Zeița doarme cu tâmpla-n palma dreaptă,

cosițele răsfirate de brațu-i dalb

aburcă cărări descântate,

piscuri cu răsuflări înstelate

răstignite cu surâsul aurorei

pe inima curcubeului din boabele de rouă

unde se deșteaptă ciutele,

slobozite de sub taina legămintelor,

să-și caute pașii de la pajiștea începutului

la sorocul iezilor,

în sălașul gândurilor de haiducie

surghiunite fără judecată

la-nchipuirea ultimei păduri.

A ațipit la revărsatul ielelor la fântână,

lângă cumpăna strâmbă

ferecată cu lanțuri înnegrite de bolovanii din cremene vânătă...

Jgheaburile și ghizdurile din trunchiuri arse de vreme

miroseau a izmă creață și odolean...

Acolo se adăpau vitele la amiază

iar caii la asfințit.

...Și cânta lumea!...

Arcul frânt îi șade alăturea înlăcrimat

de visele fecioarei ce se zbat tulburi pe sub pleoapele-i adumbrite,

suspinînd ca iepuroii

când vântul nu bate

și țipă șoimul pe rugul văzduhului.

Scrijelesc veșmântul copilei

sleind de patimi și de purpură sufletul,

scuturînd florile mă sfădesc cu albinele

și alerg puful păpădiei...

De atâta dor

să nu-l strivesc...

...Să n-o trezesc...

...Să n-o privesc...  

Cobor din pădure după ce mi-am sfâșiat vorbele de duh prin mărăcini,

hălăduind după seminția pierdută.

M-am furișat pe lângă căsuța de turtă dulce,

am trecut cu piciorul însângerat pârâul până la hotarul lupilor,

și mai încolo,

din valea singurătăților la cimitirul uriașilor

unde am zărit stelele lumii de dincolo.

Mare ispravă n-am făcut cu niscaiva limbi de năpârcă și ouă de cuc...

Cât să-mi tăvălesc traiul prin iarba fiarelor,

sub orologiul dogit din pragul judecăților de la porțile strâmbe.

Slobod în odaie din codrul îngălbenit

năzărit pe tavanul de dinainte de răsărit,

fără să-mi curăț nămolul de pe tălpi,

plecasem desculț ca să nu sperii fluturii,

dau să mă risipesc obosit pe spinarea armăsarului întunecat,

priponit cu îndoială și disperare

de capătâiul lumii pe care-l port întodeauna la mine

înodat cu șnururi roșii de briceagul elvețian

când, doi draci stacojii în reverendă de catifea cu dinți de aur și papion,

îmi bateau la ușă ca să mă pocăiesc

de păcatele lor cele de pe urmă

și de-ale mele de dinainte...

N-am încotro și răscolesc prin dulapuri,

răstorn sertarele și întorc paharele cu gura-n jos

până găbjesc sub o cloșcă ce dă să mă ciupească de obraz,

sacul fără fund

în care viețuiesc două lipitori viclene

și-o gărgăriță secretă, croită să zboare numai către miazănoapte.

Ușurat, telefonez cârpaciului să mă lămurească cât îi datorez

dar mă pomenesc că se năpustește de pe o poliță oleacă plecată mai la stânga

unde se sfădise cu bibelourile de porțelan și-un pește din sticlă oranj,ț

mă tunde chilug,

după care se prinde-n horă cu mârtanul cel leneș și chior

prăsit de pe vremea când umblam după potcoave de cai morți

prin târgul de vechituri de la biblioteca națională,

și se pun amândoi pe cântat și pe jucat ovreiește.

Văzându-mă cu desagii-n căruță

zoresc să trec dincolo fără să privesc în oglindă.

Între două ape îl deșlușesc pe divinul Hector bătînd cuvintele la cur,

le scuturase etimologia de le zvântase semiotica,

doar, doar s-or spăla și ele pe ochi

de s-or dumiri pe unde calcă lumea ori încotro le e rostul...

Totodată, cătrănit, cu șorțul suflecat plin de lacrimile și de scuipații

mucoaselor îndărătnice care răcnind ca din gură de șarpe:''Fără număr!,,

și unduindu-se pe ritmuri grecești, zobiseră de podele definițiile,

o consola și pe Persephona care i se prăbușise deznădăjduită în brațe,

cu sarmalele-n păr și ochii înroșiți de nesomn pe sub castraveți,

să cerșească îndurare ca nu cumva din pricina vorbelor păcătoase

să fie nevoită să-l treacă pe bărbatu-său pe lista de transferuri,

să vândă afacerea oligarhilor ruși

ori, doamne ferește, s-o amaneteze negustorilor chinezi

care-o dăduseră la pace cu șeicii cu bube-n cap de la Burj-al-Arab.

Dau din cap ca să-l compătimesc pe bietul troian

rămas olog și surdo-mut după atâta trudă,

fiindu-i recunoscător că datorită lui șandramaua încă mai șade-n picioare

și caut în scorbura bufniței... Ioc!..

Întorc rogojinile, aerisesc bulendrele dar tot nu-i de găsit.

Cu o prăjină scutur aștrii, răscolesc prin sferele lui Ptolemeu,

declar mlaștina aia băloasă căreia nu mai îndrăzneau

să-i spună pe nume rezervație urbană,

îl crăp pe Jupiter de dușumele și-l dibuiesc pe Cronos între măsele

până-n arhivele Vaticanului unde n-am noroc,

ăia îmi pun cip și botniță pentru că nu le pasă de cardul de sănătate.

O fi intrat în pământ dar unde să mai fi încăput de-atâta năpastă!?...

Înciudat mă dau la o parte și-mi trag răsuflarea

între doi tuciurii încătușați cu odgoane de aur de o limuzină luxoasă

care o dăde-au la para-ndărăt tolăniți în portbagaj,

ascultînd tzigan-jazz și batjocorindu-l pe sărăcia de Hermes care,

buhăit de la băutură și robit jocurilor de noroc,

mai de voie și nevoie

fusese silit să-și zălogească caduceul și ciubotele înaripate

cămătarului neamț cu dinți de lemn și lingori de fată mare

și le plătise în sfârșit taxa de protecție

într-o valiză din piele de măgar musai biciuită pe la răspântii cu ramuri de măslin.

Îndura muștruluiala cu ochii umezi, făcînd temenele mulțumit de cât de ieftin scăpase...

''De, amărâții, nu le purtați pică!...

Asta le e meseria, deasupra lor e-un ăla maaare!...

Și tot așa... stăpâni peste stăpâni cu șmecherii lor peste șmecheri

până circul părăsește orașul și vine altul cu maimuțe și papagali!..,,

Grăbit să se facă nevăzut mumai ce se împiedică

de rânjetul încolțit al umbrei când am văzut-o-nlăuntru...

O măturaseră laolaltă cu gemetele și cu suspinele de agonie ale eroilor sacrificați,

de care se rușinaseră ca orice om de ispravă,

și o îndesaseră îndărătul urzelilor

de unde i se pribegiseră sorții râvnind la ceruri străine,

sleiți de nevolnicia dimineților anchilozate la cuibul umilinței,

pe sub sălciile plângătoare.

Îmi spintecai pieptul s-o botez în cascadele inimii

ce se năpustesc cotropind răzbunătoare pustiuri înghețate,

năpădite cu gânduri ascuțite, înfipte în crucea zilelor care ne-au mai rămas.

Scoțîndu-mi apoi măruntaiele,

împletesc strune noi pe care le înmoi cu sufletul și le acordez cu destinul,

răsucind ușurel cheile dragostei,

să nu plesnească până să le aud murmurînd ,, yadi va na veda''.

...Când vânturile au început să adie.

Nu-mi mai rămâne decât s-o aștept

să sosească împreună cu prospețimea florilor,

cu mireasma piersicilor coapte,

culorile, dansul și toată muzica...

Dar sânt atâtea ispite pe lume,

atâtea palate de iscodit cu tot atâția zburători

pe ostrovul viselor de la marginea mărilor...

Când am întrebat câte secole ar putea încăpea într-o clipă

mi-a răspuns că nu s-a hotărât deocamdată la ce boiuri și ce găteli...

N-am apucat s-o fac să priceapă

că eternitatea nu este mai largă decât bătaia unei aripi

și nici mai adâncă decât scânteia fericirii din ochii ființei iubite...

Nerăbdătoare, plecase, făgăduind cu un surâs să revină.

Din noaptea legămintelor simt cerberul bătînd surd și amar...

Nălucind peste plai a amuțit și cățelul pământului

schilodit de felcerii amăgirii care-au tăiat din miezul lucrurilor,

temîndu-se ca urletul străjerului să nu-i deștepte

pe cei adormiți sub speranțe...

Ostenit cu iertarea,

viețuind cu răbdarea

am ascultat liniștea până la sfârșit

și de la capăt m-am învățat în cele din urmă cu moartea...

* yadi va na veda: Poate că nici El (Creatorul) nu știe (de ce este). Rg Veda X.129 

     Din zori vizitez cimitire... Muieri îmbrobodite vin să deretice și să tămâie cu

          cu gura amară și fruntea-n pământ. Sapă răzoare peste morminte, udă florile,

          aprind candele, apoi mătură aleile de iarnă și de frunze putrezite...

          De pulberea vânturilor ori a celor care s-au petrecut.

     Odată cu ele se duc și cioburile gândurilor mele sfărâmate prin zilele pribegite,

          sub povara minciunilor deșarte ale concretului citadin, indiferent dar imuabil. Bazar bizar

          mustind de gustul cătrănit al șoselelor, de mirosul de ulei rânced al mall-urilor ori

          al bistrourilor țipătoare, forfotind a snobi turmentaț de cinematografe și decolteuri;

          de zbierătele șoferilor maneliști și de umbrele furișate ale celor care caută în gunoaie

          prin aburii dimineților, târîndu-și nevoințele în saci transparenți.

     Colind nemurirea tangibilă, rătăcind invariabil prin propria pustietate,

          mirat de ruinele templelor unde-am îngenuncheat.

     Văd cavoul gol așteptîndu-mă hulpav cu ușile ruginite, din drugi de fier căliți și

          răsuciți în foc pentru veșnicie, rămase deschise de dincolo de veacuri.

          Genunea lui te-mbie, te cheamă, te vrea acolo, sub lespezi de tăcere sfoiegită

          străjuite de crucea oarbă, fără de nume și fără destin, ușurat de lacrimi ori de blesteme.

     Am întâlnit ogoare-nțelenite, case risipite și-orașe abandonate, dar cine ești tu?...

          Începutule fără de sfârșit...Care-ai fost fără a mai fi!..

     Ostenit de metaforele veștejite pe tărâmul iubirilor trădate, înfometat de inconsistența

           inconștientă a secundei și îmbătat de întunericul băut în nopți lunatice,

           din cupe de cleștar azuriu învăpăiat cu nestemate, ai odihnit pe apele liniștite de atâta abis

           înflorit și n-ai mai răzbit până la înâlnirea cu tine...

     În urma ta eternitatea suspină părăsită pe fundul mormântului zadarnic văruit..

     Tot mai trist, mă feresc să-ți caut tâlcul și istovit mă ascund printre răposați, pășind

           mai departe de orice speranță... Tot mai adânc, dincolo de frica de moarte...

     Foarte târziu se scutură florile de salcâm peste cele de cireș...

     Singurătatea de primăvară... La asfințit...

                                                                                                     Nu trageți tovarăși!...

