Dorina Pop - Pescuind... zone turistice de top?! (povestire)
Nu suntem nici speologi, nici aventurieri dornici de adrenalină, ci trei vechi prieteni care vor să reînnoade excursiile copilăriei. Pe amintirile noastre o amprentă aparte a fost pusă de excursia subterană în peștera Comarnic. Să mergem în peșteră? Sună interesant, ne sfătuisem noi pe facebook, căci suntem împrăștiați, din punct de vedere geografic. Costi stă în Constanța, împlinindu-și visul de a fi marinar, Mihai a fugit în Germania, îndrăgostindu-se de-o nemțoaică, iar eu am rămas în Reșița, la poalele muntelui Semenic.
– Andy, mă gândesc c-ai și-un cort în portbagajul ăla ofilit de geamantane, sugerează autoritar Mihai.
– Vrei să cantonăm cu cortul în peșteră, Mihai? Ar fi interesant. Îl montăm în „Sala haiducilor”...
Șușoteli. Zâmbete. Veselie pe drumul dintre Reșița spre Bozovici. Virez la stânga și micșorez viteza, apoi ies de pe șosea pe o platformă acoperită cu iarbă, căci zărisem niște pruni plini ochi cu fructe.
– Să nu-mi spui că vrei prune! Am adus pește, afirmă categoric Costi.
– Nu trebuia să te cari cu pește de la mare! Avem și noi în zonă.
De fapt eu oprisem mașina doar să-mi dezmorțesc picioarele și... să caut o tufă mai retrasă, căci citronada pe care-am băut-o în centru și-a făcut efectul mai mult decât berile degustate de tovarășii mei.
Mihai, responsabil și cu inițiativa, adună crengi uscate, iar Costi, cu lada frigorifică în mână, mărșăluiește de ici-colo, căutând un loc mai retras. E conștient că-i în rezervația naturală Cheile Nerei, unde nu-și prea poate face de cap.
– Băieți, nu avem voie să facem foc! Sunt aproape patruzeci de grade la umbră, mă trezesc eu vorbind.
– A, acum lucrezi la meteo sau la Inspectoratul pentru Situații de Urgență? Care dintre instituții promovează veganismul, de-ai oprit hârbul tău lângă prunii ăștia plictisiți de soare?
– De ce ești obraznic, Mihai? Riscul unui incendiu ar fi iminent și amenda... usturătoare.
Costi, absolvent al Institutului de Marină din Constanța, înțelege mesajul meu și se îndreaptă tăcut spre mașină, aruncând, puțin nervos, lădița frigorifică pe bancheta din spate.
– Dacă v-a invadat foamea, am o caserolă cu sarmale...
– Spune așa, măi frățioare! Unde-i?
De la vorbe la fapte a fost doar o clipită, căci caserola cu sarmale pregătită de soția mea se dovedește a fi insuficientă. Pe geana timpului, la umbra unui nuc bătrân, peste sarmale s-au îndesat și câteva chifteluțe asortate cu roșii, ardei și brânză. Mihai, o fire mai conservatoare, se tolănește în iarbă și-și aprinde o țigară, însă Costi, sportiv de mic, a început să cerceteze împrejurimile, încurcându-se printre arbuști. Eu, înnobilat cu titlul „debarasatorul zilei”, adun ce-a rămas din masa noastră la iarbă verde. N-aș putea contabiliza timpul care-a trecut, căci Mihai era deja-n lumea viselor, însă-l văd în depărtare pe Costi cum aleargă spre noi.
– Băieți, strigă el din depărtare, e o cascadă!
– Și pentru asta trebuie să mă trezești din somn? silabisește Mihai puțin cam supărat, uitându-se pe smartphone cu ochii semideschiși.
Tăcerea mea așteaptă, croindu-și un zâmbet. Costi, transpirat dar fericit se aruncă în iarbă, simulând faptul că înoată.
– S-a trezit broscoiul din tine și orăcăie?
– Nicidecum! E o... minunăție. Haideți, nu veți regreta.
Noi, căpoși ca de obicei, nu ne clintim din loc, însă prinși de entuziasmul prietenului nostru sosit de la malul mării, căutând fiecare pe telefonul lui pentru a depista, în taină, locația. Mihai, mai rapid ca mine, se trezește vorbind:
– Nu ești tu prost degeaba, Costi! Ai descoperit cascada Bigăr...
– Iar mă jignești, idiotule!
– Și tu ce faci acum?
– Băieți!!! A-du-na-rea. Strig eu, sincronizându-mi sunetul cu desprinderea câtorva fructe din prunul de lângă noi.
– Vai, Andy, și prunele s-au speriat de tine. Uite cum tremur și eu...
