simți și un tremur slab.
Cu coada ochiului văzu o mișcare. Lent, aproape imperceptibil, dar continuu, unul dintre ghimpii care răsăreau ici și colo se alungea spre el.
Simți un fior pe șira spinării și făcu un pas înapoi. Creșterea încetă. Se apropie, spinul reîncepu să crească acum observându-se inele concentrice de o culoare verzuie care porneau de la bază pentru a se stinge în vârf.
Ajuns la deget, spinul se despică în două răsucindu-se lent, cuprinzându-l.
Atingerea era moale și călduță. Brusc, simți o înțepătură, dar senzația a fost atât de fugară încât nu apucă să reacționeze. Șezură așa cale de câteva minute apoi spinul, tentaculul, sau ce vru a fi chestia aia, se desfăcu la fel de lent și, spiralând, pătrunse în nisip.
Culoarea verde deveni mai pronunțată iar pe tulpină, pentru că doctorul realiză că acesta este cuvântul, apăru o inflorescență care se desfăcu într-o floare de un alb pur, un alb atât de imaculat pe crengile negre, încât doctorului îi lăcrămară ochii.
− Să fiu al naibii, exclamă sugându-și degetul din care curgea un fir subțire de sânge, cred că te-am polenizat.
Atinse floarea și rămase stupefiat: mii de sfere aurii izbucniră și își luară zborul în cele patru zări.
*
-->
Răspunsuri