                                                                                                                Maiakovski

este cel care furîndu-ți viața

o trăiește mai bine decât tine

un saltimbanc cu suflet de paiață

boit la chip

de la zugrăvit catedrale

cocoșat pe sub piramide

și sfârtecat de-a pururi peste altare

tâlhar de lacrimi

cu limba despicată între chemări și blesteme

noapte și fapte

prin gând și descânt

până-n vorbele bătute de vânt

se bălăcește între stele căzute

primprejur și pe dinlăuntru

frumos

dar cu nimic mai presus

decât visele

pe care ți le-a reamintit

beat de la cântecul neînceput

cu alaiul de îngeri și demoni

gătiți a nută

el

singurul care-l poate mântui pe diavol

este creația însăși fără de care divinitatea

n-ar fi ajuns nicicând la liman

cel căruia

regăsindu-te

îi așezi pistolul sub tâmplă

și aruncîndu-l pe ușă afară

poruncești

sinucide-te

nu ești nimic din ce-ai fi putut ajunge

te-ai încăpățânat să rămâi

nevinovat

    Se întâlniseră într-un bar întunecos iar pe chipul ei se așterneau umbrele unor suferințe îmbătrânite de-acum. Vorbea aproape fără șir iar în rumoarea din jur îi era greu să o urmărească.

    - Așa că să nu îmi vorbești mie de sinucidere pentru că sânt persoana care te ajută să o faci... O să sufăr câțiva ani și trece... spunea bătînd cu unghia lungă a arătătorului în blatul de sticlă al mesei...

    Nu știa cum ajunsese din nou la subiectul ăsta care îl înfuria de fiecare dată... Un loc comun în filozofia ei de orfană dusă de vânt după moartea părinților. Deprinsă de atunci să trăiască printre morți se transformase într-o ființă egoistă și nemiloasă din pricina lipsei de afecțiune a anilor de tăcere care urmaseră... Pentru ea nu exista ajutor, dacă se întâmpla să te prăbușești te lua la șuturi și îți întorcea spatele... Ridicăte singur, spunea... Dacă nu mai poți crapă!...

    - Viața e așa cum e și depinde numai de tine să o trăiești fără să-ți pui întrebări de prisos...

    - Tu și părerile tale categorice... În opinia mea ai împrumutat mult prea mult din filozofia motivațională ieftină care circulă pe rețelele de socializare, iar tu ai talentul de a ascunde gunoiul sub preș, lăsînd în urmă multe din problemele neplăcute nerezolvate, convinsă că ceea ce n-ai putut clarifica atunci le va rezolva timpul sau uitarea... Nu știu dacă e fatalism sau frivolitate în ceea ce te privește dar eu prefer să duc lucrurile până la capăt și să închid capitolele, nu mă pot autosugestiona, adică nu mă pot minți cu bună știință deoarece experiența m-a învățat că voi plăti la un moment dat... Ceea ce m-a surprins la tine a fost tocmai faptul că după o viață tumultoasă care ar fi trebuit să te facă extrem de pragmatică ai ajuns să-ți pui aceleași întrebări ca oricare gospodină în capot înflorat preocupată de prețul legumelor și de liturghia de duminică... Adică viața tihnită sau satisfacția sufletească?... Poate tocmai asta este pedeapsa ta, pentru că la momentul ăsta nu ai libertatea de a alege... Avînd responsabilitatea celor doi copii e absurd să-ți închipui că vei putea renunța la viața cenușie și mic burgheză de acum deși de ceva vreme te chinuie această dilemă. Pentru mine e evident că o asemenea idee trebuia înăbușită din fașă. Inițial am crezut că îți dorești, asemenea multor femei aflate în situația ta, o mică evadare încercînd să furi câteva momente de viață adevărată cotidianului însă m-am înșelat. Le voiai pe amândouă precum o școlăriță. Încă mai visai la făt frumos pe cal alb... Poate ăsta e și motivul pentru care ai ales să mă umilești comparîndu-mă cu prietenii tăi rași în cap pentru că le-a căzut părul, obezi de la prea multă nepăsare, preocupați de chiolhanuri, fotbal și mașina personală în care își satisfac din când în când fanteziile erotice recurgând la câte o prostituată ieftină de la marginea drumului, pe care o tratează ca pe o treanță ca de altfel pe oricare dintre femei... Ai ajuns până acolo încât mi-ai spus că ei sânt adevărați tăi prieteni și că nu am de unde să înțeleg relațiile ,,complicate'' dintre voi... Eu eram altceva, nu ști ce... Și nu aveam ce căuta printre ei... Corect mi-am spus, dar mă întreb totuși dacă te-aș fi tratat în același mod cum ar mai fi avut loc discuția asta?.. E dureros să constat că ipocrizia societăți care ridică în slăvi morala și bunătatea creștină dar oploșește și admiră tâlhari ruși, dictatori africani și patroni de echipe de fotbal agramați, a pătruns până și în ținutul tainelor și al sentimentelor... Nu poți fi de ambele părți... Dacă ești ca mine e evident că vei rămâne un marginal și un singuratic... Iar dacă mai ai și neșansa unei origini modeste și a unei familii destrămate probabilitatea de a-ți depășii condiția într-o lume a păsărilor de pradă ține de o minune care din nefericire nu s-a întâmplat... În ceea ce mă privește nu aveam speranțe dar asta nu înseamnă că n-a durut... Până și cele câteva zile petrecute cu fetele au fost otrăvite de încrâncenarea ta... Îmi aduc aminte de un moment în care cea mică îmi adormise în brațe și mă priveai cu o ură înlăcrimată bântuită de fantasme... Gelozie mi-am spus dar cred că era mult mai mult... De parcă mă condamnai pentru toate păcatele tuturor bărbaților din viața ta, pentru ce eram și ce nu eram, pentru că mă iubeai și pentru că nu prea aveai ce-mi reproșa în afară de sărăcie... Iar peste asta nu puteai trece de vreme ce nu te putea-i abține să-mi evaluezi potrofelul de fiecare dată când îl deschideam... O boală contagioasă de care te vei feri instinctiv... Furiile și capriciile tale au făcut în așa fel încât copilele care ți-au resimțit disperarea, s-au retras în ciuda dorinței lor de a sta mai mult împreună... Acum o săptămână am văzut-o pe cea mare plânsă toată și am auzit îngerașul cel mic și blond chemându-mă pe nume... Era ziua și mergeam pe stradă... Nu mi se întâmplă să am vedenii și am realizat că era o problemă așa că te rog să-mi spui ce fac...

    Începu să vorbească grăbită despre ele, cu o voce înfundată și melodioasă dar zgomotul din jur devenise cumplit și nu mai auzea ce spune...

    - Nu înțeleg!... urlă furios...

    - S-a întâmplat... Așteptat.. Nu înțelegi pentru că ești supărat.... Tu ești întodeauna supărat...

    - Și nu crezi că am dreptul!... Strigă el cuprins de disperare...

    Dar totul se estompase în umbrele de pe tavanul sigurătăților noctambule...

    Peste trei zile se întâlniseră în aeroport... Băgă de seamă că de data asta purta părul lung ca în tinerețe...

    - De acum înainte nu voi mai fi suspendată între cele două lumi... Am acceptat-o pe cea nouă... Toate dorurile și nostalgiile au devenit amintiri. Plec definitiv și nu știu dacă ne vom mai întâlni... Suflete!... așa-i spunea... Să-ți vezi de viața ta și să te gândești doar la tine pentru că de acum înainte numai de tine ține dacă și cum o să trăiești... O să mai putem vorbi din când în când, nu mă deranjează... Avem câteva amintiri împreună și numai de noi depinde pe unde o să le găsim locul...

   O privea de pe o pasarela mergînd către scara avionului în ritmul unei melodii interioare pe care o remarcase de cum o cunoscuse. Așa era, se mișca de parcă tot timpul s-ar fi aflat cuprinsă într-un vals lent și suav . Odată ajunsă se întoarse pentru a-l privi pentru ultima oară... El încrucișă brațele transmițîndu-i o ultimă întrebare... Să înțeleagă că totul se terminase?... Îi răspunse cu același gest ridicînd din umeri și cabrîndu-se ușor... Dacă vrei tu?... Venise răspunsul cinic... Zămbea totuși cald și ușor amuzată... Nu zeflemitor cum îl obișnuise în ultima perioadă... Imaginea îi persistă mult în memorie precum cea a unui film pe genericul de final...

    Fusese un vis de dimineață și realiză că finalul nu avea nici un rost.. Nu se va termina decât la sfârșitul vieții... De-aia era amuzată...

   De când o cunoscuse se îndrăgostise dar a intuit că nu ar avea nici o șansă așa că se păstrase deoparte cu toată încăpățânarea sorții de ai aduce deseori neașteptat de aproape unul de altul. Niciodată însă realția nu depășise stadiul amiciției binevoitoare... La un moment dat ea plecase departe și regretul de a nu o mai avea prin preajmă îl încercase pentru prima oară în mod serios... Totul a început însă când o uitase cu adevărat și nimic nu anunța ceea ce va urma... Trecuseră alți ani când a venit îngerul care l-a trezit într-o noapte arătîndu-i-o strigându-l din întuneric.. Se întâmplase ceva și realiză că împotriva oricărei logici era nevoie de el... Nepăstrînd în nici un fel legătura a durat ceva până a descoperit-o în hățișurile internetului și au vorbit după atâta vreme... Fusese pe moarte și era la pământ cu moralul... Atunci a încercat s-o susțină însă tot ce a putut obține a fost uriașa suferință a celui aflat departe și lipsit de puteri... Contactele s-au rărit din nou menținîndu-se la nivelul firitiselilor numai din partea lui, cu ocazia sărbătorilor personale... Până în clipa în care ea a spart gheața de data asta... A crezut o perioadă că în pofida oricărei rațiuni destinul îi joacă o festă și că se va împlini într-un fel sau altul... Când a văzut însă că ea se mișcă atât de repede a priceput că până și relația de prietenie și de sinceritate dintre ei se va prăbuși otrăvită de frustrări și resentimente... Așa s-a întâmplat când s-au revăzut după mai bine de un deceniu... S-a purtat înfiorător cu el iar la plecare a tăiat orice contact...

    Și mai îngrozitor era însă că nici o clipă el nu contase în ecuația sorții care se folosise de el după bunul plac... Nu fusese vorba decât de alegerea ei... Dacă totul ar fi rămas în sfera raționalului așa ceva n-ar fi avut loc... Acum avea visele astea care îl pregăteau pentru lovitura de grație... În primul nici măcar nu fusese ea, care avea o voce tabagică și gravă, nicidecum melodioasă, unde mai pui că niciodată n-a văzut-o cu unghii lungi... Era totuși sigur că venise din partea ei dar nu putea face presupuneri... Uneori se întreba dacă întreaga lui viață nu îi fusese controlată în felul acesta de vreme ce niciodată nu avusese posibilitatea de a alege între soluții valide... Era un semn de clemență care îl avertiza sau era important să rămână în viață pentru un alt joc de-a șoarecele și pisica. Ei nu-i putea dori decât să nu ajungă vreodată să se întrebe dacă hotărârea luată fusese cea bună. De-acum lui nu îi rămânea decât aceeași viață fantomatică ca cea de până acum până la sfârșit... Păstra încă vie prima lui amintire și totodată întâia lui frustrare... Copilul afară după o ploaie de primăvară târzie, cu toporași, zambile și câteva albine sub un cer senin și albastru. Atât de albastru încât prichindelului îi vine ideea de a-l atinge și întinse mâna... Le cere celor mari să îl ridice, iar aceștia o fac până la streașina joasă a casei de pe care încă se mai preling stropi de apă... Dar vrea mai sus... și mai sus... Până când mama îl abandonează lăsîndu-l să plângă, nepricepînd ce voia cu adevărat de vreme ce nu putea încă să vorbească...

    Ei bine... Dacă ai ajuns suficient de aproape și ești de-acum sigur că totuși poate fi atins ce faci?... Te mai poți întoarce de unde ai plecat?

    Știa că nu mai avea mult până i se vor lămuri și adeveri s-au nu visele... Atunci v-a lua o hotărâre... La urma urmelor exista o singura variantă care depindea numai de el...         

