De voi pleca iubite ....
să-mi curaţ gândurile obosite, 
tu culcă-ţi fruntea pe un vis în doi,
punte întinde iubirii între noi. 
Trupul tău o să-mi picteze forme, 
acolo unde timpul alb adoarme, 
să mă-ntorc din neştiute zone, 
uşor păşind prin amnitiri spre tine. 
Am să fiu zâmbet în zâmbetul tău,
atunci când dorul de noi va fi mai rău.
Să nu te întristezi, atâta-ţi cer,
am să te aştept la margine de cer.

aici mătuirea clipelor coapte sfidează

pântecul nesătul al timpului

aici prin avatarele păcatului gemete

prinse-n neputinţa  crudului extaz

aici vacarmul simţurilor trădează nimicnicia

frica atârnă pe  cerul ochilor îndoliaţi

aici putrezesc îngâmfările deşarte nume

variaţiuni pe aceeaşi temă

a fost un om

aici nimeni cu nimeni se adună

să-şi îngroape tăcerile

îmbrăţişate în timpul ce zace

sub pleoapa pământului

ascultă cum creşte uitarea-n

 scheletice rădăcini

plutesc atâtea lumi în spaţiul acesta

deschis în adâncuri de cer

adună ultimele privelişti

din ochii aceia aproape stinşi

podoabă ierbi crescute

din sărutul ţărânei

închide ochii trupului

şi ai să vezi

descătuşează tăcerile

şi ai să auzi

nimic nu este aici

ei sunt acolo

în braţele cerului

Dă-mi mâna...în mâna mea o pune
noi să plecăm iubite împreună
acolo unde luna nu apune
și timpul stă lipsit de vină
ți-e părul alb... mi-e chipul ofilit
vremelnicia pasul ne apleacă
se împiedică dorința de trupul obosit
zăpezile în noi coboară să petreacă
râzând să le topim pe toate
să știm că nu există moarte
și morții sunt doar sfere de lumină
plecate undeva în zone fără nume
noi să dansăm iubite împreună
în poarta zăpezilor ce or să vină
nebuni o lume întreagă de ne crede
să nu ne pese ce știe ea și vede
în valsul iernii pereche să ne prindem
iubirea nimănui să nu ne vindem
noi să zâmbim iubite răceala ei sfidând
să trecem pragul iernii să îl pășim râzând.

Îmi pare din totdeauna că te iubesc…

Ascuns în mine, ai stat, iubirea să-mi găsesc.

Te-am aşteptat atât, îmbrăţişându-mi visul

Şi-am plâns când am simţit cum mă strivea apusul.

De mână alergăm prin frunzele uscate,

Viaţa ne surâde, dansând în albele plete.

Plutesc în aer frunze, acorduri de pian,

Picură-n suflet căldura verii de mai an.

Ascultă cu mine cum creşte altă iarbă,

Lasă-mi gândurile, privirea ta s-o soarbă,

Noi să visam iubite la verde şi la soare, 

În sunet de pian,  pacea în noi coboare!

Cu umbrele adun în mine bucurie,

Pe fruntea ta s-o las, surâsul să-ţi dau ţie.

Tăcuţi sorbim şi-acum din a iubirii cupă,

Cu trupul obosit de-a timpului aripă.

Prin ochii tăi trec lumi, lumini nebănuite,

Prin ochii mei fug vise, doruri neştiute,

Din gânduri ne ţesem o pânză nevăzută,

Păşind spre o lume de prea puţini ştiută.

Ascultă-mi şoapta iubite, dorul meu de doi, 

Fără de vârstă, uitaţi paşi-vom amândoi, 

Să ne împlinim acolo  un vis de iubire,

În cald arhipeleag al liniştilor pure. 

Te iubesc cum mă iubesc pe mine,

Te iubesc și mă iubesc prin tine,  

Fără chip fără umbre fără grai,

Bântuind la porți închise de rai .

Cristalul sufletului tău privesc ,

Mă găsesc iubire şi te găsesc. 

Lotus îmi este trupul înflorit,

De roua dorințelor îmblânzit.

Suntem aşa de frumoși și curați, 

Într-un veșnic prezent de noi uitați,

Cai ludici spumegând sub copite, 

Văi albe nearse de păcate.

Am așteptat o viaţă iubite.  

Te-am gasit abia-n hotar de amurg.

Ce ițe prin timp mi-au fost urzite

Cu toamna târziu spre tine să curg?

Pe geana serii nopţii împleteşte cale,

 Blând soarele tălăzuind prin nori la vale,

Dorul  îşi ţese lin migrările în aer ,

 Luna visul toarce din al iubirii caer.

