Dacă cineva i-ar fi zis vreodată lui Mircea că un lucru fie el cât de mic ar putea să-i schimbe viaţa, prespectiva, probabil ar fi murit de râs. Mircea era un băiat simplu. Rămas fără familie, nimeri – Dumnezeu ştie prin ce conjunctură – în casa văduvei Balmeş, mai cunoscută prin mahala drept "Coana Vica". Acolo, el era un soi de băiat de pricopseală ajutând-o pe văduvă la treburi casnice şi nu numai. De fiecare dată când cineva avea nevoie de ajutor, hop şi el!
În fiecare zi, la orele 5 după-amiaza, coana ţinea un fel de "5 o clock" în care veneau trei prietene cam de aceeaşi etate din cartier şi începeau să trăncăne ca la bursa bârfelor despre varii lucruri de la subiecte din presă până la bârfe de cartier în timp ce beau ceai şi vizionau câte-un film la video sau la TV.
Mircea, la acel moment era pe fază cu tava cu paharele cu apă, cănile de ceai şi castronelele cu dulceaţă după care eventual mai ieşea afară şi se plimba prin curtea cea largă şi visa cu ochii deschişi. De cele mai multe ori, însă, cucoanele îl îmbiau să rămână în sufragerie să vadă filmul "să-şi mai clătească ochii şi el cu ceva, zău, că prea e-aşa plictisit de viaţă!" chit că el de multe ori adormea la film auzind mai mult apropourile babetelor la adresa câte unui actor sau câte unei actriţe mai asemănându-l, asemănând-o cu vreo cunoştinţă, rudă, etc sau bătând apropouri puştiului dacă nu i-ar plăcea şi lui vreo fată după chipul şi asemănarea vreunei actriţe din filmul respectiv. De cele mai multe ori, el adormea şi-l trezea câte cineva zgâlţâindu-l. Rar se trezea el, dar când se trezea, cineva zicea râzând:
- Hei, Mirciulică, c'est fini la comedie!
- Măcar ai visat ceva frumos? Să fi văzut acolo-n film o fată frumoasă cu nişte ochi albaştri... Puteam să jur că-i nepoată-mea de-i la Bucureşti studentă. Adăuga o vecină, madam Adam căreia i se mai spunea şi "Madam Madam".
- Am visat şi eu ceva, n-aveţi grijă, dar visele nu se discută. Rânjea Mircea ca unul care ştie mai mult decât vorbeşte.
- Şi ce anume, mă rog?
- Nu cred că are rost să mai zic, şi chiar dacă aş zice...
- Lasă că ştim noi ce: "O gară şi-o fată şi-un trunchi-în-funchi ca la Şosea?". Ptiu, să nu fii de deochi!
Mircea tăcea şi înghiţea în sec. El visa frumos, dar socotea că visele... erau doar vise. Asta chiar dacă uneori, în clipele de singurătate – mai ales atunci când nu lua la citit biblioteca văduvei – îşi imagina fel de fel de scenarii în care se întâlnea cu personaje din filme, se lupta cu oamenii răi, se distra cu găşti vesele sau salva femei la ananghie. Poate că nu avea rost să le mai povestească. Când se dădu ora spargerii, Madam Madam îl făcu atent:
- Era să uit, Mirciulicule: vezi că mâine se întoarce nepoată-mea de la Bucureşti. N-ai vrea să vii cu mine s-o întâmpinăm în Gara de Sud, s-o ajutăm la bagaje, aşa?
- Bine, dacă vreţi. Zise el cu jumătate de gură gândind că nepoata ei o fi vreo fătuţă de vârsta lui cu aere de vedetă şi cu care chiar şi-aşa n-ar fi avut ce vorbi.
În ziua următoare, coana Vica îl trezi pe Mircea zgâlţâindu-l.Buimac de somn, Mircea se gândi ce se gândi şi văzând că n-are nimic de pierdut, se trezi şi se primeni. Tocmai atunci veni şi Madam Madam care-l luă de mână şi o porniră să ia tramvaiul spre Gara de Sud.
