Zăcea de ceva vreme. Cu fiecare zi care trecea parcă mă pietrificam, mă detaşam de el fără să vreau... încet, încet, nu-l mai cunoşteam. La început încercasem să mă mint, să îl mint. Îi simţeam frica şi lupta, dorinţa de a mai fi puţin. Nu-l înţelegeam, nu-i înţelegeam încăpăţânarea de a suporta chinul. Nu ştiam ce mă doare mai mult prezenţa morţii sau durerea lui.
-Te doare, tată?
-Mă doare,fata mea.
Îl priveam golită de gânduri şi sentimente, străină . Mă speria lipsa asta a mea de compasiune." E totuşi tatăl meu Cum pot fi aşa de...Obsedant, o dorinţa mă bântuia fără putinţa de a o înăbuşi “ De s-ar termina odată!” “Doamne! Ce e cu mine cum pot să gândesc aşa?” Şi totuşi nu puteam să mă opun acestei dorinţe….
Niciodată nu şi-a plâns durerea, se stingea, tăcut ( ştiam de la medic că durerile sunt cumplite) şi atunci, întrebam mirată, iar şi iar .
-Te doare tată?
-Mă doare fata mea. Stai lângă mine aici pe pat, vreau să vorbesc cu tine.
Mă ţinea de mâna fără să mă privească. A început să-mi şoptească frînturi din viaţa lui. Sărea de la una la alta, obositor. Incercam să-l ascult. Nu puteam, cuvintele păreau fără înţeles.
- Să mă ierţi, fata mea. Am tresărit.
-De ce să te iert?
Întrebarea a rămas nerostită, obsedantă în mintea mea blocată. Şi întrebam iar…mecanic…
-Te doare, tată?
-Mă doare, fata mea.
îmi vedeai nerostita întrebare şi spuneai;
-Sunt fericit că pot să te mai văd.
Ţi-ai cerut iertare de la mine. De ce, tată? Ce aveam să-ţi iert? Ce am să-ţi iert? Pentru ce tată mi-ai lăsat povara iertării tale? Am înţeles atunci câtă iubire era în tine. Am înţeles acum de ce nici un geamăt nu ieşea de pe buzele tale, de ce luptai.
A venit apoi o propoziţie şi în urmă ei tăcerea.
- Să nu mă uiţi , tată!
Am aprins mecanic o lumânare, o strângeam cu ambele mâini, aş fi vrtut să te prind de mâna, să te întreb ceva dar o amintire din copilărie se trezise în mine. Bunicul îmi spusese la moarte bunicii că nu e bine să întorci omul când moare din drum, că se chinuie. Te-am privit tăcută, priveam un corp bătrân.Nu, nu ere tata. Tata rămăsese să locuiască în mine
Am crezut că nu mai respiri şi ţi-am închis uşor ochii cu mâna, atunci te-ai ridicat puţin cu o ultima forţare şi ai scos un geamăt. Geamătul ăsta, tată, parcă purta în el cuvintele….
-Să nu mă uiţi tată!…De atunci cuvintele se zbat în mintea mea în întrebari.
-Cum să nu te uit, tată?
- Cum să te uit tată?
Atâta de puţin te-am cunoscut, atât de multe aş fi vrut să-ţi spun şi nu am făcut-o. Dacă aş fi avut timp…Timp am avut… Dacă...oare de câte ori am spus dacă în viaţa mea? Şi oare de câte ori voi mai spune încercând să găsesc o scuză fragilă care să-mi minimalizeze vina .Dacă...aş fi putut să-i spun, să-i arăt cât îl iubesc, dacă i-aş fi acordat mai mult timp, dacă aş fi încercat să înţeleg, să ascult. Dacă…

Poate am să uit câteodată să-ţi zâmbesc,
Plecată prin întunericul din mine.
Ai să mă ierţi, tu ştii cât de mult eu te iubesc,
Şi atunci când îţi pare c-am uitat de tine.