Prin pădurea cu stelele-n crengi agăţate,

S-adună Drăgaicele fecioare alintate,

Măiestre-n albe rochii din abur ţesute,

Cu flori de sânziene în par aşternute.

Se prind în horă nebune sub semnul de foc,

Mălai în turte frământă cu florile de soc.

 E noaptea când se -adună magica verbină

Cu miere udată şi-a stelelor lumină.

Flori de sânziene am să ascund sub pernă,

  Ielele, măiestrele un vis să-mi aştearnă.

Cu crengi  de arţar şi poartile   împodobesc,

Ca drumul spre tine în somn  uşor să-l găsesc.

În sufletul curtat de atâtea renunţări,

S-ascund depărtarea cu păsările-n zări,

Senină-mi aşez fruntea, pe ai nopţii umeri goi,

Şi ascult cum vremea curge tăcută peste noi.

Ne-am regăsit

două tomnatice, târzii elegii,

pictate în clipa din noi

şi timpul de afară.

Porţi pe chip nori palizi

şi păsări migratoare.

Manole, vultur obosit,

bătrân şi singuratic,

dărâmi zidurile,

să-ţi lecui sufletul

curtat de îndoieli,

despleteşti răspunsuri obscure,

robit de căutările tale,

la răscrucea dintre un acum

şi un apoi incert.

Eu îţi urmez peregrinările

pe cuşma neagră a luminii

din sufletul bolnav  de întrebări.

Uneori simt cum te îndepărtezi,

ademenit de sirenele necuprinsului

Îţi conturez urma paşilor,

 licurici prinşi în roua ochilor aşteptare,

să regăseşti drumul înapoi.

Am învăţat să-ţi iubesc plecările,

să fiu eu aripa libertăţii

şi întoarcerilor tale.

Te privesc mulţumită,

până când o altă definitivă clipă

să-şi spună cuvântul.

Poate acum n-am să te mai pierd,

poate e ultima trecere,

poate e ultimul cerc,

înainte de a curge-n lumină.

Bată, bată să mă bată,
Clopotele să mă sune
Sub un prag de verde poartă,
Dorul dor să mă-ncunune.
Curgă, curgă să mă curgă,
Ochii îngenunchiați în rugă,
Cântul cânt să mă aline.
Ducă, ducă să mă ducă,
Călător pe cer nălucă,
Punte dorului să întindă,
Cale cale să-mi deschidă.
Plângă, plângă dor să plângă,
Pâna la tine să ajungă,
Pe sub aripă de lună,
Dorul dor să te supună.
Cheamă, cheamă și mă cheamă,
Iubirea îmi arde-n toamnă,
Dorul să îmi potolească,
Verde verde să-nverzeasca,

Mă întrebi ce fac     

stau în camera mea  albă

citesc iubesc sau tac

râd  spun cuvinte goale

doruri... visând câteodată

cum alerg spre carul mare

privesc în toamnă

un pastel de aramă

frunze putrezite

adăpostesc gâze amorţite

şi numai eu le calc

cu degetele  pipăi

pe clape de pian dezacordat

mă întrebi ce fac

o iarăşi scriu vorbesc năucă

în camera albă cu patul nefacut

Te caut mereu

mereu te caut

şi nu mai ştiu

în care atunci te-am pierdut

cel plecat…

cel căutat…

sau poate tu nu ai plecat

sau poate eu nu te-am uitat  niciodată

doar te-am lăsat acolo

în pământul rădăcinilor mele

obosit de mine

îmbătată de ceea ce nu eram

sau ceea ce credeam că sunt

stârnită bezmetică iazmă

de aroma unui vis nerodit

credeam că sunt stăpână peste vânt

să-mi şterg cu el urmele

săpate în lut

să nu mă destrame amintirile

privind înapoi

în morile cuvintelor îmi macin încet fiinţă,

umbre fugare şi…. atât

doar atât

poate ai să-ţi întorci din nouă spre mine faţa

când am să fiu asemeni ţie

după ce mor

după ce-nvii

te caut

să mă întorc cu tine

în punctul unde

s-a dospit lumina.

închise sunt porţile

de nu te găsesc.