Cât dezbăteau ei şi tot flecăreau pe peronul Gării de Sud, o voce anunţa sosirea personalului 5005 la linia 4 şi îi făcu atenţi. Atunci intră şi trenul în gară. Un tren ticsit de lume care mai de care mai pestriţă. Madam Madam era atentă, şi cu ochii ţintă, dar la fiecare uşă era lumea de pe lume claie peste grămadă ca şi când nu mai erau şi alte trenuri şi toată lumea ar fi vrut zor-nevoie să-l ia. Deodată, la o uşă. zări o fată înaltă, blondă şi frumoasă îmbrăcată cu o geacă şi nişte pantaloni de blugi tociţi. Madam Madam o recunoscu:
- Ea e!
- Cine? întrebă Mircea.
- Nepoată-mea. Lulu. Hai să o-ntâmpinăm şi noi cum se cuvine. Zise ea luându-l pe Mircea de mână spre uşa vagonului de unde se pregătea Lulu să coboare.
- Vai, tăntico, dar nu trebuia să te mai oboseşti! Nu trebuia...
- Hai, măi...
- Şi tu, drăguţule, cum de-ai venit?
- El e Mircea de stă la coana Vica. L-am luat să-şi mai spele şi el privirea, să se mai plimbe, chestii socoteli, să mai vadă lumea. Bun, hai să mergem la tramvai.
- Mai bine, nu. Tanti, ia-o înainte, că venim şi noi. Prea e aşa frumos. Nu e soare, dar oricum... Zise Lulu luându-l de mână pe Mircea şi mergând tot înainte pe lungul bulevard de la Gara de Sud spre centrul oraşului.
Mircea încă o privea fascinat ca pe un tablou cum nu văzuse în casa unde stătea. Fata era toată un zâmbet şi lumea care-i privea se uita la ei cu admiraţie. El tăcea, păşea şi privea... Atât...
- Aşa eşti tu de obicei, tăcut?
- Da.... Poate cum nici nu ne ştim.
- Sau poate că da... Ne ştim, dar nu ne cunoaştem.
- Ştiu eu?!.... Abia ieri ce auzii de tine.
- Eu te ştiu de când erai puţin mai mic. Poveste lungă şi cu cântec. Ştiu totul, totul despre tine.
Mircea tăcea şi privea cum păşea braţ la braţ cu Lulu încă mirat de cum ştia ea totul despre el. El încerca de asemenea să-şi amintească de ea, dar degeaba.
- Dar cum se face că ştii?
- Un prieten este dator să ştie totul despre semenii săi şi să le fie aproape, să-i ajute...
- Aşa să fie... Prietenea mea! Zise Mircea zâmbind.
- Prietenul meu! Zise şi Lulu în timp ce-l luă în braţe pe Mircea şi-nvârtindu-l de câteva ori, apoi îl strânse iar în braţe pupându-l pe frunte.
Deodată, nici una, nici două, din vorbă-n vorbă, din joacă-n joacă, cei doi prieteni se treziră ajungând în mahala, pe strada Licuriciului. Ca şi cum n-ar fi avut drum lung, ca şi cum n-ar fi vorbit atâta. Era vreo 5 fără ceva şi Mircea îşi aminti că-i "Ora H" şi-şi ceru iertare lui Lulu explicându-i totul.
- Nu-i nevoie. Dacă vrei, vin şi eu cu tine să te ajut şi poate să vedem şi noi filmul dacă e.
- OK. Iată-ne. Zise el deschizând poarta de lemn, apoi uşa din faţă care dădea într-un hol care putea servi şi drept minisufragerie de vară unde cele patru batete îi aşteptau, sau cel puţin pe Mircea, ca pe mărul copt, dar când îi văzură pe amândoi, s-au ridicat de la masă şi unde nu-începură să-i aplaude ca şi când pe uşă ar fi intrat chiar actorii din filmele ce le vizionau.
