Peisajul pictat în câmpia din noi
Priveşti în oglinda câmpiei din noi,
priveşti
şi continui obosit drumul,
- fără să ai voie
să atingi pământul şi nici stelele -
prin lumi îndepărtate,
în disperări,
prin umbrele luminii lunii,
în tăcute abisuri, în surde dureri,
în sângele devenit gând, apoi cuvânt.
Umbre de nelinişti au crescut în tine,
ţi-au acoperit, unul dupa altul,
toate ungherele trupului, dar şi bucuria care-ţi urma,
- tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -
un culoar din nesfârşitul labirint
prin care-alergai din ce în ce mai tare,
ştiai că oricare alee te va duce,
prin adâncul ochilor ei,
tot în centru, la ea,
chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate.
Stai şi priveşte în jurul tău! Priveşte
distanţa din inima ta,
revino la tine şi compară drumul parcurs,
De la tine la tine, până la noi şi înapoi. Priveşte!
În adâncul tău, în adevărul luminii tale:
Au fost zile şi luni, au fost ani...
A fost primăvara lunilor de mai,
dar şi canicula lunilor de vară, cu furtunile
şi ploile torenţiale
ce ne-aplecau copacii până la pământ,
când totul se-ntuneca, în sunetul tunetelor,
iar dacă mi-ai fi prins mâna aş fi tresărit,
la fiecare fulger,
cuibărindu-mă la pieptul tău.
A fost toamna, cu galbenul ei suspin,
în care priveai
marea şi pescăruşii, copacii
şi zilele scuturate în aromele serii,
prin visele risipite din sărutul dimineţii,
pe un drum întins,
până la soare, dincolo de nori.
A fost iarna viscolului din ferestrele noastre
şi a mai fost ceva, a fost viaţa
prin care-am trecut împreună, clipă de clipă!
Mai târziu a venit altceva. Fără regrete,
poate că este în legea firii,
poate că n-am ştiut, poate că altfel nu se putea,
- o lege a creşterii şi a descreşterii -
Ne-a mai rămas doar acest timp să-l trăim,
Este puţin, mult, contează, oare?! Uită-te în jur,
coboară în tine şi priveşte,
în lumina strivită sub geană,
dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,
în cercul fiecărei clipe,
picătura de rouă dintre cer şi pământ,
viaţa noastră aşa cum a fost,
singura noastră viaţă.
Nu avem nevoie de trecut,
noi ce ne uităm la viitor şi ne ardem pe clipă!
Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!
Pe măsură ce zilele au trecut, am pătruns
într-o altă realitate, am înlăturat toate certitudinile,
toate credinţele, toate judecăţile şi prejudecăţile
ca să ne îmbogăţim cu acea unică clipă a nudităţii.
M-ai văzut şi îndrăgit
în puritatea fiinţei mele eliberată de toate -
am ales bucuria, acea simplă bucurie care-a trecut
prin fiecare celulă a corpului meu, a corpului tău,
deschizându-se, curgând aşa cum curge apa
spre un pământ însetat de atâtea anotimpuri.
Din dorinţa mea, din dorinţa ta,
am băut viaţa, am băut seva, ritmul şi suflul ei,
– soare şi lumină – însăşi bucuria am fost şi suntem....
Am împărtăşit infinitul, conştiinţa lumii solitară,
am depăşit graniţele ei – o respiraţie de lumină,
o adiere de viaţă clară ...
Liniştea este acum în inimă,
în spiritul şi corpul meu topit,
căci asta am văzut în fotografia de ieri
- o imagine, o simplă imagine -
am ajuns unde ne-a fost dat să ajungem,
unde ne-am chemat şi dorit să ajungem.
Mă îndrept către visul meu,
în mine duceam dorul prin care să mă nasc,
să mă întrupez dincolo de moarte, dincolo de viaţă.
Mă voi întoarce pe celălalt tărâm,
acel acasă pe care l-am căutat mereu.
Ştiu că murind aici voi găsi mai mult decât pierd,
voi părăsi pentru că mă voi părăsi,
asta e cursul – totul e un nou început –
M-ai simţit venind de departe, de foarte departe,
dragostea mea te va însoţi, te va ocroti,
căci zidită sunt în tine.
Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!
S-o pui la lanţul de la gât, aproape de inimă,
E ca un bob de rouă pe petala unui mac,
se joacă dulce cu gravitaţia şi o înşală!
Fie că drumul să-ţi fie frumos!