      A plecat fără a-și lua rămas bun. Cu o mulțime de fotografii și cu speranța că amintirile vor deveni mai frumoase odată cu trecerea timpului. Îl ura pentru ceea ce era și mai ales pentru ce nu va deveni niciodată, pentru încăpățînarea de a rămâne inocent și vulnerabil dar mai ales pentru faptul de a vedea prin ea, dincolo de aparențe, de ceea ce ar fi dorit să afișeze și chiar mai departe de tot ceea ce și-ar fi închipuit ea însăși că se află acolo... E cumplit să nu te poți ascunde... O și avertizase dar nu-l crezuse... Chinuită permanent de frica de ceilalți și de ziua de mâine, torturată la nesfârșit de orgolii capricioase și de suspiciune, hotărâse să se lase pradă propriului fatalism și dispăruse abandonîndu-l îngrozită de propriile sentimente.

       Nu era vina ei că el nu avea prezent... Ea avea și îi era îndeajuns. Un cuib călduț plătit cu lacrimi și umilință undeva departe, într-un ținut vântos mândrindu-se atât de tare că ajunsese acolo încât se străduia din toate puterile să uite de unde a plecat...

        Ei da... Mai avea nostalgii dar la urma urmei dragostea nu înseamnă să te descopere cineva, ci mai degrabă să te acopere atunci când ți-e frig... Așa e lumea... Fiecare cu norocul lui... E frumoasă povestea celor două planete îndrăgostite în care pentru a fi împreună una dintre ele trebuie să se autodistrugă pentru a nu-i face rău celeilalte... Luna ce-a stearpă care frământă măruntaiele pământului făcînd-ul să zămislească... Dacă asta voia, e treaba lui...

        Rămas în urmă el se întreaba uneori noaptea dacă fericirea însemnă mai mult decât o perche curată de ciorapi.... Nu mai avea nici forța, nici dorința de a se minții pe el și pe celălalt... La urma urmei singurătatea e la fel de dureroasă ca însingurarea și oricât de incomodă tot îți rămâne ușurarea de a suferi numai pentru tine fără a mai fi nevoit să faci față celui care își închipuie că este lângă tine...

        Timpul nu mai avea nici-o putere...Visa uneori cu ochii deschiși că se află pe spinarea unui dragon din piatră ca o creastă înzăpezită de munte... Zburau prin nori către capătul lumii...

        Cândva răscolind amintirile ea va descoperi singura fotografie cu el, un individ în mulțime...

        - Și ăsta cine e?... Îl cunoști?... va fi întrebată...

        - Nimeni... Un suflet de pe-acolo... V-a șopti fără a lua în seamă că i s-au umezit ochii...     

la drum în toamna hoinară

cu sfat de vânturi rebegite

prin cârciumi întunecate

beții ploioase

lăcrimînd peste inima zobită

sub pașii celor care-au trecut mai departe

îmi scot sufletul pe tejghelele înegrite

sub bolte afumate

cu vreascuri de gând surdo-mut

umilit în ecoul tăcerilor desfrânate

de ceea ce n-a fost niciodată prea mult

îl scot de sub coaja aspr-a credinței

de sub scrumul dorinței

din scutecele iertărilor

și feșele îndurărilor

ca să-l văd întreg

sângerînd

precum pădurile de noiembrie

lângă mine

căpcăunul dorințelor

și înghițitorul de suflete râd

- te plângi că ai inima mare și grea

du-te la felcer să mai taie din ea!...

 Era pregătit când dădură iama, zâmbind mânzește, mulțumit de renghiul pe care îl pusese la cale... Nici nu-l băgară în seamă repezindu-se în odaia în care îl sechestrase pe ofițer... Dar îngheță auzindu-l pe unul din ei:

- E un fel de carcera, dar e goală!...

Veni și moșneagul cu pletele-n vânt...

- Scoateți-l pe nepricopsitul ăsta de-aici... tii.... da' pute!... Apucă să-l bruftuluiască,

repezindu-se în încăperea alăturată cu mâna la nas, urmat de un asistent ochelarist, rotofei și buburos care tropăia împleticindu-se la fiecare pas...

- Să fac anunțul?... scâncea ăla...

- Să-i f... pe toți, că e groasă!... Așa ceva n-am mai întâlnit...

- Deci dau alarma?... făcu iar tinerelul excitat...

- Dai pe mă-ta!... Mai taci!... Dosarul și filmările...

- Gata... le aveți...

Se uita pe I-pad, bodogănind că nu vede clar pe ecranul ăla cât o sulă de țap... Era bătrân și-l lăsau ochii...

- Vezi dacă i-au făcut vânt c-am zărit un monitor dincolo... ptiu... da' știu că duhnește!...și

nu sufăr, înjură încă odată icnind...

Reveniră în prima încăpere, care se dovedi goală și bine aerisită prin ușile scoase din țâțâni, dar boșorogului tot îi mirosea... Fără a-l mai lua în serios, puștulache meșteri oarece și imaginile prinseră a se derula pe ecranul cât tot peretele.

- Ce e ăsta?... se miră rotofeiul bulbucînd și mai tare ochii lui spălăciți...

- Ultima ispravă a lui Belzebuth... Auzi ce viclenie ia trăznit dementului, să-l folosească

pe ăsta împotriva fostului lui stăpân narcisist cu care s-a certat din pricina unui băț de chibrit, și-acu' își poartă unu' altuia sâmbetele și duminicile... Dar ce te miri?.. Cum e turcu și pistolu'... Amândoi se comportă de parcă numai ei ar fi pe lume... Niște aroganți ipocriți cu apucături de cămătar pervers care joacă arșice pe sub masă cu traiul bieților slujbași cocoșați de trudă și îndatoriri.

- Dar e un...

- Exact. Să-l bată cu propriile arme... isteț... dar ghinionist... Întodeauna pierde fiind

nevoit să dreagă busuiocul trăgînd la cântar ca un precupeț...

- Sfinte, dar e uriaș... cum o fi ajuns acolo?...

- Of... da ce vă învață acolo de unde veniți dacă nici măcar atâta lucru nu ști...

Se amuză privindu-i mutra de vițel puchinos... Oricum nu ăsta era criteriul de selecție, mai bine spus nu știa nimeni care să fi fost, însă toți ajungeau de ispravă dacă supraviețuiau, ceea ce se întâmpla destul de rar... Altfel s-ar fi pensionat de mult și acum ar fi molfăit poame uscate cu gândul la pomul vieții din grădina raiului...

- Stă în omul ăla după care alergăm și răscolim pământul... Ia zi, ai auzit de lupta lui

Iacob cu îngerul nu-i așa?...

- Mda... dar tot nu pricep...

- Ei bine... ăsta e îngerul lui pe care trebuie să-l cotonogească ca să scape... Si după cum

vezi e mare însă se pare că e pe cale sa izbutească...

Asistentul scutură încă o dată din cap cu ochii beliți și gura căscată...

- Aaa...tu crezi că îngerii sănt păzitori nu?...

- Îhî...

- Fals... te păzesc dar te și-ncearcă, doar, doar nu le-ai scăpa... Unde mai pui că-s de

mai multe soiuri...

- Heruvimi, serafimi, arhangheli...

- Brava!... De la facere toți se întreabă de ce ticăloșii au de toate... Bogății, fericire și

viață lungă... De ce crezi?.. Pentru că au primit îngeri ai îndurării, niște papă lapte care se poartă ca niște slugoi înlesnindu-le toate doar or linge și ei o fărâmă de suflet împlinit până se deșteaptă ăia cotonogindu-i și aruncîndu-i pe ușă afară...

- De ce ar face-o?...

- Dacă au suflet vor dori să fie iubiți pentru ceea ce sânt nu pentru ceea ce reprezintă...

Asta e încercarea lor... Pe când ce-i amărâti, ce-i săraci ori cei virtuoși primesc care mai de care niște mațe pestrițe ca ăsta, un înger al dreptății ce-și înfige sabia din creștetul bietului nefericit, pe șira spinării până-n pământ de nu mai poate face nici un pas pe-alăturea fără să-și pârlească sufletul cu para dreptății... Așa se întâmplă că pentru orice găinarie sânt pedepsiți însutit, cu multe cazne, boli, sărăcie ori singurătate... după soiul înaripatului cu care s-au procopsit.

- Aha, o fi vre-o socoteală... Îmi pare prima...Cea mai grea!..

- Fugi de-aici că nici dracu' nu știe... Dă fuga pân-afară de-l întreabă ca să te convingi

până n-apucă să-l arunce-ndărăt de unde-a năvălit... Îți spune, că nu-i băiat rău și nici netot, numa' că nu-i de echipă și-i cam neam prost, un mincinos lăudăros, spurcat și slobod la gură... Așa l-a croit stăpână-su, după chipul și asemănarea lui, că n-avea cine știe ce imaginație și lucra la normă... Cât despre socoteală află de la mine că are tot atâta treabă cu logica cât o are și aia ta mică, de o ți în nădragi doar ca să-ți atârne între picioare....Pricepe că acolo de unde pornește totul nu este spațiul și timp, adică cam tabula-rasa cu praful de pe tobă, adică nimic rațional, doar sufletul... cel care mișcă făcînd să se întâmple... cum o fi el...

- Și cu ăsta?... Spuse arătînd înspre ecran, unde un arhanghel trandafiriu al cărui chip nu

se zărea dintre nori strivea bestiile ca pe gărgăuni... E mare... să dau alarma?...

- Nț... Să văd mai înainte dosarul... Bine, e un indiciu, rar mi-a fost dat să văd așa ceva.

De regulă creaturile astea se întrupează când au o misiune ori ceva de învățat că și ei au, altfel la ce ne-ar chinui, însă nu e treaba noastră. E dihania lui, să se spele pe cap cu ea!... Nu mă privește nici la ce a ieșit la iveală lăsîndu-se văzută în luptă, de partea lui... Smintelile altora nu mă privesc...

- Nu dau alarma?.. se smiorcăi pițifelnicul dezamăgit că nu va participa nici de data asta

la una din crizele majore, pline de tensiune și de adrenalină, despre care i se împuiaseră urechile...

- Vai ce slăbănog!... se văicări starostele frunzărind un dosar nu mai gros de două degete...

Ce-mi place la aștia din tările de dincolo de cortina de fier e că tot comuniști au rămas și e o încântare să citești delațiunile scrupuloșilor agramați care bârfesc pe-ndelete în caracterizări inepte cu analize docte împănate cu anectotică de tabloid mahalagiu, fără perdea și lipsită de simțul ridicolului... Oameni buni, de aici aflăm de la hăinuțele purtate la botez, la certurile cu femeia de servici care ți-a așezat pe dos preșul de la intrarea în apartament până la cartușele trase de când s-a înrolat... Și... n-a tras nici unul în misiune... Doar la manevre... Băga-mi-aș!... Asta n-a pierdut un om pe câmpul de lupta și n-a omorât nici unul... E decorat pentru... că s-a interpus între câțiva insugenți și proprii camarazi dar tot fără a descărca arma... Cică bosul mafioților ălora... Mafioți bă... că asta sânt, de unde teroriști?.. De-i împușcau, s-a albit l-a față dând față-n față și a dat damblaua-n el făcînd atac de apoplexie...

- Îngerul?...

- Îngerul n-ar fi fost niciodată în stare să facă asta!... Urlă ridicînd cu toiagul printre

gratii, costumul argintiu pe care îl purtase Chinezul înainte de a se face nevăzut... Hârciogul ăla de sergent pe care n-o să punem mâna niciodată pentru că nici poarta iadului. nici a raiului nu înseamnă nimic pentru unul ca ăsta... A tunat de i-a adunat măiculiță...

- Grasul?...