Poate pierd uneori drumul spre inima ta,
Pierdută-n deznădejdea gândurilor rele.
Tu ai să mă ierţi şi atunci, ştiu că poţi ierta,
Iubirea să-mi vezi sub pleoapa privirii grele.

Poate spun vreodată cuvinte amare,
Innecată-n vârtejul furiilor mele.
Ai să mă ierţi şi atunci, chiar dacă te doare,
Tu îmi auzi iubirea dincolo de ele.

Omul meu, iubitul meu ştiu uneori ţi-e greu,
Cu tine învăţ, descopăr iubirea mereu.
De nu îmi spui, eu ştiu cât mă iubeşti,
Chiar şi atunci când tu cu tăcerile-mi vorbeşti.
Poate am să uit câteodată să-ţi zâmbesc,
N-am să pot uita niciodată cât te iubesc.

La ceas în care ziua se zbate-n înserare, 
Soarele vis toarce pe-ale cerului fuioare.
în piept înfloresc aromele din nopţi iubite 
Când trupul ne îmbrăcăm cu braţele veşminte.

Creştea sarutu-n taină a dragostei dogoare, 
Din zboruri de fluturi în doi ne rupeam culoare,
Decoram roiul stelar cu stele noi pereche,
Ciute albe ne şoptea enigme la ureche.

Ploaia plete despletea în iubiri pârguite 
Prinse-n trupurile calde zvon de alăute. 
Dezlegam iubirea până la ultima taină,
Simfonii, de noi ştiute, vibram pe-o strună.

în suflet tresar mere roşii din apuse veri, 
Umăr lângă umăr purtăm ale iernii poveri, 
Sub ramul inimii cu ritmul obosit spre seară,
Azi te iubesc iubite la fel că întâia oară.

Sfântă Fecioară, Mamă fără de păcat,

Durerea lumii-ntregi în Tine-ai adunat,

Tăcută ai primit destin de suferinţă,

Înţelegând Preasfântă a Tatălui voinţă.

Tu ai plâns păstrând neîntinată credinţă

Când fiul tău pe cruce murea nevinovat.

Tu ai răbdat Fecioara şi nu ai blestemat,

Spre lume ţi-ai deschis iubirea şi ai iertat.

Supremă jertfă, în dar copilul ni l-ai dat,

Păcatul primordial prin el să fie spălat.

Exemplu eşti de milă, iubire şi iertare,

În ochii tăi cei blânzi găsim noi alinare.

În ceasul de lumina la cer te-ai înălţat,

De greul suferinţei Fecioara n-ai scăpat.

Tu, Maică  Sfânta eşti a noastră tuturor,

Păcatele noastre toate pe tine te dor.

Cu ruga ta  ne vii Prea Sfântă în ajutor.

Cu tine pasu-n viaţă ne este mai uşor

Iartă-ne Maicuţă! tot răul ce ţi-am făcut,

Cu umilinţă eu  mâna vin să îţi sărut.

Pe bancă în parc stau doi bătrâni de mână, 
Sub tâmpla albă amintiri ţes cunună. 
Timidă noaptea priveşte printre gene, 
Cum luna răsare dintr-un nor alene.

Pe boltă stele abia clipesc curioase, 
În zori de noapte trezite somnoroase,
Să vadă visul cum dorul îşi alină, 
Pe frunzele dansând în caldă lumină.

Ei par plecaţi în altă lume blând zâmbesc, 
Trecutele vieţi în ochi li se împletesc, 
Pe faţa lor, se aşterne împăcare, 
Ei sunt şi totuşi nu, prinşi în plecare.

În jocul umbrelor din noapte îmi pare 
Cum altă formă încet din ei răsare. 
Ei pleacă împreună corp de lumină, 
în vis argintiu scăldat în lună plină.

Încet îi soarbe îi şterge depărtarea, 
Drum de ei ştiut aşterne împlinirea, 
Taina iubirii pure prin timp au desluşit, 
Cu suflete unite păşesc în infinit.

te privesc să-ţi culeg zâmbetul.

şuviţa rebelă căzută pe zbaterea pleoapelor,

păsări descătuşate îşi fac de cap

în cerul somnului tău.