După ce îi aplaudară cât îi aplaudară, îi invitară la masă. Cucoanele tocmai se pregăteau pentru un film din multitudinea de casete rostuite cum-necum şi de-unde-de-neunde. Că poate nu erau cine ştie ce filme, n-are importanţă, dar conta chiar şi aşa.
De data asta, Madam Madam pusese o casetă nouă care începea cu o reclamă ca un soi de preambul cu o voce din offf care vorbea despre o lume veche şi apoi anunţa naşterea unei noi lumi: pe nişte structuri vechi care se prăbuşeau în urma unui cutremur, se năşteau oraşe noi, civilizaţii noi. Apoi ca un bobârnac, pe fondul unui jingle zbanghiu, apărea logoul unei agenţii de turism şi o voce care spunea un slogan searbăd şi clişeic: "AnticTour: Călătoria unei vieţi!"...
Apoi a început filmul... Cu un tânăr înalt şi chipeş ce păşea cu un aer boem într-o mulţime de oameni, cu ochelari de soare la ochi şi lumea privindu-l uimită, apoi o fată frumoasă, apoi cele mai romantice decoruri,... Şi iarăşi el, singur, căutând-o, întrebând de ea.... Dar nimeni, absolut nimeni, n-avea timp, răbdare să-i explice sau abia ridicau din umeri neştiind.... Şi căuta, şi căuta.... Şi se trezi din vis singur pe o bancă dintr-o gară după care se repezi să întrebe pe cineva de vreun tren şi aşteptă mai departe.... Dacă cel din film a mai prins vreun tren sau nu, nu se mai ştie, că tocmai se termină filmul. Mircea era uimit de film şi constată ca pentru sine:
- Măi să fie, ce film! Aş putea oare să fiu şi eu ca cel din film?!
Babetele, auzindu-l, izbucniră deodată într-un haz isteric:
- Ptiu, ptiu, să nu te deochi, că tare eşti tu aşa simpatic....
Lulu zâmbea, babetele râdeau, dar nimeni, absolut nimeni nu se sinchisi să-i explice băiatului ce şi cum. Băiatul privea, dar nemaiînţelegând o iotă din toate cele, preferă să plece din cameră şi să iasă în curte unde se trânti pe o băncuţă şi, cu ochii în soare, căzu pe gânduri. Nu mult însă, căci se trezi apoi cu o mână lipită peste ochii săi şi o voce drăgălaşă care-i spuse:
- Ia ghici!
- Ce să ghicesc, că nu-s ghicitor.
- Eu eram, prostuţule. Lulu,... sau dacă-ţi place, Lucy.
- Lucy... Interesant; mă şi întreb cum aş putea să te văd zburând într-un cer de diamante. Zise el privind chipul ei radios care, numai ea ştie cum, putea transforma o zi atât de încruntată într-una din cele mai senine.
- Ei, hai! Şi tu la ce te gândeşti aşa de profund? La film? La vreun vis?
- Ştiu şi eu?!... Mă gândesc că poate nu ne închipuim degeaba.
- Hai cu mine.
Fata îl luă de mână şi pornră aiurea pe străzile mahalalei. Nişte străzi prozaice, fata arătând fel de fel de lucruri şi locuri pline de poveşti de care el abia ce auzea rar şi aluziv pe la "clubul babetelor", dar de fiecare dată când întreba dacă le putea vedea, ba i se râdea în nas, ba era intimidat prin fel de fel de vorbe sau dacă trecea prin faţa lor, nu prea i se explica nimic, sau dacă i se explica, i se explica prea laconic. Când cei doi ajunseră înapoi în faţa casei, Lulu îl pupă, îl luă în braţe şi-i şopti:
- Ne mai vedem şi mâine pentru altă poveste, OK?
- Da! Răspunse Mircea privind-o sigur pe el.
- Pa-pa! Zise ea traversând vizavi, la Madam Madam.
Mircea o privea cum plecă, băiatul rămânând preţ de ceva minute blocat în faţa porţii după care intră şi rămase iar pe gânduri. Atunci apăru Coana Vica şi văzându-l zise:
- Ai şi venit deja?