Nu îngădui nimănui să-ţi zdruncine visele,
să nu faci compromisuri în privinţa setei tale,
urmează-ţi cele mai profunde dorinţe – adevărul tău –
Fie că drumul tău să fie acea fericire vie
de a te cufunda în adâncurile lumii, fără răgaz!
Ştii bine că moartea nu-i decât o trecere,
veghează asupra ta şi a viselor tale,
dacă-i vei pierde într-o zi sensul, tu şi numai tu
eşti cel care îţi porţi adevărul şi împărăţia lui.
Te iubesc, te voi iubi mereu,
te voi însoţi în fiecare zi,
dincolo de moartea mea, dincolo de viaţă,
prin viaţa din viaţă, prin visul din vis.
Prin imaginea derulată am înţeles
cum treptat am părăsit
tot ce a format persoana mea
pentru a coborî în profunzimea fiinţei mele -
esenţa mea, acel ceva ce a trecut mai departe
de un nume, de o formă.
Dragostea noastră însăşi ne-a ales
prin chemarea ei, prin efortul căutării,
ne-a găsit şi reunit – întoarcerea ta a însemnat
renaşterea mea din fundaţia noastră,
reîntregirea noastră în cercul de lumină,
acel glob din inima aurorelor noastre boreale.
În faţa oglinzii - doar noi şi singuratatea noastră!
Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet
şi nu le putem atinge, prin vis o putem face!
Dincolo de noi începe pustiul,
Dincolo de noi mor singuri copacii,
Dincolo de noi lucrurile dispar,
Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei,
Dincolo de noi sunt cerurile noastre,
Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere.
Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi!
Prin dispărute păduri va trece vântul,
Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca,
Trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu
lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare.
De însingurare vor muri mâinile neatinse,
Din lipsa luminii vor pieri visele nevisate,
Din lipsa iubirii vor inceta bătăile inimilor îngheţate,
În noi e lumina şi taina ei - ecoul ascuns
în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă.
Prin ochiul vederii de dincolo de vedere
ne adapăm setea la izvorul vieţii.
Au început să picure câţiva stropi mici,
Sunt lacrimile celor ce nu au apucat
să-şi plângă dorul aici!
Asculţi ploaia, ploaia asta care ne sărută,
asculţi ploaia şi descântecul ei? Şi ploaia asta!
De ce vine aşa rece? Uneori e tristă şi rece,
alteori e caldă şi veselă, o ploaie senină de vară!
În taina fiecarui ceas,
prin umbră - celălalt chip al luminii -
ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre.
Oare ce iubesc oamenii? Oare de ce
nu se întreabă de ce nu iubim toţi la fel?
Eu te iubesc pe tine, posibil tu
să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu!
Important e doar iubirea - suntem lentila luminii!
La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca,
tarziu intri în piramida singurătaţii.
Simţi că momentul inimii
e răsăritul Luceafarului din unda deschisă,
simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul.
În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră!
Tu, eu, aceeaşi inimă...
Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului
Plouă ca în vechile tale poeme,
precum aerul,
un abur ne urmează paşii gravaţi
prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina.
Sunt o vrabie peste care va trece trenul!
Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor,
ne rămân pictogramele interiorului nostru.
Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului,
Eşti prea obosit ca să mai strigi
timpul ce separă
clipa durerii de înţelegerea ei.
Prin umbra nopţii
încerci să o priveşti în lumina lunii.
Plutind de dincolo de timp,
frunze răvăşite de vânt,
sângele s-a facut ţărână
şi tot nu ai uitat
primul şi ultimul zbor visat
în singura călătorie a vieţii.
Spiralat drum,
mereu primul şi ultimul, la nesfârşit,
încet se va retrage
mareea tăcerii din cuvântul havaya
prin care-i cauţi cheia.
Peste ani vom păşi
în adâncul pădurilor verzi,
pe ţărmuri cu nisip... hai, dă-mi mâna,
acum e timpul sa te întorci aici!
Pentru că ai crezut în frumuseţe, mereu o vei vedea,
pentru că ai crezut în iubire, mereu o vei simţi,
pentru că ai crezut în lumină, mereu te va însoţi
în imensitatea cerului tău - (misterul pe care puţini
îl acceptă din lumina filtrată de trestiile gandului
şi tăcerea ascuţită a gheţarilor)
Fiecarei căderi
îi va urma o nouă cunoaştere...
Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet
şi nu le putem atinge, doar în vis o putem face!
Le atingem cu inima şi sufletul,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi...
Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei!
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
îi poartă vocea: “Te iubesc prea mult ca să te las să mă iubeşti!”