Te adun în căuşul ochilor,

 să-ţi sorb răsuflarea.

Pe geam o stea îşi întinde gâtul,

te acopăr cu privirea mea,

stelei nu-i este îngăduit

 să-ţi prindă visul,

e numai al meu.

Vreau să-ţi sărut gândurile negândite încă,

să înmugurească pe buzele mele,

să-mi lipesc trupul de tine,

 să-ţi simt aroma,

să-ţi respir tăcerea plină a somnului.

Ochiul nopţii îţi mângâie conturul trupului

printre umbrele legănate de prima notă a dimineţii...

 se sparge pe genele mele

lacrimă ţesută sub pleoape,

umbra zilei îmi fură visul,

Martie coace o altă primăvară-n muguri,
Frământă verdele crud în amorţite crânguri
Să dospească ploile cu soarele ce zmulge
Vesmântul alb al iernii, seva luminii curge,
Strop prelins în rădăcini spre slavă învierii,
Visul urzit din iarnă trezeşte dor de iubirii.
În uitătura ciutei rănite de curcubeu,
Pan îşi unduie fluierul în duet cu Orfeu.
Cerul nesfârşit albastru cu liliac tivit,
Se joacă prin ramurile de zarzăr înflorit,
Ascultă pe sub aripi de albine strigătul
Vieţii, visând maternale sfârcuri cheamă fătul
Mireasma de iarbă crudă ascunsă în lapte.
Flori, hoaţele de culori din curcubeu furate,
Ademenesc visul fluturilor ţesut în zbor,
Păsări sparg norii albi brodati pe-al cerului ogor.
Din semeţia munţilor până-n val de mare,
natura-şi pictează cald haină de sărbătoare.

A mai trecut o zi în noape,
e aceeaşi zi de ieri sau mâine
cu umbra tot mai străvezie,
şi dintr-un capăt până-n altul,
un pianist nebun repetă
acelaşi monoton motiv,
se-mpiedică mereu de aceeaşi clapă.
Aştept o altă zi,
aceeaşi zi, aceeaşi noapte,
amurg şi zori mi-aduc acelaşi mâine.

Tu erai acolo,
eu eram aici
prizonieri ai depărtării.
Cu disperarea sortită de-a nu ne avea
căutam un punct
sau poate o umbră
să ne ascundem neputinţa
suspendată în turnul ceasurilor făurite
de-o horă ciuleandră nebună,
cântată-n canon
pe o singură strună.
Chemarea ta strigăt de vultur
rănit de timp
şi-a împletit ţipătul în tăcerile mele
cu picăturile cadenţate ale lipsei tale,
ne-a aruncat în labirintul dorinţelor
hoinari într-o iubire din noi crescută.
În cântecul arderii sale eterne
dansatoarele depărtării râd.

Pe bancă în parc stau doi bătrâni de mână, 
Sub tâmpla albă amintiri ţes cunună. 
Timidă noaptea priveşte printre gene, 
Cum luna răsare dintr-un nor alene.

Pe boltă stele abia clipesc curioase, 
În zori de noapte trezite somnoroase,
Să vadă visul cum dorul îşi alină, 
Pe frunzele dansând în caldă lumină.

Ei par plecaţi în altă lume blând zâmbesc, 
Trecutele vieţi în ochi li se împletesc, 
Pe faţa lor, se aşterne împăcare, 
Ei sunt şi totuşi nu, prinşi în plecare.

În jocul umbrelor din noapte îmi pare 
Cum altă formă încet din ei răsare. 
Ei pleacă împreună corp de lumină, 
în vis argintiu scăldat în lună plină.

Încet îi soarbe îi şterge depărtarea, 
Drum de ei ştiut aşterne împlinirea, 
Taina iubirii pure prin timp au desluşit, 
Cu suflete unite păşesc în infinit.