Costi tace și râde, îndreptându-se spre mașină, de unde-și ia aparatul de fotografiat. Mihai, pierdut printre arbuști, ar vrea să ne sperie? Nu cred. Revin și eu la eleganta mea mașină să-i blochez ușile. Din umbra deasă, unde și-a pierdut pașii tovarășul nostru încăpățânat, se aud sunete dubioase. Grăbim pasul și auzim clar vocea lui Mihai care solicită ajutor. Alergăm, încercând să depistăm despre ce-i vorba. Din direcție opusă, un iepure de câmp speriat fuge speriat. Nu-l luăm în seamă, căci prietenul nostru e mai important decât un amărât de iepure. Înaintăm cu greu prin vegetația încurcată în piatră, dar nu cedăm, căci vocea lui Mihai sau ecoul ei ne-a semnalat pericolul: „Băieți, un șarpe!” și apoi... liniște, urmată de aplauze. Susurul apei și podețul peste Miniș ne sugerează faptul că suntem în apropierea cascadei.
– Unde-o fi Mihai? mă întreabă, cu o voce tremurată, Costi.
Facem câțiva pași pe podeț și... ce să vezi? Năzdrăvanul nostru coechipier se joacă cu fâșiile de apă care coboară brusc de la înălțime. Ne retragem puțin, căci se pare că spectacolul a fost savurat de grupul de tineri situat pe celălalt mal al râului. Ce făcuse de fapt „nebunul”, se aruncase în apă?
Mister. Întrebări. Bălăceală. Și noi, mai derutați ca șarpele care-l urmărea, ne pierdem în mulțime, încercând să aflăm ce pățise omul din apă. Așa am descoperit că Mihai lunecase pe cascadă, fugărit de-un șarpe. Devenise eroul zilei, iar noi, niște simpli turiști curioși, zâmbim gândindu-ne dacă nu cumva fricosul de iepurilă e acel șarpe imaginar menționat de Mihai. De ce nu l-am văzut și noi?
– Linda, te iubesc!/Bucură-te că trăiesc...
– Ne-am bucura chiar și noi/De n-ai mai face tărăboi!
– Ei, băieți, acum vorbiți în versuri, dar m-ați lăsat pradă pieirii...
– Noi? Tu te-ai depărtat de grup! Am crezut că adori târâtoarele de pe Cheile Minișului, însă ne-am înșelat.
– Hai, Mihai, nu te mai da-n stambă, te rugăm, ieși din apă.
Tăcerea s-a instalat pe hainele lui ude, însă el pus pe șotii, se furișează sub peretele cascadei, încercând chiar înotul subacvatic. În acest teatru absurd nu știu cum aș putea reacționa. Costi, mai vigilent ca mine, se descalță, își dă tricoul și pantalonii jos și pășește hotărât în apa rece a Minișului, îndreptându-se spre stânca în formă de ciupercă.
– Mi-am pierdut telefonul în apa asta împuțită, Costi! își argumentează staționarea Mihai.
– Slabe șanse să-l mai găsești, dar... îți vei cumpăra altul când revenim în oraș. Hai, se uită lumea la noi și... e și rece apa.
– Copii, spectacolul a luat sfârșit, afirmă Mihai, în timp ce se-ndreaptă spre mal.
În spatele lui, Costi ridică ceva din apă. Aplauzele curg din nou, iar mult râvnitul smartphone, așa zis pierdut, se descotorosește de surplusul de apă în mâna dreaptă a marinarului.
– L-am pescuit la timp! Ești mulțumit, Mihai?
– Dacă-mi recuperez cartela, da!
Și-n văzul curioșilor își îmbrățișează prietenul, apoi lunecă amândoi în apă, bălăcindu-se. Au uitat și de pește, și de șarpe, și de vârsta înaintată care li se citește pe chip. Să fie acest loc de basm balsam pentru descrețirea frunților sau inocența s-a furișat în trupurile lor ude și rupte de cotidianul noncolor?
Acoperită cu o haină verde de mușchi, cascada Bigăr respiră emoționată cu fiecare fir de apă ce cade de pe stâncă. Parcă șoptește ceva, însă zgomotul sacadat al apei îi ascund șoaptele în râul rece și misterios. Cert este că-i simțim îmbrățișarea care ne sugerează c-am mai putea trece pe aici. Nu, nu sunt șerpi, nici iepuri, ci o natură de nota zece care merită aplaudată cu sufletul.
-->
Răspunsuri
Mulțumindu-vă tururor pentru popas, vă invit la o excursie imaginară în locurile menționate de mine în proză, alături de o echipă a televiziunii locale:
Datorită ție... pot să trăiesc momente minunatele în locurile pitorești, ce aparțin ROMĂNIEI, DORINA !
Felicitări, draga mea ! O povestire plină de haz, care mi-a încântat sufletul !
Dacă hazul a ajuns la tine,
Înseamnă că-i doar de bine.
Te aștept să lecturezi
Și-alte proze, de le vezi.
Dorina Pop - Pescuind... zone turistice de top?! (povestire)
43 paragrafe, 106 linii
Vă mulțumesc pentru promovare și apreciere, domnule Muntean.