- Măi băiete, am să-ți spun o istorioară pe care n-o s-o găsești nicăieri. Am auzit-o la rândul meu de la cel care a fost înaintea mea, ca să pricepi cât de cât lucruri asupra cărora nimeni nu e lămurit pe deplin... Se zice că a fost o vreme în care oamenii nu-l cunoscuseră încă pe Dumnezeu. Atunci l-ar fi găsit unul pe drum, dezbrăcat și mort de foame... De milă l-ar fi luat acasă unde l-a omenit cu ce s-a putut și l-a primenit din cap până-n tălpi cu niscai țoale de-i prisoseau.. Stând ei de vorbă a băgat de seamă că-i destoinic și cu scaun la cap și l-ar fi ținut pe lângă el să-i fie de nădejde. Dar n-a fost chip din pricină că ăsta nu s-a-nvoit nici în ruptul capului, plecat fiind în treburile lui. Așa se face că a tot colindat pământul primind de la fiecare pe care-l întâlnea, câte ceva, ajungînd să fie acoperit întrutotul de mulțimea pomenilor căpătate-n pribegie încât nu i se mai zărea nici obrazul, nici altă parte-a trupului. Acum ce-i care-l întâlnesc îl recunosc după zorzoanele și lucrurile pe care ei înșiși i le-au dăruit și strigă: Iată-l pe Dumnezeu!.. uitînd că nu l-au văzut niciodată așa cum e și-l cunosc după pricopseală și cele de împrumut... Mai bine de jumătate de lume e creștină ori musulmană cu ăilalți tot pe-alăturea ori pe lângă... Da' s-a găsit bursucul ăsta să se coboare mai jos de-atâta, dincolo de eresuri și de credințe.. Greul, cățelul și cumințenia pământului s-au cum i-o mai zice... Auzi tu, dincolo de orice mitologie, lege și dogmă, când l-a găsit omenirea pe Dumnezeu!... Despre așa ceva nu știm nimic în zilele noastre...Să vorbești despre ele e șezătoare literară nu filosofie... Canci teologie ori teozofie!.. Fără a mai pomeni de patologia ălora de le dă borșul pe nas de la Holywood, cu extratereștrii, clone și cyborgi, unde ridici din umeri cu mâinile-n șolduri și chemi psihiatrul... Cred că o să fac anunțul... E groasă...

- Dumneavoastră?...

- Eu... Situație specială... Fă-mi legătura...

Cu ochii sticlind de fericire încercă să butoneze I-pad-ul legat la monitor...

- Trebuie să reglez poziția satelitului... Și ieși în fugă tropotind mărunțel,

nemaiîncăpîndu-și în piele de bucurie că până la urmă el era cel care nimerise în toiul unei crize nu majore, ci excepționale... Cum o să se mai uite la el!..

După ce tremură câteva secunde imaginea se stabiliză aducînd-o în fața ochilor pe ea... Plictisită, tocmai își pilea o unghie de la degetul mic, avînd pe birou lacul împreună cu toate nimicurile care o fac fericită pe o femeie... O admiră ceva vreme neîndrăznind să o întrerupă, sau mai bine spus bucurîndu-se că nu îl observase...

- Ah... Tu erai...

- Eu... Ce faci păpușică?... Privea cuprins de calde înfiorări grimasa de reproș dulceag a

buzelor fragede...

- Nu-mi spune... alertă... Declar Armaghedonul iar...

- Nț... mai grav...

- Ei da... D-aia ești tu și nu țestosul... Crezi că e bine?... Poate ne întâlnim dacă se

termină...

- Noi?.. N-aș fi bănuit să te gândești la unul ca mine... Sânt bătrân măi fată!... Tu nu te

uiți în oglindă?... Cum ne-ar șade-mpreună?!...

- Esti bătrân?... Cine-a spus ?...

- Și eu aș fi curios să aflu!...

- Păi vezi... D-aia te-ntreb dacă mai crezi că e bine?.. Oricum chestia aia e aproape

un mit... Ar fi pentru prima oară... Poate nu te-ai gândit prea bine...

- Acum e prea tarziu, am făcut-o deja și nu pot lăsa totul pe umerii tăi...

- Dar n-ai spus încă nimic, doar am presupus...

- Ai dreptate.. Voiam doar să te văd...

- Și eu...

Rămaseră tăcuți ochi în ochi...

Se încălzise... Simți cum i se scurgea toată măduva cât crescu până la ceruri, era trandafiriu, cu patru aripi cât întreg orizontul... Zbura printre galaxii purtînd-o în brațe pe Ilinca care dormea răsuflînd cald... Dar asta știu și eu... Pleacă atunci... Nu mi-ai fost de nici un folos, doar m-ai chinuit cu ambițiile și războaiele voastre în care m-ați amestecat fără să mă fi întrebat vreodată de parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns moartea, lumea și bătăliile vieții în care m-ați amăgit că fericirea o voi atinge numai după ce nu voi mai fi, musai prin suferință, îndurând pedepse până și pentru închipuirea a ceea ce nu voi apuca vreodată... Acolo nu va fi ea... Voi fi singur... S-au trebuie să-mi doresc moartea iubitei și a propriului copil ca să fiu fericit?... Lasă-mă!..

- Mântuirea de-a nu mai fi singur căpitane!.. atâta tot..

Grosu îl luase-n brațe plângînd amândoi lângă focul din cetini uscate, undeva jos, prin grotele uitate din inima pământului...

Bătrânul plecă făr-o vorbă când reveni...

- Ce-a spus se repezi pițifelnicul la tânără...

- Șșșt... Nimic... Și Întrerupse legătura...

Găsi abandonat regulamentul acestuia, cu adnotări și sublinieri... Îl frunzări de două ori tremurînd. Un singur cuvânt era subliniat cu mai multe linii îngroșate nervos...

- Ce pana mea mai înseamnă și asta?

Mai butonă nervos pe tabletă până răbufni într-un târziu, înfuriat:

- Ghinionul mă-sii!.. Acu' s-au găsit și ăștia!...

. Anonimii își vârâseră și ei codița pe Google-lul nostru cel de toate zilele văduvindu-l de Wikipedia cea întru ființă care ne iartă dar rareori ne spune cu adevărat ce căutăm...

- Băga-mi-aș... ce e asta?... se puse pe urlat lovind cu pumnii în masă...

De aici și nouă ne-a rămas sa ne întrebăm ce-a fost asta?...

Un cunoscut care a fost cândva pilot pe MIG-uri la Turda mi-a povestit că după intrarea cu surle, trâmbițe și cu toată amărala în NATO, făceau, pentru integrare, antrenamente comune cu ungurii, când la ei, când la noi... Cum le șade bine vecinilor care se ceartă că bâzâie muștele la paharul cu palincă... Odată, pe când se aflau în țară, se ridică unul din piloții maghiari și dă iama peste bucătăreasa, care din întâmplare ii era și conațională, cu castronul de ciorbă-n mâna...

- Îmi spui și mie ce fel de carne e asta?...

- De pui...

- Și asta?...

- De porc...

- Dar aia de la colegul?... și o luase de mână-n popotă...

- De vacă...

- Păi ai amestecat ce ți-a rămas de la ceilalți și ni le-ai dat nouă...

- Nu... am făcut mâncarea azi dimineață...

- Din trei feluri de carne?...

- Dacă nu era nici una îndeajuns... Astfel am putut pune fiecăruia o bucățică-n farfurie.

La ce te superi?.. Tocmai tu te superi care ai primit două, nu una!... Am făcut în așa fel ca să-și primească fiecare bucățica iar dacă nu vă place cu ce v-ați ales, schimbați-le între voi...

Așa și eu.. am pus de toate și luați ce vă convine... Bașca histrionismul unui cabotin palavaragiu fugărit de nălucile singurătăților peste miriștea vorbelor despuiate, care nu ține neapărat să spună lucruri marețe cât mai degrabă povești, fie ele și trăsnite... Cam asta consider eu normalitate, să scrii pentru oameni, nu pentru posteritate... Că dacă n-o mai apuc!..

Știu că nu mai puteți de oftică că nu am băgat de seamă ce buchisea netotul ăla pe Google... Parcă așa cu coada ochiului și fără ochelari am zărit la colțul îndoit al unei coli... RAGNAROK... dar n-aș băga mâna-n foc.    

Fuseseră avertizați că nu este o simulare primind echipamentul complet cu muniție de război. Complet e un fel de-a spune atâta timp cât combinezonul, bocancii, casca și mănușile erau niște aiureli care flendurau alandala mai mult încurcîndu-i... Și unde s-a mai pomenit să porți mănuși când ai de'ș'tul pe tragaci?... Mai era și centura aia parcă făcută din plumb...

- Iote... niște paparude!... veni Grosu croncănind si fluturînd din brațe... cra..cra... - - Cotcodac... mă!...cotcodac. Tu m-ai băgat în asta, tu să mă scoți!...

- Ști și tu cum e cu aliații ăștia... n-au toată șița la locu' ei, da' de-nțeles dacă te dai de-o

parte și-i lași să-și rupă târtița pe limba lor... Noi la urmă de!... Carne de tun!...

- I-a vezi de-l mic !..

- Iete-l colo cu ochii beliți în jucărelele ăle noi... Puțoiul n-a-nțărcat și tot ce vede

bagă-n gură!... N-avea grijă că-s după el să-i dau peste mâini de s-apucă cu vre-o boroboață... Nu scapă el!...

Bineînțeles... Pe Grosu îl cunoștea de la început, fuseseră camarazi în zeci de misiuni și vre-o două războaie, de dinainte de a se gândi că v-a ajunge ofițer... De fapt până și de treaba asta tot sergentul era vinovat...

- Chinezule!... așa-l alinta pornind de la o glumă a băieților care-i băgaseră de seamă

rezerva și bonomia, lucru rar între cei care văd moartea cu ochii la fiecare pas, luîndu-l așadar în tăbarcă, vorbeau despre el că n-ar fi de-al lor... o fi chinez?...

Hăhăise unul mai mucalit...

- Auzi mă... tu ești cu minte, nu ca noi... La ce să nu faci tu școală, acăsică, la căldurică... acu' că tot îți naște muierea... trei ani ca mâine trec și când te-ntorci, ști și tu... Nu te mai aia nimeni, ba... tu pe alții de ți-o cășuna... Dar la cum te cunosc!... și dăduse din mână a lehamite.

Așa făcuse... trei ani acasă lângă ea și Ilinca... Mai ales lângă Ilinca... Dar până la urmă n-avusese nici un folos... La doi ani după ce revenise locotenent îl anunțase că nu mai rezistă așa, să-l tot aștepte între patru scânduri... Ani la rând!... Și mai ales să nu caute s-o vadă pe Ilinca... Înțelege și n-are nimic să-i reproșeze însă fata-i mică și ar face mai bine să n-o scoată din ale ei... Să crească ca toți ceilalți, fie și cu alt tată... normal... care pleacă dimineața și vine seara... N-a spus nimic... avea dreptate... dar a durut al dracului...

- Mă!... îl luase înainte de a se vârâ până-n gât în dandanaua asta... Se face selecție

de paiațe bune de-mpușcat pentru nu-ș' ce trupe de misiuni speciale... mă da' speciale de tot că nu fu chip să scarpin măgarul să necheze gloaba mai mult, și pe parale serioase ce n-a văzut neam de neamu' nostru... Nu ai noștri, bre... că de-abia de-au de izmene!... Aliații!.. Parale!... n-auzi... La sfârșit o să tragă toate la noi ca muștele la...

- La tine... Grosule... Tu ești ăla care miroase, nu noi!..

- Ptiu... Nădușesc de!... Așa mi-e moda, ce să-i fac?.. Auzi!.. Io ca io, da' p'ormă dacă te-

ai întâlni cu fosta, să nu te pună ăl din baltă căpitane, anii trec și săltase-n grade, să pleci cu pistolul la tine că ți-l șmanglește căpiata, numa' așa, să te bage-n belele după ce-și trage-o boabă-n tărtăcuța aia seacă...

