Șoaptele timpului își oglindesc secunda în retina infinitului, apoi inhalând prospețime din amprenta apusului contabilizează fiecare ieri transformat în mâine. Prezentul, simulând strălucirea, se bălăcește în nămol dojenit de privirea pisicii cu ochi pătrunzători, în care verdele și-a făcut lăcaș durabil. Doar râul îmbrățișează grinzile de oțel și azi, și mâine, chiar de ieri, în speranța că peștii coborâți din cer îi vor face loc în tabloul ignoranței, în care cărămida nu lovește pieptul, ci firele de nisip întinse la Lună.
Pe scara curajului, privirea stâncii se încurcă și lunecă, lovind prin cădere, cu sunete stridente, frica ce adormise făcând pluta pe spatele apei cantonată în albia plină de moluște. Dorința eului de a înnopta în carapacea unei broaște țestoase se materializează în gândul că propria piele nu încape în ramă. Frământări. Deziluzii. Foc aprins de vântul de nisip ce clădește valuri din fiecare idee aplaudată de smoala din tribună.
Sub bărbia stâncii plictisită de compania ghearelor de vultur, norii flutură steagul terorii. Nici ploaia nu mai știe să plângă, nici furtuna nu mai electrocutează petele de culoare ale curcubeului nenăscut încă, nici gândurile nu mai croiesc silabe plăpânde. E epoca privirii care taie stropii, culoarea, mesajul ascuns în idee.
De ce să ne-nțelegem din priviri? Cuvintele sunt necuvinte doar în amprenta lui Nichita! Noi suntem doar fosile de scoici pitite la umbra unui fir de nor. Nisipul ne-a alungat, apa ne-a învățat să zburăm din propria existență, iar pământul plânge rușinat, cu privirea ascunsă-n propriul trup.
Pe scheletul tăcerii lacrima din ochiul obosit să deseneze traiectoria labirintului uman a adormit pe un pod suspendat. Valoarea echilibrului nu stă în haine luxoase ci-n perpendicularitatea schimbării, nu după cum bate vântul, ci după șoaptele impuse de strigătul eului gata-gata să se înece în neputință, ignoranță, minciună, lașitate. Curajul nu și-a mutat trupul în rama iluziilor, ci-n secunda apusului ce va naște un nou răsărit.
Săgeți. Puncte mișcătoare. Raze de lumină? Soarele nu-i pregătit încă să respire în dimineața încurcată cu noroiul de pe vârful pantofului stâng. Bârna din ochii noștrii a evadat pe un pod de porțelan și așteaptă, într-o stație imaginară, nu primul tren, ci un alt trup în care să-și reflecte silabele șchioape și murdare.
Avem capacitatea de a absenta din propria viață, fără să vrem, fără să clipim. Conștiința și-a luat concediu medical, cinstea și-a dat demisia, doar noi ne complacem în ideea de plutire. Zborul îl călcăm în picioare ca puful păpădiei ce-ar vrea să tragă semnalul de alarmă unor orbi ce conturează eronat linia orizontului. Cerșim zâmbete stâncii sau frământăm pământul cu privirea. Dorim să ne balansăm pe un fir de păianjen întins peste o prăpastie, însă nu avem tăria de caracter să închidem ochii minciunii, lașității și extravagantei schimbări de dragul schimbării. Obstacolele vieții ne fac mai duri, dar dacă am reuși să conservăm pasul care se deplasează netemător pe întinderea albastră, pământul ne-ar aplauda reușita drumului drept, fără curbe murdare și corupte.
Din rama fără suflet nu putem săruta nisipul, nu auzim șoapta cărării ce fugărește valurile de la mal, dar putem periclita rezistența pilonilor care susțin podul speranței cu o simplă privire înghețată. Să ardem rama! Să rugăm soarele să mângâie privirea rigidă...
O rază mi s-a pus în palmă simțind căldură, interes, onestitate. Pe aripile ei iubirea reeșalonează culorile din curcubeu. Rușinoși, stropii de ploaie se ascund sub firele de nisip, în timp ce viața palpită în fiecare clipire, în fiecare oftat ducându-și destinul spre înainte, uitând de ramă, pod, apus și alte ingrediente nefolositoare. Doar chipul intact și nedistructibil, împrumutând zâmbete din interiorul cu coloana vertebrală dreaptă, alungă privirea de pisică, șterge nedumeririle de pe axa sinusoidală a timpului și respiră curat iubirea de oameni, de natură și construiește, cu privirea, un pas în arta comunicării cu sentimentele agățate în necuvinte.
În calmul serii, resemnarea a decedat. Modestia? Ca un ciudat cuvânt din dicționar, nu-i croșetează drum curajului în zadar, ci cu aleasă statornicie, mutată blând spre veșnicie.
În glasul privirii cărunte e o stare de veghe, ca o șoaptă a degetului arătător ce învață mișcarea de rotație sau de rezoluție. În rest... priviri pe asfaltul contaminat de nepăsare.
-->
Răspunsuri
Aș fi vrut puțin mai mult lirism... **
Răspunzând aşa târziu (comentând şi notând) înseamnă că am cumpănit mul cum să fac. Poate ar fi fost simplu să merg cu un punctaj pe linie (indiferent care, lăsând la voia statisticii rezultatul final).
Fiind puţine texte le-am putut citi de mai multe ori, mi-am făcut o idee a ierarhizării lor.
Aşteptările autorilor însă sunt altele. Ei vor ca totul să fie perfect, să fie cu toate textele pe primul loc, dar e imposibil, regulamentul ne cere un clasament în final (şi pentru Aurelia, dacă citeşte şi aici - nu vom avea punctaje de 1 şi de 2!!!).
Oricum a fost o experienţă intertesantă toată această lectură. Am oscilat în a aprecia un text ca fiind poem în proză sau proză poetică. Am avut ocazia să compar (în oglindă) un autor cu experienţă în ale scrisului şi unul care mai mult a improvizat...
La concret acestui "poem în proză" văzut ca proză poetică eu acord 2 steluţe! **
.
Maxim de steluțe!
La această ediţie, într-un fel, sarcina de notare a fost mai uşoară (fiind numai 8 texte). Şi citindu-le în paralel, în ordinea postării (pe autori) pot concluziona că am constatat o scădere valorică de la prima postare către ultima. E părerea mea. Şi am mai constatat şi un fel de paralelism în alegerea temelor propuse prin fotografii. Parcă pozele mai poetice au fost mai greu de abordat...
Nu simt în acest "poem în proză" muzicalitate, ritm... acord o singură steluţă!
Bună și o steluță, dar... zgârcit gând. O fi restricție „cu steluțe” sau cuvântul„resemnare” din titlul meu și-a încurcat haina în decizia ta, dragă Matei?
Felicitări! La mulți ani!
Vă mulțumesc pentru popas, domnule Nitu Constantin.
-
1
-
2
de 2 Următor →