- Da.
- Şi pe unde-ai umblat aşa „braţ la braţ, pe uliţa pustie"?
- Prin zonă, aşa.
- Frumos atunci!
*
Ziua ce veni, Lulu se înfăţişă la poarta casei coanei Vica. Era la fel de senină şi surâzătoare ca-n prima zi. Bătu în poartă. Din casă apăru Coana Vica întrebând:
- Cine-i?
- Lulu sunt. Mircea e-acasă?
- Mircea doarme, dar dacă vrei să vii, nu-i nimic împotrivă.
- Ce bine! E un băiat atât de drăguţ...
Coana Vica n-apucă să-i spună ceva, că Lulu o şi urmă spre cămăruţa unde Mircea dormea cuminte ca un bebeluş. Lulu se aşeză la căpătâiul lui Mircea, apoi se aplecă să-l pupe. Deodată, Mircea începu să mijească un ochi, apoi şi pe celălalt şi rămase uimit s-o vadă pe Lulu la căpătâiul patului său. Se frecă la ochi şi o vedea tot mai clar în toată splendoarea ei parcă luminând cămăruţa sa mică şi beznoasă.
- Bună dimineaţa, Mircea. Eşti gata de drum?
- Bună dimineaţa. Imediat. Zise el după care îşi alese hainele pe care le socotea cele mai bune, se aranjă şi în secunda doi arăta era ca decupat din reviste.
- Wow, zici că eşti după ultimul Neckerman! Exclamă Lulu exaltată parcă după care îl luă de mână.
- Vezi să mi-l aduci întreg până-n 5, ştii... O trase coana Vica puţin de mânecă pe Lulu.
- N-aveţi nicio problemă. Zise Lulu ieşind pe poartă afară cu Mircea de mână.
Cei doi traversară până la Madam Madam, intrară într-o cameră cam întunecoasă dar răcoroasă, deci mai mult decât perfectă pentru o zi toridă ca aceea. Lulu aprinse televizorul şi puse o casetă în videoplayer:
- Să-nţeleg că astăzi stăm la film? Foarte tare!
- Stai un pic şi nu te entuziasma aşa de tare. N-ai văzut nimic încă!
Pe video începea un film cam la fel ca şi cel din ziua precedentă. Se numea "Partea A Doua". Cu aceeaşi reclamă-preambul-bobârnac, acelaşi oraş mare unde se întâmplă şi de toate, şi te miri ce, şi mai nimic. Un tânăr cam tot pe-atât de chipeş – să juri că era tot cel din filmul trecut, dar nu era el sau or fi fost neamuri, Dumnezeu ştie. Care zăreşte o fată care aşteaptă un tramvai. Apoi se gândeşte să plece cu următorul tramvai după ea. Şi caută. Şi caută. Şi caută. Şi umblă din tramvai în tramvai, din staţie în staţie. Şi nimic...
Preţ de două ore, cei doi erau ţintuiţi în faţa televizorului cu sufletul la gură. Când se termină filmul, băiatul rămase ţeapăn preţ de câteva minute ca şi când i s-ar fi tăiat respiraţia. Tetanizat de tot ceea ce văzuse, ieşi în curte să ia aer. Lulu îl urmă întrebând:
- Eşti bine?
- Nu ştiu... Încă nu ştiu.
- Ai doar răbdare şi poate cândva ai să înţelegi.
- Nu se poate! Chiar nu se poate! E de necrezut! Puteam să jur că am fost acolo...
- Ai să înţelegi când vei fi poate mai mare. Nu vrei mai bine să ieşim la plimbare?
Băiatul nu putea să refuze aşa o propunere, mai ales din partea unei fete frumoase ca Lulu!... Aşa că cei doi se luară de mână şi o porniră pe stradă cântând şi dansând ca doi vechi prieteni şi din vorbă-n vorbă, din cântec în cântec, ajunseră în centrul oraşului. Unde toată lumea părea să le fie prietenă. Uitară cu desăvârşire de promisiunea făcută cu "ora H".