- Și de unde-o să știe ea dacă totul e atât de secret...

- Află ea...

- În sfârșit recunoști și tu odată că te întrece cineva la capitolul ăsta...

- De... recunosc, ce să fac!... pentru a încheia cu glas scăzut scărpinîndu-se-n creștet. Te

pui cu-n cur de muiere!...

Dar se duseseră, sergentul și prâslea, Țache, istețul plutonului care avea viitorul înainte și nu i-ar fi stricat un strop de osânză... La urma el, trăgînd nădejdea că poate i se mai luau gândurile de la dorul de-a mică adormită în brațele lui...

Două luni instrucție și sudoare ca la pifani la trecerea cărora efectivul se subțiase vizibil fără prea multe explicații... Nimic special, afară de boarfele alea bune de-o sperietoare de ciori, croite de vre-un zbanghiu de pe la vre-o casă de modă la braț cu pălărierul nebun.... Acum era testul final...

- Atacați...

Nu realiză cine dădu-se comanda dar grupa din care făcea parte executa asaltul ca la buchie, în salturi de mai puțin de zece metri, deși malul de pământ către care se îndreptau nu părea să adăpostească nici un inamic. Îl urcară tot fără a întâmpina rezistență. În vale un zid uriaș de beton îl descumpăni pentru că planul de luptă nu spunea nimic... Indica o abordare frontală ceea ce ar fi reprezentat o nebunie...

- Atenție... Activați!..

Apăsă centura... De fiecare dată fuseseră puși s-o activeze atingînd butonul roșu dar

crezuse că e vre-un sistem de comunicație către computerele din comandament, unde pasămite înregistrau pentru analize... Acum însă și cel verde!.. Iar instructorul erijat în șef de pluton se năpusti oblu către fortificație, urlînd... Mulți șovăiră dar îl urmară în cele din urmă urniți de înjurăturile și înghiontelile gradaților sub supravegherea cărora se aflau... Odată la picioarele peretelui de beton, tot fără urmă de ostilitate, îl giniră pe ăla alergînd vertical, drept către muchia contrafortului în dreptul căreia se aflau. Se lămuri în sfârșit ce era cu centura și hanțele alea... De rostul lor... Porni pășind cu băgare de seamă... un', doi... un', doi ca la paradă mirat de efortul moderat pe care îl depunea, departe cu mult de cotele la care se așteptase. Putea chiar alerga... Din ce în ce mai repede... Hm!... Era mai mult decât omul-păianjen dacă nu obosea mai deloc... Aveau și muniție... De război!..

Se întoarse, oprindu-se drept in picioare, perpendicular pe zid, căutindu-și camarazi... care îl urmaseră credincioși cu toată uluiala...

- Dați dracului nemții astia... ptiu... abia mai îngăima-se sergentul lac de apă...

- Mă așteptam să iasă la iveală... e o treabă mult mai veche decât s-ar crede... făcu

Țache, cu toată scatoalca primită de la Grosu... Stai bre, că știu ce vorbesc!...

- Gura amândoi că e groasă!.. Fortificația are pe puțin cinzeci de metri până-n vârf și

nimeni nu ajunge istovit acolo... Mai e ceva cu bulendrele astea, nu doar că mergem ca muștele cu curu-n sus... Uitați-vă... și indică către o surplombă artificială care nu reprezentase pentru nimeni vre-un obstacol... Până acum n-am tras un foc... Nu uitați... nu este o simulare!..

- Iar după mintea mea o asemenea găselniță nu o afli fără să fi pedepsit... completă

veteranul afișînd în sfârșit o mină îngrijorată... Și eu care v-am băgat în daravera asta!.. Puștiule treci între noi... Taci odată și fă ochii cât cepele... ca să-l mai altoiască odată deși respectivul n-avusese vre-un semn de nesupunere...

Primul în vârf ajunse Grosu care urlă ca apucatul aruncînd la repezeală ambele grenade pe care le avea în hăul care i se căscase la picioare...

- Dihănii!.. Cred că de data asta ne-a luat Aghiuță... Ptiu... Și-și cumpăni arma cu

hotărâre deși în priviri stăruia disperarea...

Curiozitatea a omorât pisica și credeți-mă că știu ce vorbesc de vreme ce mi s-a întâmplat.. Aveam una birmaneză... A lovit-o blestemul mâțesc colindînd prin vecini, unde nimerind pe la unii fereastra întredeschisă, nici una nici două bâști cu labele de rama de sus basculînd oscilobatantul care i-a frânt șalele... M-a chemat aia s-o iau când s-a întors de pe unde fusese de scârbă să n-o atingă. Vai sărăcuța. Am pus-o într-o cutie de pantofi cu șoricelul de pluș pe care i-l luasem cadou de cinci mai, ziua în care ne intrase-n casă. După ce am scris pe cutie Schrodinger că nu-i știam numele dupa neam și nici alt nume de stirpe mârtănească, am îngropat-o plângînd în pământul tare ca iasca, cum fusese secetă în anul ăla, și am lăcrimat mai bine de-o săptămână... Iaca plâng și acum dacă mi-am amintit!..

Așa și cu Țache... La-nmpins necuratul să vază el și s-a ridicat să tragă cu ochiul... Dar ia stați oleacă... știți voi cine era el?... Nț... Aha... Ia să vă spui și p-ormă om mai vedea...

Îl chema David și aducea cu sculptura lu' Buonaroti, dar mai degrabă cu Ares... Avea pielea albă, ochii verzi și părul cârlionțat... Nu... Nu era brunet... era blond-nisipiu... Da și voi!... Cârcotași ca o femeie de peste patruj-ș-cinci de ani care dă pe situ-rile de matrimoniale să se întâlnească numai cu bărbați distinși, înțelegători, sensibili, generoși... musai de unu optzeci-optzeci și cinci înălțime, cântărind nu mai mult de optzeci de kile și neapărat cu zece ani mai tineri... Dar ce apă de colonie să prefere?.. Culoarea costumului?... Și... ăăă... vre-o cinzeci de herghelii sub capotă.... Asta se subînțelege cucoană!.. Vilă la Nisa.?.. Da' cum altfel?... Iaca eticheta haute-couture... făt-frumos sadea... cu ștanța mai la dos, cum e de bonton...

Treaba e că zeul ăsta grec, și nu glumesc când vă spui una ca asta dacă așa arăta, avusese un ghinion la începutul ultimului an la medicină când i se prăpădiseră parinții într-un accident de s-a pomenit singurel pe lume și fără nimeni de nădejde alături... Venit de printr-un târg obscur, acareturile n-ar fi valorat mare scofală așa că nu l-a lăsat inima să le înstrăineze pentru cenușa din vatră și cu mult chin a târât anul ăla până s-a văzut cu fițuica-n buzunar... Dovedise și se chema că e doctor dar urma rezidențiatul fără de care nu înseamnă că ai isprăvit ucenicia. N-ar fi fost însă chip să-i facă față fără ajutor la simbria de mizerie din sistemul nostru de sănătate, așa că se văzu silit să amâne. Fără să șovăie, profitînd de sprijinul unui coleg cu rude mai influente s-a înrolat voluntar pentru a însenina în cele din urmă pe front, nu fără peripeții ori datorii de rostuit la întoarcere, ținînd cont de faptul că tradițiile noastre nenumărate se cuvin urmate și mai cu seamă onorate, mai abitir se pare, atunci când te îndrepți către tărâmul făgăduinței, la loc cu verdeață.

Ba umblă vorba că l-a recrutare l-ar fi întrebat colonelul care era șeful comisiei, tot medic dar bătrân, ce căuta unul ca el acolo în loc să fie la spital unde se deprinde cu adevărat meseria asta. iar ăsta ar fi răspuns, așa cum se afla, în pielea goală:

- Bani, domnule, bani... nu vedeți că nici haine pe mine nu mai am!..

- N-aș zice să le porți prea des... i-ar fi răspuns ofițerul pe deasupra ochelarilor făcînd semn

din cap înspre cele două femei rămase cu gura căscată tot cu ochii după eroul nostru...

Că nu-ș' de ce, dar la recrutare, printre atâția tineri în costumul lui Adam, nimeresc întodeauna și niscaiva aiurite de-astea care se fâțîie de colo colo fără să aibă nimeni habar de ce ori pentru ce... Coțcariu' ăla bătrân le-a trimis pe fiecare după câte un pahar cu apă ca să-l dea amicului nostru. Le-a băut fără să fie nicidecum mirat la ce fusese îndemnat să o faca și nici de ce roșisera pațachinele când îi dăduseră paharele deși, între noi fie vorba, nu aduceau nici pe departe a mironosițe. A coborât impasibil de pe cântar așteptînd hârtiile ca să poată pleca în treaba lui, iar doctorul, cică ar fi ridicat fișele ăstuia înspre tavan și ar fi rostit teatral:

- Ecce Homo... Soldatul perfect!...

Odată ajuns la trupă nu s-a bidit nimeni că pifanul ăsta de semăna cu Di Caprio zburînd în vânt la prora Titanicului de mucava, era bartai doctorul cu patalamale. Nimic n-a vărsat puțache din el... Na, acum stiți de unde i se trage cu Țache... Dacă Țâcă nu i se potrivea!... Acu' orice s-ar povesti despre slobozenia de gură a soldaților, nu-i poți acuza totuși de nerespectarea realităților ori de lipsă de precizie...

Un an întreg a făcut pe mortu-n păpușoi, desenînd și dregînd gageturi de-astea militare fărâmate din nebăgare de seamă de idioții de pretutindeni... Unde mai pui că, băgînd de seamă obsesia unora pentru o lume sănătoasă cu tomberoane etichetate pentru reciclabile, acolo în pustia afgană unde se dospeau pruncii avortați pe marginea drumului, a făcut el și-a dres de-a scris pe unul nărozi civilizați iar pe altul amărâți încrezuți...

- Țeachii... Țeachii... Can you fix?...

- Da ce i-ai facut Kadir?..

- Căzut latrin... Io agitat mult... aici nu women... pleosc...

- Fleoșc... i-al că nu mă ating de el... Câh...

- Papir... raport... problem... Satelite communication...

- Și ce-mi iese?...

- Ce vrei?...

- Mă gândesc...

Iar ăsta era colonelul regimentului unei țărișoare mari dar sărace de pe lăngă ecuator... De bună seamă ceva îi ieșea deoarece într-o zonă de conflict se prăpădesc multe dar și mai multe dispar fără urmă. Restul ține de... ce, cât, cum, unde... plus o leacă mai multă discreție...

- Da' ce mă... și ăia fură?... se mirase Grosu...

- Hârtia igienică nu... și nici săpunul de la hotel!... Dar vre-o două camioane de intedență

burdușite n-ar strica... Lor așa le place... Dacă-i bal, atunci bal să fie până cazi lat... răspunsese blondinul... Atunci barem ști că ai folosit cu vârf și îndesat ca să-ți mai pară rău a doua zi...

Cu desenul de... damblaua lui... În facultate se împrietenise cu asistenta de la anatomie căreia îi mai ținea locul la Belle Arte unde preda Anatomia Artistică... Serviciu contra serviciu... Ea cu libertatea, el cu pozatul, pentru că întodeauna găsești cucoane mai cu dare de mână dispuse să achite o sumă consistentă unui model de calibrul lui... Chiar și cele mai modeste făceau uneori chetă cu tot neajunsul de a fi astfel nevoite să-l împartă... Așa se face că pe holurile școli de arte frumoase nu mai scapi de Apollo, Narcis ori Cupidon, bașca ceva torsuri ori capete turnate în lut acrilic așezate după îndelungi negocieri și vociferări prin cele mai potrivit luminate unghere, întărindu-ți convingerea în teoria conspirației dacă după cum se vădește, are un sâmbure de adevăr atâta timp cât e evident că nu oaia aia fost ultima clonă, ci David al nostru...

