Stă Crășuca divorțată,
Pe bordură, deșănțată,
Și-n frustrare născocește,
Sau veșnic, răstălmăcește.
De așa sforțare mare,
I-a crăpat între picioare
Colanții ce-i moștenise
De la mă-sa ce murise.
Ori nu a simțit că vântul
Șuieră pupând pământul
Și face ecou în ”hăul”
Ce e negru ca și tăul,
Ori nu simte că-i cât moara,
De se rătăci și cioara
Când a nimerit năucă,
Alergând după o nucă…
Cert că șade crăcănată,
De bețivii s-au strâns roată,
Cu zvâcniri prin mitoplasmă;
Se holbează ca la plasmă.
Trece Mutu și se uită,
Și-i apare-n frunte, cută,
De uimire și de spaimă,
Iată că ceva îngaimă!
Surdu mormotind ca baba,
Văzând hoarda da și ”gloaba”,
Și fisura cât o vale,
Prinse sunete, vocale,
Și strigă de bucurie,
Colo, într-o bălărie:
- Măăă, aud, mare minune,
Ce noroc de ”spurcăciune”!
Orbul și el, bâjbâise,
Și nu știu cum dibuise
”Valea” caldă, rușinoasă,
Și zărise pe blănoasă,
Și-a rămas țapăn vreo oră!
N-a văzut atâta ”floră”
De când era copilandru,
Ar putea fi și scafandru…
Uite-așa se vindecase,
Și-n păcate lunecase,
Că-l ademeni hoțește,
Inocența-i ciopârțește!
De atunci e admirată.
De nu era democrată
Să-și arate tot ”pro…fundu*”,
Surd, ar fi rămas și Surdu,
Mutu, mut pe veșnicie,
Orbu n-avea căsnicie.
Adică concubinaj,
Prin ea…în pelerinaj…
-->