Între cuceriri şi părăsiri, amintirea ta, uitarea ta,
Ai nevoie de căldura focului, ai nevoie de răceala gheţii,
Tânjeşti după acele îndepărtate locuri, spre început te întorci.
De la dreapta la stânga,
asemeni scrisului dintr-o moscheie-sinagogă,
un ceas se învârte spre spirala vieţii in palma ei...
- Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei!
Între malurile aceluiaşi râu
noi peisaje se întind până la o nouă întâlnire
când inima va începe iar să pulseze.
Sunt legaţi prin soartă mai puternic decât orice gând -
memoria îi avertizează:
- De mână veţi trece prin îngheţata poartă! Nu va temeţi!
Când apare Ea frunzele zboară bezmetice,
vântul toamnei devine vineţiu...
Lacrimi apar pe angelice geamuri, e o vreme ciudată
de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte.
De dincolo de timp zâmbeşte Ea
având pe buze mireasma începutului,
De dincolo de timp în timpul ăsta bolnav
se întoarce să-şi sărute iubitul...
Când apare El oglinzile explodează,
în taina ţesută în noapte un parfum sublim îi ameţeşte sângele
la vederea unui zâmbet răsfrânt... un dans mut în care-au intrat...
În fiecare frunză şi piatră sunt ascunse
lecţiile purtate de şoaptele vântului.
Pe urmele lor se vor întoarce până vor deveni UNU,
mereu se vor căuta
iar în moartea ce-i va uni vor fi doar EU SUNT.
Nimic nu trebuie scris numai o singură dată
Între viaţă şi moarte,
între grafia vieţii şi grafia morţii,
doar culoarea "a fi"
îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor.
Între viaţă şi moarte,
primul om, primul vis, prima lacrimă,
prima lumină şi ultimele clipe ce-i palpită inconştiente!
Deasupra noastră strigă întreg cerul - pare că totul va muri -
te înfiori, mă înfior,
Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurile noastre
urcă, urcă până ce se sparge în spumă, şiroind!
Revărsat în taine de ape
se retrage acum spre misterul adâncului nostru marin,
atunci mi-ai spus - "Iubirea mea!"
Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedea constelaţii;
planetele se opresc în jurul soarelui - „Ajută-mă!” e ultimul ei cuvânt.
Dacă amestecăm infinitul recucerim
culoarea primordială pentru a o lua de la capăt.
E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul.
Clipa nu există,
valul rostogolit s-a spart demult,
frunza nu mai e aripă
- nimic nu trebuie scris numai o singură dată -
Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur aşteptând toamna
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii – îţi spune.
Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gari,
Ca un tren fumuriu în care urci fară să ştii,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?
Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.
Iata vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odata cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,
Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu...
Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.
Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră – baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.
Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?
Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.
Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,
Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi,
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi,
Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă,
Te iubesc, te iubesc – îţi spune. Să nu întârzii – doar atât îţi mai spune.
Exodul cuvintelor
Prin timp, orbit, omul aruncă în lume lanţuri grele.
Un zeu plin de temeri!
Pe norii gândurilor, o molimă grea împrăştie miasme,
plăgi negre în adâncuri, în cer şi în ape,
în sânge şi inimi,
în vis, în iubiri, în cuvinte.
Stâlpii şi uşile caselor cu sânge au fost însemnate,
cu sânge de albi porumbei praguri de uşi au fost însemnate.
Tot mai pierdute, sleite, cuvintele pulsau
epilogul secundelor stinse.
O ultimă respiraţie, un vuiet adânc, un geamăt prelung...
Şi totul este durere, ocean de durere!
Sufocate, într-un salt disperat, cuvintele au ţâşnit
din cărţi, din inscripţii, din gânduri, din lume,
spre Tabernacolul din Muntele Luminii,
Lăsând o-ntindere albă, uitată-n pustiu.
Şi, astfel, o lume albastră împietri în tăcere!
Doar zborul de păsări şi fluturi luceau
semne vagi în priviri,
Speranţa unei, cândva, viitoare lumini...
BARIERELE
Învelit de albastrul cerului
Visul nu are bariere
Dincolo de albastrul cerului
Visul nu are bariere
Şi-atunci barierele cine le-a trasat
Frontiera a
împiedicat dorinţa călătorului
Obstacolele au
împiedicat dorinţa de a se înălţa
-->
Răspunsuri
Minunate Irina. Felicitări!
Frumoase poeme...Felicitări!
Multumesc, Lenus. Am repetat postarea pentru ca nu se bolduise titlul la toate poeziile.
Cu multumiri,
Irina Lucia Mihalca