Dar tot acolo se alesese cu meteahna asta a mâzgăleli neîntrerupte... Toca zilnic două-trei blocnotesuri de capricii anatomopatologice... Organe himerice cu fragmente de oase, fascii, piele în secțiune ori instrumentar chirurgical real sau inventat, toate pornite din obsesia permanentă de a ajunge totuși ''măcelar'' cardio-toracic dacă meseria asta de cătană îl scosese definitiv din cursa pentru neurochirurgie... Făcuse și o expoziție la comandament cu Sadness Inside adică mai pe limba noastră Tristețea Măruntaielor, cum o numise în afișul de prezentare cu o inimă în chip de femeie adormită pe un norișor de garouri și tuburi perfuzoare din care ploua peste bolovănișul schimonosit al Kandahar-ului... Făcuse bani frumoși... O reporteriță belgiană oferise câteva mii de verzișori și plecase cu toate foile într-o valiză, bașca interviul cu eroul nostru sosit dintr-o misiune de salvare a unei afgane în chinurile facerii, căreia acesta ii făcuse cezariana pe drumul înspre spital, sub privirile uluite ale doctoriței în sarcina căreia se afla de fapt pacienta... Scăpase pruncul și muierea cu tot scepticismul echipei medicale, sub lupa aparatului de filmat aflat întâmplător de față. El, soldatul a cărei datorie era de a proteja convoiul s-a înfuriat pe fatalismul celorlalți și s-a transformat în Apollo însuși mustrînd nevrednicia lui Asclepios... Ulei de televiziune pe pânză realităților dramatice...

David era frumos și vorbea întodeauna molcom, aproape șoptit... Atunci a rămas același numai că vocea i se oțelise iar din ochii lui curgeau flăcări înveninate de smarald sub a căror revărsare înțepenești hipnotizat... Te subjuga în totalitate ca într-un ritual... N-a fost doar o operație dificilă pe un drum plin de hârtoape, ci o liturghie urmată de o epifanie...

Cu toată opoziția și invidia clănțăilor care au concluzionat că o făcuse dinadins, câștig de cauză tot el a avut... După nici o lună a venit capitanul cu decorația și tresele de sublocotenet...

- Păi bine mă Chinezule, tu știai?...

- Eu citesc dosarele burduhănosule, nu trag cu urechea...

- Da' mie de ce nu mi-ai spus?... Ai?...

- La ce să-ți fi spus!... Datoria noastră era să-l facem soldat ținîndu-l în viață... Medicina e

treaba lui... Și-acu' ce-o să fie?... Și-așa te țineai după curul lui mai dihai ca mumă-sa de drag ce-ți e, de-acu' o să fi și mă-sa mare alergîndu-l cu linguroiul plin ochi cu untură de pește?...

Un an au tot rulat televiziunile reportajul iar prin universități s-a preluat filmarea necoafată cu întreaga procedură, exemplu de inovație, comportament adecvat în medicina de urgență profesată la fața locului în condiții de stres major... Mă rog... tot o limbă de lemn... Minunea s-a petrecut când șeful spitalului de campanie din bază, tot un neamț de prin Chicago, i-a oferit un post de rezident chiar acolo, și-o poartă deschisă după terminarea stagiului înspre templele de chirurgia inimii de peste ocean... Ajunsese în sfârșit unde își dorise cu doar juma' de an de contract de respectat când i se făcuse propunerea cu beleaua asta în care se vârâsera toți trei... Nu cumpănise mult...

- Vin... cum să vă las singuri capitane!...

- Auzi la el... puțoiul... Adică... mă domnule locotenent...

- Las-o Grosule... Puiul și-a întins aripile mai mult decât am fi reușit noi vreodată... Mai

bine nu... Rămâi...

Dar nu-l putuseră face să se răzgândească...

Și-acu' ghinion... De ce n-o fi ținut capul la cutie?... Dar barem v-am spus cine și de ce soi era, nu ca în scenariile de la Holywood unde moare atâta popor nevinovat fără să apuce să zică nici pâs.... Unde mai pui și toți scenariștii ăia despre care am ajuns să cred că sânt pe invers... Nu că aș avea ceva cu ei dar prea omoară toate femeile frumoase... Cum apare una mai răsărită, zveltă pe tocuri... Toc... toc... foșnind vaporos cu pieptul înainte de-i simți mirosul prin sticlă, închizi ochii o clipă doar de-ai aduce-oleacă mai aproape visînd, dar când îi deschizi... buf... au și omorât-o nătărăi, ori mai rău, au prefăcut-o-n Baba Cloanța sau a violat-o un extraterestru și-acu-i curg bale dintr-o gură știrbă, la balamuc... În schimb toți metrosexualii pensați și cu unghiile făcute care după ce împușcă două armate de căpcăuni ce săriră pârleazul din bălmăjelile vreunui schizofrenic, s-au cațărat pe Himalaia și pe Aconcagua în juma' de oră și-n urmă s-au aruncat fără parașută făcînd tumbe ca un maimuțoi într-o piscină cu fete despuiate, bașca alte câteva duzini de smetii încasate drept în mufă fără să-și sclintească frizura, scapă măi fraților teferi și fără să nădușască la subsuoară... Spuneți și voi dacă asta-i dreptate!..

Acu' io ce să fac cu Țache dacă așa i-a fost soarta... Nu că am vrut să fac în ciudă cuiva cum o să creadă știu eu cine și bine fac că nu spui... Barem o să afle întreaga suflare cum era și cui să aprindă o lumânare... Io unu, care am inima mare aș cam fi de părere că merita să fac atâta lucru pentru unu' ca el!...

L-a mâncat undeva să salte scăfârlia peste muchia zidului și l-a luat gaia... Tot nu pricepurăți că vorbesc serios... La luat gaia, adică o dihanie, ca știa Grosu ce știa, ca de-un stat de om, sau mai mare... Aducea a pasăre dacă avea pene ori a pterodactil dacă avea dinți, iar gaiadactila asta le avea pe amândouă cu vârf și îndesat și mai și zbura șuierînd gros ca un huruit de avalanșa de bolovani pe șoseaua din Valea Oltului reparată asta vară... Nu se poate mai clar, nu-i așa... L-a înșfăcat pe bietul doctoraș de căpățână și dusă a fost cu el cu tot, lăsîndu-se la vale, înspre pământ, unde i-a dat drumul să se izbească de țepele ascuțite și drepte ale unor stânci parcă cioplite și așezate acolo cu cele mai sănătoase intenții... În vremea asta sergentul băgase un sector in ea dar arătării nici să-i pese. Ba se înălță din nou după o voltă făcută departe, la adăpost de bătaia puștii.

Capitanul era geană, luînd aminte cum puștanul se ridicase iute dovedind c-ar fi întreg. Îi arătă camaradului și laolaltă se avântară într-un salt mortal... Înaintea lor căzuseră alții, de voie ori de nevoie, împinși de zburătoarele alea afurisite ori dezechilibrați de groaza camarazilor. Pe versantul ăla chestia cu mersul păianjenului nu funcționa... probabil 'nadins, dar toți cei prăvăliți ajungeau în fundul gropii ăleia ca o căldare făcută parcă cu mână de om, fără nici o stricăciune... Ceea ce îi aștepta însă acolo era fără nici o îndoială iadul așa cum nimeni nu și-l închipuise...

Orătănii de toate neamurile și din toate vârstele pământului, care mai de care corcite între ele ori peste vremuri. Sfinxii, grifonii,vârcolacii, dragonii înaripați, hidrele, balaurii cu mai multe capete ori pajurile bicefale erau dintre cele care barem purtau un nume și puteau fi recunoscute însă gângăniile mostruoase cu picioare de camilă și blană de leopard, lianele târâtoare cu frunzele ca ventuzele unei caracatițe din care se auzeau plânsetele a sute de copii ori o balenă avînd coarne de berbec cu mai multe cozi despicate ca limbile înveninate de năpârcă ce înota prin văzduh ca prin apă nici în cele mai aprige înfruntări ale sfinților cu Sarsailă ori prin năzărelile celor mai samavolnici regizori rablagiți de acid nu se pomeniseră. Unde mai pui chiotele, orăcăielile, șuierăturile, tropăielile ori duhorile care se ridicau de sub talpa lui Scaraoțchi uite-aci, la picioarele eroilor noștri care nu degeaba sânt eroi după cum ați remarcat când s-au avântat în ajutorul fârtatelui fără șovăială și fără să cugete la altele, îndeobște mai omenești, cum ar fi frica ori îndoiala că nu s-ar fi trezit nici acum din visul urât al nopți de beție din lupanarul clandestin, unde pesemne se procopsiseră cu niscaiva muște tropicale la creieru-ăl mic.

Dar de sărit sărisera, ce mai... Chinezul se bucură de zbor, așa ca de un fior de libertate pe șira spinării aterizînd pe picioare făra nici un necaz și cu tot trupul încordat precum o strună de vioară, dar parcă cu un strop de părere de rău că nu durase mai mult. Grosu însă se dădu de-a berbeleacul izbind în dreapta și-n stânga fără opreliște, de-ai lor ori de-ai noștri până se înțepeni între doi bolovani mai zdraveni pe care-i crăpă dînd să iasă din strânsoare. Izbuti fără a se muncii prea mult, după care începu a-și pipăi toate mădularele uluit de cum de scăpase după o asemenea prăbușire... Ei.. oleacă ud între picioare, dar pentru un veteran treburile astea fac parte din aventură chiar dacă nu va da în vileag vreodată asemenea amănunte. La urma urmei o pațise și mai rău cu alte ocazii nu atât de date-n mă-sa...

Picaseră în locuri aflate o distanță sănătoasă între ei dar se înțeleseră din ochi, pornind fără a mai sta pe gânduri unul către altul... Ofițerul auzea vacarmul din jur însă pe dinlăuntru realiză că se făcuse liniște, pasul, respirația și palmele care strângeau fără un tremur arma gata să împrăștie moartea își dovedeau deprinderile de parcă n-ar fi fost ale lui... Veni și ocazia împreună cu primul obstacol... Între ei înțepenise o făcătură ce aducea a centaur cu tors și cap de muiere, patru brațe cu ghiare de uliu și-o coadă ca o furcă cu doi craci. Se adăposti printre pietrele cam tăioase dar nu era cazul să facă nazuri și trase din genunchi o rafală. Nimic... Era însă convins că o nimerise în plin... Părăsi adăpostul furișîndu-se cât putea mai bine până între doi pinteni de stâncă... Avusese dreptate... Era deja în locul din care plecase încasînd plumbul împrăștiat cu nemiluita de sergentul aflat mai la depărtare, tot fără a i se aduce vre-o pagubă...

Or fi drone gândi înciudat că nu avea ceva armament mai greu... Nimeni n-avea... remarcă aproape cu furie... Două grenade ofensive... Si netotul ăla le azvârlise peste parapet!... O să facă în așa fel să nu le prăpădească pe ale lui... Patru secunde...așa le armase când le primiseră... Țache la două iar cele pierdute la trei.... Jivina nu se sinchisea de celălalt inamic părînd c-ar adulmeca după el... Scoase ușor eșarfa de sub veston. Toată compania avea câte una de care cususeră o curelușă cât o brățară pe care o treceai pe încheietura brațului... Arma lor secretă și totodată blazon... Îi chinuise ceva până dibăciseră arta străveche... Scoase cuiul cu grijă să nu declanșeze, strângînd-o cu tot cu eșarfă în stânga apoi apucă în palma dreaptă colțul opus celui de care atașaseră curelușa... Patru... eliberă focosul... Trei... pași la vedere ca să aibă spațiu de manevră... Doi... roti larg praștia improvizată... Unu... încă două rotații și zvârrr... eliberă moartea sărind pe burtă între bolovani...