Seara, când Lulu şi Mircea ajunseră înapoi acasă, babetele încă nu sparseră "şedinţa". Cum îi văzu intrând pe poartă, Coana Vica, nervoasă, îi luă repede în primire:
- Carevasăzică aşa, domnişoară, iei băiatul fără să respecţi ora de returnare? Ai acte pe el? L-ai câştigat la belciuge?
- Staţi, doamnă. E o neînţelegere!
- Nu! Cară-te din curtea mea!
- Dar...
- Lasă-i, coană! Termină-te! Săriră cucoanele
Coana Vica nimic. Nu se lăsă până nu goni pe toată lumea afară din curte cu vorbe de ocară... Mircea însă, neputincios, plâns şi nevinovat fu închis în cămăruţa sa fără drept la replică şi fără să i se dea de mâncare în acea seară....
*
În ziua următoare, Mircea se trezi speriat dintr-un coşmar din care parcă nu avea scăpare. Se primeni şi el bine, ca şi în ziua trecută, după care ieşi din cameră, dar nu mult, căci ochii vigilenţi ai coanei Vica vegheau de la distanţă şi-l surprinseră:
- Unde îndrăzneşti s-o ştergi?
- Nicăieri...
- Lasă că te ştiu eu ! Am eu ac de cojocul tău şi-al ei. Stai numai şi-o să vezi tu!
- Bine, dar...
- Nu! Azi stai cuminte acasă! Vezi că la radio e o poveste, ceva mai de nasul tău! Sper să-ţi placă! Zicea laconic coana Vica ştiind ea parcă ceva.
Într-adevăr, la Radio începea o poveste. Dar nu orice poveste. De fapt, o poveste cum nu s-a pomenit şi nimeni n-ar fi putut scrie. Mai întâi, o muzică pueril-obsesiv-repetitivă ce voia să sune clasic, apoi o voce de spicher de radio ce spunea: „Povestea despre basmul ce mi-a venit în minte... continuă în continuare!", apoi iar muzica, apoi iar spicherul cu aceeaşi replică tâmpă... şi aşa mai departe.
Băiatul sătul de această mascaradă, opri radioul, îşi puse o casetă şi în timp ce asculta el ce asculta, încercă să-şi urzească un plan.
Peste ceva ore, după ce trecu şi prânzul cel mare, veni o altă cucoană din tagmă cu o casetă video s-o vadă şi s-o comenteze. Vorbi ea ce vorbi cu coana Vica, după care hop şi Madam Madam aranjată ca de obicei. Coana Vica, repede s-o servească – mai-mai să vrea s-o ia şi-n braţe numai pentru faptul că n-a venit şi Lulu. Madam Madam i-o tăie scurt:
- Nu! Nu cred că am să stau mult. Până nu-ţi ceri iertare, coană Vico!
- Ce iertare? După ce nepoată-ta mi l-a spurcat pe Mircea şi mi l-a deochiat. 'mneata mai vrei să-mi cer iertare?
- Ia ascultă! Cu ce drept te iei de ea şi de ce? Că s-a împrietenit cu el? Dumneata pe ce lume trăieşti?
- Mi l-a spurcat cu prostii! Mi l-a deocheat de a plâns toată noaptea de-mi venea să-l culc în coteţul câinelui! Aşa cum i-a făcut şi când era el mai mic. Credeam că s-a mai dat pe brazdă, dar nu... De unde? Tot farmece! Exact ca şi dumneata! Ai pus ochii pe el şi ai vrut să mi-l iei cu gheara! De-aia se simte mereu bine la dumneata?!
- Coană, tu chiar te-auzi ce vorbeşti?!...
Mircea, auzind tot scandalul, sări pe fereastră şi năvăli în miezul discuţiei.
- Mirciulică! Zise Madam Madam. Ce faci? Eşti bine? Ptiu, să nu te deochi...
- Mda... Mirciulică... Ce să spun... Boscorodea coana Vica.
- Şi mai zici că e-n "grija ta"... Halal grijă! Îl sperii şi-i împui capul cu prostii....Auzi vorbă: deochi şi fermece...