Degetele mele niciodată

 nu ţi-au înmiresmat  faţa

mâinile mele nu s-au îmbătat

de conturul trupului tău

braţele tale niciodată

 nu mi-au îmbrăţişat tăcerile

buzele nu s-au deschis

vibrare de aripi

pe gura mea

cu păsările focului

poate nu eşti decât  imaginea

sufletului meu

poate nu sunt decât ecoul

întrebărilor tale nerostite

iubirea este a mea

mereu a fost în mine

aştepta doar motivul

să-şi reverse efuziile

te-am adunat din peregrinările mele

din umbrele unei lumi

în mine crescute

tristeţea mea este

că nu pot să-ţi pipăi  fiinţă

că nu pot să-ţi spun bun rămas

când voi pleca

când vei pleca

amestec neprezenţa şi neabsenţa ta

şi beau până la fund pocalul

beţiei supreme.

Când tu nu eşti,

împletesc depărtările

într-un descântec de lună.

Pe zidurile camerei goale de tine,

se derulează umbra ta

şi braţele mele

secătuite de aşteptare.

Când tu nu eşti,

gândul se îmbracă în dorul de tine…

în sufletul curtat de ploi.

Am să mă opresc la geamul

la care nu plouă,

cu inima prinsă

sub ploapele tale

 inundate de iubire,

să vezi cât de credincioasă-ţi este.

 Când tu nu eşti,

sărut rana caldă rămasă

petale de iris albastru

pe această pernă,

să-ţi conserv fiinţă

în trupul meu

domesticit de manghaierile tale.

Când tu nu eşti,

am să pun doliu, inviolabilă tăcere

la poarta casei

bântuită de dorinţe,

să nu-mi tulbure nimeni visul de tine.

Când tu nu eşti…

Luna se pierde cu marea în noapte duet, 

Fredonează etern…acelaşi vechi menuet,

Decor încercuind lumini crepusculare, 

Îmbracă în tăceri a gândului vibrare.

Se scutură stelele de lumini albastre,

Poleind nisipul clepsidrelor sihastre.

 Stropi argintii căzuţi din purpure astrale,

Rotesc lumini pe pulpa lumii siderale.

O cometă se prinde a fulgera Stixul,

Peste apele tulburate infinitul,

Mărunţeşte sacerdotala (ne)mişcare

A algelor stelare nesfârşite fire.

Spre a cerului vămi prin porţile umbrite,

De a morţii viaţă tăcerile-s păzite.

Din caierul timpului neputinţa îmi torc,

 Cu nedumerirea clipei acasă, mă-ntorc…

La ceas în care noaptea se zbate în apus.

Încolţind pe cer somnul, ce nu se lasă dus.

Pe ramul inimii cu frunzele uscate,

Câteva umbre mai stau în gând agăţate.

Un liliac izbeşte oglinda lunii-n geam,

Cu ochiul cerului, visul din mine  stergeam,

S-ascult cum sună rana clopotelor sparte,

Putrezind în lut îngâmfările deşarte.

Voi staţi şi acum la poartă… zidiţi în aşteptare, 

Pe  banca de lemn, două cruci curtate de uitare.

Câteva amintiri mai stau agăţate de drum.

Estompându-se încet în cimitirul de fum.

Aducerile aminte mai caută o cale,

Peste apa Gurghiului tinereţilor mele.

Voi aţi coborât în rădăcini cu podurile.

Adulmec la fel că ieri în nări mirosurile…

De lapte proaspăt muls, cânepă uscată la soare,

Visând la câmpuri de flori prinse-n ţesute ştergare.

De iarbă sub coasă, de fânul urcat în şură,

Miresme din odihna amiezilor de vară, 

De pere coapte, de prunele strivite-n livadă,

Plecate în iarbă preaplinul de roade să-i vadă.

Ascult încă tocând ţapine-n păduri pe coastă,

Scârţâitul albastru sculptat în vechea poartă. 

Era un dud în faţa casei, cu dude negre, mari,

Un măr bătrân, uşor aplecat  de mere albe tari. 

Era-ţi voi, acum sunt eu la cap de pod  o aşteptare,

O lumea în amurg încet cu mine azi dispare .

Te-am aşteptat atunci, când mugurii dădeau în floare, 

Visau  merele roşii îmbujorate de soare.

În trupuri tinere, creşteau frumoasele livezi,  

Fără a bănui efemerul frunzelor verzi.   

Te-am aşteptat, cu merele pârguite în ramuri,  

Miresme văratice desenau  spre mine drumuri, 

La ceas în care noaptea deschide vis cuminte,

Să ne îmbrăcăm trupul cu braţele veşminte.

Te-am aşteptat atunci, când livezile erau coapte,  

Armonizau culorile, la sânul toamnei şoapte.

Pe buze, purtam dulceaţă de vin cules târziu, 

Unduia nostalgia prin ramuri vis arămiu.