Se ridică deîndată ce auzi bubuitura... Fiara era întreagă... Nici tu sânge ori membre sfârtecate... Imposibil!... nu ratase... De unde era, sergentul ii arăta că explodase la o palmă deasupra capului creaturii dându-și câțiva pumni zdraveni în cască... Acum li se înfundase cu adevărat... Dar bestia devenită imobilă se clatină rostogolindu-se la vale pe grohotiș... Aha... Te-ai fi scăldat tu în apele Styx-ului dar ți-am făcut creieri chisăliță... Nu mi-aș fi închipuit că aveți așa ceva în infern... E bine de știut!... De-aia nu primiseră armament mai serios!..

- Ce descreierat o fi în spatele șaradei ăsteia?!... și contrar obiceiului lui se pomeni

înjurînd cu patos de tot, de toate și cu multă imaginație... Constată surprins după ce se răcorise...

Ceva însă se întâmplase după isprava de adineaori... Bestiile forfoteau... guițau, cotcodăceau ori mugeau parcă mai abitir și de unde înainte luptau parte-n parte cu unul sau doi nefericiți acum se grupaseră câte trei, sau mai bine spus patru... Trei la pământ și unul în aer... În felul ăsta nu mai exista nici o speranță și se așeză pregătindu-și ultima săgeată pentru a mai lua barem încă un demon după el, îndărăt în lumea din care ieșiseră... Începuse măcelul...

Întreaga companie care pornise asaltul număra vreo două sute cincizeci de inși, cu tot cu instructori... Câți să fi fost?... Zece - cin'ș'pe aproximă...Ăștia se dăduseră la fund pe undeva iar ceilalți fuseseră forțați să se împrăștie desfințînd practic până și ideea de exercițiu militar... Dacă mai pui la socoteală lipsa structurii de comandă și a comunicațiilor deveni limpede ca avea de-a face cu un experiment nu cu un test... De data asta nu mai înjură... Alăturea căzu brațul unui nefericit care încă mai mișca degetele scurmînd țărâna... Apoi mai să-i cadă-n cap unul întreg care agoniza cu mațele pe dinafară... În felul ăsta îl pedepseau... Văzuse nenorociri însă nu pierduse nici un om... I se prăpădise unul în țară, revenit pe picioarele lui însă mâncat de bolile si putreziciunile sahelului... I-a părut rău... Si mai cumpănea uneori dacă ar fi putut face mai bine, devenind obsedat de igienă și dezinfecții... Asta nu pățise însă nimeni niciodată...

Privi înspre măgura pe care ar fi trebuit să fie ăl mic... Nu mai era... Deznădejdea fu înlocuită treptat de o furie oarbă, ilogică... Cadavrele, ori bucăți din ele picau peste el... Va fi lăsat la urmă pentru a fi scos de sub hoituri ca să fie devorat... Veni rândul lui David cel blond și frumos care aducea cu statuia florentină dar mai degrabă cu Ares... Capul acestuia, cu lacrimi în gene i se rostogoli la picioare... Nu trebui să-l priveasca ca să știe al cui e.... Rămase nemișcat iar mânia capăta din ce în ce mai pregnant gustul sângelui regurgitînd de undeva din străfunduri în vreme ce negura i se așternea dinainte.... Mai apucă să-l zărească pe Grosu rostogolindu-se către el, fugărit de o altă hidoșenie cu o măciucă ghintuită în coadă, care izbea după prietenul său făcînd pământul să se cutremure... Ceva fulgeră... Stăruia miros de surcele uscate puse pe foc și năluca unei umbre tremurînd pe peretele unei peșteri luminate de flăcări...

Când iși veni în simțiri avea sentimentul ca se întorsese de pe altă lume... Înghițea ceva ca o spumă de sânge a cărei aromă persista în cerul gurii iar ecoul urletului uscat, de fiară nepământeană, stăruia cumva pe interior, răscolindu-l... Ședea pe un bolovan de cremene vânătă avînd în mână coada ruptă a animalului ce-l alergase pe sergent, de care se slujea ca de-un bici, înconjurat de stârvurile tuturor lighioanelor care îi populaseră coșmarul. Ce-i câțiva norocoși rămași în viată îl priveau mai degrabă cu groază, nicidecum cu recunoștință... Grosu nu se afla printre ei...

Veni careva care îl luă de acolo urcîndu-l într-un vehicul militar unde adormi pentru a se prăbuși în visul cu miros pașnic de cetină arsă în care subofițerul așezat pe un buștean alăturea de vatra improvizată îl privea cu dragoste... Sufletul, Chinezule... cu ce are el dinlăuntru!... șoptise cumva de departe...

Era o după-amiază sufocantă și pustie a unei zile oarecare când a fost chemat la comandament pentru a i se comunica oficial că nu se încadra în parametrii misiunii. Semnase tot fără un cuvânt. Nu se miră nici când, conform înțelegerii, i se înmânară efectele personale ale prietenilor dați dispăruți fără hîrțogăraia reglementară și nici că, tot neînsoțit, fu lăsat să și le recupereze pe ale sale, aruncîndu-le de-a valma în sacul de campanie. Așeză cu grijă cele trei ranițe în rabla lor, primită de pomană de la un rezervist japonez, părăsind baza aia prăfuită și goală.

Ieșind pe poartă fără să-l întrebe nici dracu' de sănătate realiză că habar n-avea ce zi este ori încotro s-o apuce... De-altfel era convins că nu avea cum să scape nepedepsit... Vorba sergentului... Drumul hălăduia printre și peste colinele pleșuve și sterpe ale podișului afgan așa că opri în vârful uneia ce-i păru a se ridica deasupra celorlalte pentru a mai privi odată lumea și cerul fără o zdreanță de nor, cu soarele lăsîndu-se către asfințit. O lume roșie și întunecată ca sângele închegat.

A trecut ceva, cu el lăsat pe spătarul tare și gândurile vraiște, până a izbit primul glonț, străpungînd tabla banchetei din spate... Lunetiști!... Sări alene printre bolovanii prăvăliți în marginea șoselei, cu pistolul gata armat, apucînd a se îndepărta totuși la timp cât să fie la adăpost de explozia cazanului ăluia de-i spuneau pompos, vehicul militar. Nu încercă să-i localizeze. Erau bine ascunși... La o distanță mult prea mare pentru un fitecine înarmat cu un pistolet. Iar de arătat, nici-o nădejde. Tocmai încheiase gândul când desluși uruitul unui blindat ușor care se năpustise pe serpentine înspre el... Bine că n-au trimis și vre-un elicopter!... șopti sarcastic... Țin cu tot dinadinsul ca trebușoara asta să rămâie îngropată și cu gluga pe cap...

Mașinaria ajunsese la doi stânjeni de el, iar printr-o ușă deschisă cineva îi striga pe englezește să urce odată până nu se pun ce-i din vale la tocat mărunt cu mortiere... Scuipă-n sân, hotărînd să nu mai caute la măsele gloaba ofticoasă... Se aruncă înăuntru, nu fără să plătească cu un cucui și ceva stele verzi... Rămase la podea chircit, înțepenindu-se cu umerii și picioarele în spațiul zgârcit din găoacea aia de tablă, cu toată revolta viscerelor frământate de hurducăturile îndurate mai bine de două ceasuri până debarcară într-un aeroport clandestin, de unde fură preluați de o aeronavă nu tocmai mică și deloc de lepădat cu care zburară la vedere, sub limita radarului, pe deasupra pământului și a apelor până dimineața următoare când înseninară undeva departe, pe o pistă înghețată, într-un ger amarnic. Brrr!... Dacă mai lungeam cumva fraza anterioară am fi dat ocol pământului aducînd personajul de unde a plecat... Să vezi atunci cum am fi luat-o de la capăt cu ăsta care se întreba de n-o fi căzut din lac în puț!.. Noi știm bine că nu-i așa, cu toate că avea la el numai ținuta de vară, nerecomandată ce-i drept, ținuturilor arctice...

În rest n-a rămas nimic de povestit... Tot drumul dacă nu ațipise, tot nu văzuse pe nimeni, ajungînd la concluzia că salvatorul său condusese atât blindatul căt și avionul...Iar dacă tot fusese bietul de el peste măsură de ocupat e de-nțeles că nu mai apucase să-și salute musafirul. Dacă husenul nu știe vorba aia că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești!.. Las' că vede el!... Oricum trebuie să fi fost ceva de capul lui cu atâtea mijloace dispoziție, fără a mai pomeni de puhoiul cunostințelor și deprinderilor de care dădu-se dovadă... Iar țugulanul nostru căruia i se păruseră cusute cu ață albă basmele alea cu James Bond!... Iote-l, na, cum îți face semne să te iei după el prin nămeți...Ție mă, care mai că nu dai din coadă s-ajungi la căldurică de-atâta degerat...

Dârdâind pe pista aia din țara de nicăieri tot nu zări pe nimeni în afară de ei doi și fu nevoit să-l urmeze pe individ într-o clădire pipernicită îngropată-n zăpadă, situată alături de hangarul în care dispăruse cu totul pasărea de oțel... Înăutru era cald... Dar tot îngust, aglomerat și incredibil de rustic... Două odăi cu un hol și-o verandă, bașca dependințe, inaccesibile deocamdată noului sosit...

- Ai face bine să te îmbraci... Îi spuse celălalt cu un zâmbet amuzat de cum îi

clănțăneau dinții-n gură, îndrumîndu-l către un dulap din care se revărsară toate închipuirile de haine bune pentru expedițiile polare, din care însă extrase un combinezon așijderea celui purtat de el însuși... O chestie argintie, asemănătoare pe undeva cu cele pe care le avuseseră cu toții în visul ăla urât din care nu știa nici acum dacă se deșteptase... Îl acceptă totuși chitit să nu-și pună centura dacă i s-ar fi propus... După ce termină de îmbrăcat trebui să recunoască că se simțea mult mai bine, tărășenia aia, pe lângă faptul că pica ca turnată, îl și încălzea pe unde trebuia grație cine știe cărei tehnologii diavolești...

- Ști cine sânt?...

- 007 probabil, sau Sfântul..

- Ha... pe-aproape... Hai să mâncăm totuși...

Făcu semn să se așeze la o masă înjghebată din scândură negeluită, pe lavițe asemenea, ale căror picioare erau înfipte direct în pardoseala cioplită fără dibăcie din bârne groase de brad îmbinate cam în dorul lelii.

Amfitrionul încropise un mic dejun pescăresc, din alimente, ce-i drept, nu la îndemâna oricui, cu batog de morun, icre negre și multe altele pe care nu le cunoștea după nume dar gustoase... Adică foarte gustoase cu pâinea caldă și crocantă despre care nu avea nici cea mai mică idee de unde răsărise... Și credeți-l pe cuvânt că nu spunea asta din pricină că după întâia îmbucătură realiză ca era întradevăr lihnit dacă tot nu-și mai amintea de câte zile nu mâncase...

- Ce zici?... pe la voi am auzit că se obișnuiește dimineața devreme... îl îndemnă

Pierce Brosnan ăsta, mai tânăr și mai în floarea vârstei dar tot cu dantura imaculată, oferindu-i un pahar bărbătesc dintr-un rachiu uleios și parfumat de atâta zăcut între doagele de stejar scoțian tăiat cu migală și dragoste de drujbele lui Verestoy pe când acesta era încă holtei, cu pușcă și chimir strămoșesc.

- Mmm... Dat în mă-sa... Nu vă-ncurcați voi aștia... Da-ți pe-o sticlă toată solda

unui veteran... Încă unul, chiar dacă încalc regula. Numa' să-ți fac pagubă!..

- I-a sticla... și vezi că după ușa aia mai sânt câteva lăzi...