Urlă oglinzi
zdrobite sub chipuri,
femeie,
ce-ţi cauţi prin riduri trecute frumuseţi!
Sub orice floare,
viermi rădăcina rod
atârnă cărnuri fleşcăite
pe cântarul oaselor.
răscoleşte-ţi timpul,
zdrobeşte-l în munţi de nesimţire.
Corbi bat clopote
se leagănă ceasuri
sub moarte clipe.
nebune gânduri se zdrobesc
în roase amintiri
prohod cântând stinselor lumini.
prin tine
strigă resemnarea.
cu mâini uscate
aduni zbateri de vis,
de ele te agăţi
firave paie
acum, acum, acum
urlă vântul.
trecutul e mort
viitorul prefix nu are
atât a mai rămas, acum

Eram singură, nu ne cunoşteam 
În toamna târzie prinsă in geam. 
Nevăzut era albastrul heleşteu. 
Pe maluri stingheră amurgeam doar eu.

Pluteau lumini, gheţuri polare 
.Vals întârziat, tăceri solitare 
Simţeam că vi să deschizi boreale 
Aurori sub pleoapa privirii mele.

Ştiam, ai să vii la mine curând. 
Purtai o umbră de pământ în gând,
Cu flori de cireş pe braţul amorţit 
Apusele veri încet au tresarit.

Erai singur când tu m-ai regăsit, 
Încolţeai răspunsuri prin infinit, 
Scormonind în nebuloase de gânduri,
Piredut stingher prin nordice fiorduri .

Ne chemam fără să strigăm nume, 
Ne cunoşteam fără chip anume, 
Ştiam doar, cândva am fost împreună, 
Vibrare eternă, singură strună.

Ai aşteptat prin ani statornic,
să-i dau iubirii chip şi nume.
Dorul tău buciuma depărtările,
înflorea speranţe în calde aurori.
Ai construit în dulce armonie
de culoare şi sunet
în mişcarea iubirii tale
lumea noastră, învolburare de linii
învârtejite într-un tablou de Van Gogh,
Ai ştiut, să-mi aprinzi pierdute cărări
ce se cădeau a fi şi nu au fost
în primăvara prinsă-n ochi de şoim.
M-ai învăţat  să găsesc 
pofta nestinsă de beţia vieţii
în ce aflam întâmplător.
M-am trezit muiată în zorii unei iubiri târzii .
să te iubesc cu toamna căzută pe gene,
într-o nouă primăvară crescută din noi.

sap să te adun din mine
cu amânările mele.
Niciodată nu te-am văzut color,
doar umbrele tale aşteptau
la poarta deschisă prea târziu.
Mi te cuveneai până nu ai mai fost,
eram doar eu pentru amândoi.
Te privesc un corp înţepenit
într-un răsărit inutil,
pleoapa ta, aripă frântă
pulsează în clipa suspendată 
de care îmi agăţ frica.
Nu ştiu ce mă doare mai mult,
plecarea ta sau străinul rămas
blocat în neputinţa de a-l afla.
În zbaterea acuzării mele
pluteşte dragostea ta pentru mine.
Nu vreau lacrima mea să cadă
în ochii tăi întoarcere,
ţipăt doar de mine tradus.
Să nu mă uiţi!
Cum să te uit tată?
Cum să nu te uit străine?
Deschide ochii şi priveşte-mă,
care din noi a murit mai mult.
Scrâşnetul lopeţii sapă
în timpul definitiv în care
trăieşti de acum.

Vine o vreme
oare care
te trezește adormit în uitare 
pași străini se zdrobesc în timpane 
oare cine
te rascoleşte sub închisele ploi
te aleargă nebun și orb printre gânduri 
oare când 
te lasă undeva în afară de rând 
în carapacea ta timpul te pierde 
oare unde
te ascunde de gheara care arde

stau în camera mea albă
citesc iubesc sau tac
râd spun cuvinte goale
doruri... visând câteodată
cum alerg spre carul mare
privesc în toamnă
un pastel de aramă
frunze putrezite
adăpostesc gâze amorţite
şi numai eu le calc
cu degete ce pipăie
pe clape de pian dezacordate
mă întrebi ce fac
o... iarăşi scriu vorbesc năucă
în camera mea cu patul alb