Ai venit atunci, când livezile dădeau spre iarnă,

Cu-n trist acord pe ramul inimii mustind a rană.

Columbi rataciti prin elegii de vise în doi,

 S-adunăm uitate bucurii prin veştede foi.

Zăceai acolo,

zidit în aşteptare

cu ochii rezemaţi de cer.

Prin tine, fumega neuitarea mocnit.

copila aceea

cu pasul de ape

si râs de Miozotis,

nu mai trecea podul spre tine,

abandonat într-o plecare.

Erai aici şi totuşi nu,

vămuit de viaţă 

 (trecea fără tine)

c-o neuitare.

Ascuns ca-ntr-un decor,

prin amintiri umblai

hai-hui,

surpat în scârţâitul porţii

deschisă de vânt,

coborai cu podul şi casa

în pământ,

lângă ea,

copila cu pasul de vânt

şi râs de Miozotis.

M-am aşezat în umbra iubirii tale,

cu sufletul însingurat şi gol,

 romanţă tristă cântată în falset,

de măturătorul destinului.

În trupul bolnav de absenţa ta,

învăţ păsările cuvântului  să zboare.

     într-un descântec.

Din ochii umbriti de aşteptare,

lupoaica albă  mă bârfeşte.

I-aud râsul în speranţele rămase

pulbere de curcubeu prin trupul vlăguit.

Am să -mi fac din ele cârje,

să compensez dezechilibrul între dorinţă şi lut.

 Sufletului meu abia acum

i-au crescut aripile…

 la capătul  podului  spre nicăieri.

Nu încerca, să mă alungi din umbrele tale!

Poate în zodia mea aşa a fost să fie,

să te găsesc

sub umbră cocorilor cuibăriţi

în visul  uitat undeva,

 într-un  gând optimist,

peste plânsul mut al vârstei în apus.

Coasa e încă tocită

de arderea târzie a iubirii noastre.

Val de fragilă lumină.

coşciugul lumii atârnă

de mâinile cerului

ascultă cum se macină scheletul

prin morile gândurilor

curg răstignite pe clopotul alb

al cuvintelor toarse-n simţuri

pe zidurile transparente

se derulează ontologica zbatere

fiinţa ta se agaţă de avatarele soarelui

la porţile dintre secunde

nu încerca să treci

nu râvni să cuprinzi necuprinsul

dincolo e doar iluzia

libertatea ta este aici

în interiorul tău

mai bine rămâi flămând

decât să guşti

din iluzia adevărului

eşti totul sau nimic

dator să trăieşti

din naştere în naştere

celui care te-a creat

cheia universului este în tine

n-o căuta

o ai

la porţile dintre secunde

Se surpă coloane în clipă de taină,

din veacuri de uitare, se cern întrebări.

Pe umeri îmi port a îndoielii haină 

Şi alerg prin desişuri să-mi aflu cărări.

Vânez Inorogii cu corn de pământ, 

Timpul Îmi joacă-n copite calvarul.

Flori de pelin culeg le arunc în cuvânt,

Şi-mi beau până la fund de amar paharul.

Din goluri de gânduri cenuşă îmi adun, 

 Pe cer o pictez, să-mi aflu începutul.

În ceas de noapte cu Amon Ra mă cunun,

Cu colţi de felină îmi sfâşii trecutul. 

În câte treceri ne-am consumat iubirea, 

În câte forme ne-am împlinit menirea  

În coama timpului eu te-am iubit mereu. 

Cine eşti tu, cine sunt eu? 

Mâna în mâna noi păşim în apus.

A dimineţii rouă de mult s-a dus

Îşi stinge viaţa razele în noapte

Cu toamna amăgitoarelor şoapte.

Curg amintirile, amurgul  umple

 Caldă lumină  ne joacă pe tâmple,

Cu paşi obosiţi păşim înainte,

Se joacă iubirea, timpul ne minte

te-am căutat si atât te-am aşteptat.

La capăt de drum tristeţea mi-am lăsat,

Să-mpart cu tine rămasele ceasuri,

Iubirea  târzie, în  toamnă valsuri.

Ia-mă în braţe cu dor de primăveri,

Să-ţi simt iubirea în calde adieri,

Să uităm cum timpul curge peste noi,

Ne pară că în lume suntem doar doi.

În blândă pace uşor să ne lăsăm,

Din dor de vise un zâmbet s-adunăm.

Ce va fi mâine? Ce rost are gândul!

Nici tu nici eu nu vom găsi răspunsul.