- Văd eu... nu le duce grija... Și-acu' hai la oile noastre până nu mi se urcă ambrozia asta

l-a mansardă și dacă nu-ți crăp capul, atunci sigur l-ai zobit tu pe-al meu...

- Mă numesc Lux, adică Ferdinand Iechoavi Alexander Thomas Lux...

- Măi să fie... carevasăzică F.I.A.T. Lux, și eu Dorel Aburitu, măgarul din ogradă....

- Oricât ar părea de ciudat, nu e un nume conspirativ... Nu sânt agent secret deși tot ceea

ce fac, ce mă preocupă și ceea ce reprezint este mult deasupra a însăși noțiunii de secret... Aș putea spune că nici nu exist însă numele meu e asta de când m-am născut, acum multă vreme...

- S-o luăm de la capăt... Ce a fost cu selecția și cu măcelul ăla, costumele...

- În ordine cronologică mai bine... Pe la finele secolului trecut se făceau cercetări de

toate soiurile, iar la univesitatea din Columbia s-a descoperit asta... fibra musculară artificială... Îți dai seama că în urma tam-tam-ului creat s-a trezit o minte creață care să-i priceapă implicațiile și posibilitățile, mai ales că respectivul material avea niște caracteristici bulversante... Era de zece ori mai rezistent decât oțelul și dezvolta un lucru mecanic de un Newton la o zecime de Volt. Date fiind aceste amănunte toate aplicațiile medicale avute în vedere s-au dus pe apa sâmbetei deoarece cel protezat cu atare trăznaie ar fi fost mai degrabă omul bionic, nu invalidul neajutorat. Ca urmare a intrat în atenția armatei, care vreme de treizeci de ani a tot umblat cu ea chinuindu-se să-i găsească o utilitate importantă, însă bineînțeles că nu tocmai vizibilă.

Între timp pe undeva prin Canada a apărut și găselnița asta cu omul-păianjen... Ceva cu niște nanofibre ca o panglică velcro care dezvoltau pe câțiva centimetri pătrați o forță de frecare mai mare decât greutatea unui om matur. Puse laolaltă a rezultat treanța asta, mult îmbunătățită și optimizată cu trecerea anilor. Fibra a fost adusă la aproape încă o dată rezistența inițială cu o plasticitate variabilă, i-ar consumul la un nivel mult mai mic, însă apăruse o problemă majoră, controlul ei. Utilizată ca atare ea ar fi omorât individul aflat în contact nemijlocit cu ea și crede-mă ca s-a întâmplat de multe ori... Asta a fost contribuția mea... Am împănat totul cu senzori și microelectrozi de stimulare, punînd la punct arhitectura dispozitivului precum și softul de control și optimizare. Dar aici, ca în orice domeniu care ține de caracteristicile omenești, totul este așa de instabil și de unic încât ADN-ul e nimica toată față de multitudinea încrengăturilor și frecvențelor neurale avute în vedere... Asta a-ți făcut voi două luni apăsînd butonul roșu... Vă descifram ''genomul'' neural reconfigurîndu-l digital pentru a putea în cele din urmă folosi costumul, sau mai bine zis arma...

- Bietul Țache... găbuise el ceva... dar cu lighioanele alea ce era?... că acolo e beleaua...

- Ceva tot a transpirat pentru că cercetătorii au vocație de primadonă și n-au astâmpăr

dacă n-au parte de urale și ovații la scenă deschisă... Acum, în cursul cercetărilor, am băgat de seamă că atunci când subiecții sânt supuși unui stres maxim, lucru obligatoriu avînd în vedere de ce ne ocupam, odată ajunși în pragul morții adică, apare ceva foarte ciudat. Frecvențele se modifică dramatic scoțînd la iveală ceea ce ulterior am numit fantoma totemică, ceva atavic iese la lumină conferind individului puteri și aptitudini nebănuite... Gândisem echipamentul și în scop de camuflaj, de așa natura încât să aibă caracteristici mimetice, practic putea-i deveni un pom, un animal sau o piatră, ca amicul tău, pe care îl apărai...Orice ți-ar fi trecut prin cap într-o anumită situație...

- Grosu!... era bolovanul ăla vânăt pe care mi-am venit în simțiri... Unde e?...

- Nu știu... Nici ei... Încă îl caută... Ai răbdare că n-am terminat...

- Hmm... Zi...

- Această proprietate ne-a dat ocazia să le și vedem... himerele... Erau soldați coborâți

în profunzimea subconștientului... Ajutați și de doctori cu medicamentele lor... Cu antrenamente specifice, am reușit să determinăm voluntarii să ajungă acolo, rămânînd în stare conștientă... De fapt sentimentul e plăcut pentru unii din ei și o fac cu plăcere... Pentru alții nu, dar aceia nu vor fi niciodată selectați...

- Adică nu vor mai fi deloc...

Observă că deja vorbea împleticit... Nu trebuia să-l bea pe-al doilea, oricum nu era prieten cu alccolul și se duseseră vremurile când o făcea numai pentru a nu fi mai prejos de restul trupei... Cam repede totuși... Dar după atâtea chinuri!...

- Întinde-te, experiențele astea te seacă de puteri... eu o să-ți explic în continuare

până adormi...

N-ar fi vrut însă interlocutorul său îl ajută curtenitor să se ridice, purtîndu-l la marginea patului de campanie în care se întinse cât era de lung fără a închide însă ochii...

- Continuă...

- E interesant să ajungi la concluzia că tot ce credeau primitivii despre totem, anticii

despre fabule și că bestiariile țicnite ale evului mediu aveau totuși o bază reală despre care aș putea spune că e definitorie pentru ceea ce reprezintă omul în sine. Trebuie să-ți explic că nu toate aceste fantome sânt utile ori eroice... De principiu cele de păsări și de mamifere, celelalte se întoc la stadii înapoiate de conștiință fără a putea fi controlate... Mai ales acelea care păstrează caracteristici umane, ca centaurul pe care l-ai doborât, constituie dezideratul. Unele sânt de-a dreptul fricoase... Ce să faci cu una care o rupe la sănătoasa dacă aude prima împușcătură, ori cu un vierme surd, orb și lipsit de rațiune... Algoritmul pus la punct de mine îi elimină înainte de a ajunge la etapa finală... Așa se face că deși pare straniu, cei inutili rămân de fapt cei mai norocoși deoarece supraviețuiesc.. Apropo, te felicit pentru ideea avută cu praștia și grenada.. Asta e singura slăbiciune a costumului... Nu poate fi străpuns de aproape nimic. E de vre-o douăzeci și cinci de ori mai rezistent decât oțelul acum, întrețesut cu fibră nanocarbonică pe post protecție și totodată transmițător de impuls cu semiconductori. Într-o nanosecundă adoptă diverse configurații defensive care face șrapnelul ori glonțul să ricoșeze înainte de a ajunge la piele. Dar cu rezonanța nu avem ce face... Bubuitura aia la câțiva centrimetri de țeastă i-a fărâmat urechea internă declanșînd hemoragia cerebrală... Știam de problemă însă ar trebui să fie cât un tanc ca să fie eficient... Poate ar fi posibil însă costurile ar întrece orice așteptări... Producția unei astfel de jucării acum costă mai bine de o sută de milioane, aproape cât un avion... Unde mai pui că ar deveni vizibil, iar de fapt asta nu se dorește...

- Deci toate fiarele alea nu erau decât niște drogați cu mințile sucite, duși de-acasă cu

dracii lor stacojii de mânuță să se distreze olecuță la bâlciul groazei.. Dar noi?..

- Erați doar un pic sedați... Două luni n-ați băgat de seamă că vă mișcați ca niște zombi

fără nici o înjurătură mai de doamne ajută la dușuri ori un perdaf de la gradați?..

- Mm..mi-a... mm... mirosit ce...ceva...

- Chestia aia iese prima oară la iveală doar în situații critice... n-o poți momi cu

bombonele... Odată devenit conștient de existența ei o poți invoca din ce în ce mai lesne, ca într-un ritual șamanic sau vrăjitoresc... Înveți căpătînd încredere în ea și în tine...

- Bun... Acu-nțeleg că după ce am mântuit bestia ceilalți s-au grupat ca să-și răzbune

confratele, ceea ce e corect până la urmă însă prea e mare prețul...

- Măcelul ar fi avut loc oricum. Scăpau numai ce-i capabili... Răzbunarea a constat doar

în faptul ca te-ar fi lăsat ultimul pentru a conștientiza grozăvia ajungînd la limita disperării... Dacă îi lăsai... Ceea ce s-a întâmplat a întrecut însă orice așteptări... Vei pricepe vizionînd înregistrările... Asta după ce te vei trezi, pentru că ți-am pus ceva în băutură care te v-a prăbuși iar în starea primordială. A cam început să-și facă efectul... Da... Am băut și eu... O să fie nevoie de amândoi în câteva minute. Vor da năvală și v-a trebui să ne luăm la trântă cu toți...

Cu ajutorul unei comenzi date prin intermediul telefonului făcu să răsară din pământ până-n tavan un grilaj din drugi groși de fier care împărțiră încăperea în două, protejîndu-l momentan de furia ofițerului ce se străduia fără sorți de izbândă să se ridice din așternuturi... Știa că atunci când va veni momentul nu-l vor putea opri, însă inamicii acestuia vor fi mult mai mulți și mai periculoși... Ieși, pentru că transformarea începuse iar ceea ce scotea la iveală nu era pentru ochii unui muritor...

Prietenul nostru însă nu mai simți strop de furie... La urma urmei, deși înțelegea că ajunsese fără voia lui pionul principal al unui joc scrântit, ale cărui reguli nu numai ca nu le știa, dar nici nu le deslușea rostul, realiză că ratase tot prin moartea doctorului, copilul de suflet de care fusese atât de mândru... La momentul acela nu mai vedea sensul oricărei străduințe dacă cei dragi nu mai erau aproape... Poate Ilinca... Totuși cum putea scăpa dintr-un carusel al coșmarurilor în care nimic nu depindea de el iar tot ceea ce părea inteligibil acum, se spulbera la următorul pas...

- Chinezule... auzi iar de undeva din depărtările launtrice...

Vedenii de la zeama ăluia... Nu credea ca hoașca bătrână scăpase...

- Capitane... vino... Hai!..

Se prăbuși... În peșteră... Lângă focul blând cu Grosu șezînd în același loc...

                                         d-nului Mihai Toma care m-a întrebat

                                                                            dacă sunt îndrăgostit și mi-a fost teamă

                                                                            să nu se prăpșdească de curiozitate,

                                                                            pentru că trebuie să recunosc, mi-e drag

                                                                            de limba lui ascuțită când o poartă așa, mai într-o ureche

iubita mea e ca o oală rotundă, din lut,

făcută la roată descântată cu sămânță de măiastră

și arsă-n cuptor de gânduri pătimașe...

înlăuntru ei crește iarba

și-o poiană cu salcâmi înfloriți

prin care mă plimb în zilele pustii,

cercetînd izvorul...

iubita mea iși ține toate dorurile

învelite în năframe albe, chitite cu taină și lacrimi,

păstrate în turnuri de veghe,

prin cămări de așteptări întristate de nerăbdare...

în cuferele de aramă ferecate-n tăcere,

și păzite cu zburători și luceferi...

din iubita mea beau vinul negru

când sosesc pe la marginea codrului iarna,

ostenit de atâtea îndurări viscolite...

acolo, în ținutul armăsarului negru

doarme copilul pădurii, sub frunze,

pe așternuturi înmiresmate cu iarba fiarelor,

vegheat de cățelul pământului...

m-a așteptat de la facerea lumii

și-acum îmi zâmbește

a primăvară cu stele-n frunte.

hai să poposim amăndoi la dospit,

în iubita mea

ca o oală rotundă, din lut.