- Da... Îmi plăcea şi mie fata, dar nu, că "fermece".... Adăugă Mircea prinzând curaj.
- Ia vezi, că acuş te trimit înapoi de unde te-am luat!
- Foarte bine! (către Madam Madam) Apropo, Lulu pe unde e?
- A plecat, drăguţule... A plecat. (apoi şoptind)Zicea că vrea să prindă un accelerat pe la vreo patru jumate din Sud.
- Mulţumesc!
Mircea atunci dispăru ca din puşcă fără să-şi mai ia la revedere, sări gardul lăsându-le pe babete să se bălăcărească-n legea lor. Şi alerga. Şi alerga. Şoptindu-şi ca pentru sine "Trebuie s-o găsesc! Trebuie s-o găsesc! Este ultima mea şansă!"... Dar deodată, parcă orice blondă pe care o vedea în drum părea să aibă ochi albaştri cum avea Lulu. Şi parcă lui Mircea îi venea s-o studieze pe fiecare... Până când ajunsese în staţia de tramvai. Unde deodată, o groază de lume îl recunoştea de ieri de parcă ar fi fost un vedet de cinema şi ei mai aveau puţin şi-i mai cereau şi autografe, băiatul boscorodindu-i în gând. Noroc că tocmai sosi un tramvai şi băiatul făcu slalom prin mulţime să-l prindă. Pe tot drumul, băiatul se uita vigilent poate doar-doar o apărea Lulu pe la vreo staţie, pe undeva. Dar nu era... Nici urmă.
În gară era lume multă. Exact ca-n ziua când Lulu a venit în oraş. Deodată, în mulţime, cei doi se recunoscură şi-şi săriră-n braţe ca-ntr-o scenă de film spre aplauzele tuturor celor din jur. Apoi cei doi o luară braţ la braţ spre peronul dintre liniile 2 şi 3.
- De ce, Lulu? De ce trebuie să pleci? Sper că nu din cauza mea...
- Nu, Doamne fereşte! Plec că oricum trebuia să plec. Dar voi reveni, n-ai tu grijă.
- Mai bine m-ai lua şi pe mine.
- Nu pot.
- Nici eu nu pot să mă mai întorc... Am fugit sărind gardul casei şi îţi imaginezi ce-a fost.
- Nu-i nimic, te muţi la mătuşi-mea. Cu siguranţă te va primi bine. Şi ai doar răbdare, că voi mai veni.
Între timp, trenul tocmai intră în gară. Lulu se urcă şi de la primul geam deschis găsit, îi făcu semn cu mâna lui Mircea spunându-i:
- La revedere! Nu uita: am să mă întorc....
- Nu mă uita!! Striga Mircea când trenul se puse în mişcare, băiatul încercând să ţină pasul, ba chiar vrând să se agaţe de uşa vagonului poate doar-doar o fugi, fie şi aşa, clandestin. Dar nu.... Trenul pleca mai departe.
Băiatul rămase la capătul peronului parcă plângând şi mai amar ca-n ziua dinainte.... Mai vru să strige o dată acele cuvinte, dar era prea târziu... Rămase înmărmurit şi privea în gol.
- Am să aflu eu!!... Am s-ajung eu cumva la tine!...
Atât apucă băiatul să mai strige ca pentru sine, după care simţi pe cineva venind din spatele său:
- Alo, s-a întâmplat ceva? Probleme? Pierduşi trenul? întrebă un ceferist.
- Ştiţi cumva dacă mai vine ceva spre Bucureşti?
- Până-ntr-o oră, nu. Până atunci, nu vii să stăm de vorbă să rezolvăm problema dacă e?
- Ştiu şi eu?!... Zise Mircea cu jumătate de glas dispărând în subtraversare... Dacă a mai stat să plece fie şi aşa, clandestin, cu primul tren spre Lulu sau s-a întors pe unde s-ar fi întors... Asta însă nu mai ştim, din păcate!...
-->
Răspunsuri