Vă mulțumesc!

Sandi

Mă numesc Alexandra, dar mi se spune Sandi, prin asemănare cu personajul din desenele animate ale copilăriei. Am 18 ani şi, încă, nu am scăpat de acest diminutiv.

Am şi un frate mai mare, Sergiu, de doi ani absolvent de facultate, acum şomer.

Locuim împreună cu părinţii într-un oraş oarecare de provincie.

Mama, Maria, este casnică şi are grijă de noi de când mă ştiu.

Tata are o meserie de doi bani, este profesor la o şcoală dintr-o comună învecinată. Face naveta, tot de când mă ştiu. Se trezeşte la 6 dimineaţa şi pleacă nemâncat, motivând, o dată pentru totdeauna, că e prea devreme pentru stomacul lui. Se întoarce după amiaza la 5, dacă nu are vreo şedintă sau înspecţie. Când eram mai mică îl aşteptam la poartă. De atunci îmi amintesc costumul negru şi lustruit de vreme pe care îl poartă şi acum. Mama spune că e costumul de mire şi trebuie să o cred. Ieri a venit acasă având un pantof cu talpa prinsă în bolduri. Eu şi Sergiu am simţit că ne sfîrşim de durere, iar mama s-a ascuns în dormitor.

Aşa că, eu, Sandra, proapăt bacalaureată şi fratele meu, Sergiu, absolvent de facultate, specializarea „inginer diplomat” - ce-o fi aia? - am înţeles că a venit timpul să-i eliberăm de griji. Oricum, amândoi au făcut ce au putut şi ce au crezut că e mai bine pentru noi.

Fără a cere încuviinţare sau binecuvântare, plecăm, pur şi simplu.

Acum suntem doi rătăcitori pe niciunde, dar nu călători şi nici vagabonzi, mai degrabă doi căutători. Bineînţeles că  n-avem habar ce căutăm, mai ales eu.

Coborâm din tren în oraşul pe care Sergiu îl cunoşte din vremea studenţiei. Şi eu am mai fost pe-aici, ca să-l vizitez, dar întotdeauna l-am avut ghid pe fratele meu. Eu îl consider un oraş mare, având ca termen de comparaţie doar locul din care vin, dar fără a mă extazia de măreţia lui. Mulţimea de filme văzute la televizor mi-a format o altă imagine despre cum arată un oraş modern. Totuşi, casc ochii peste tot, curioasă ca un cioban coborât de pe munte şi uitând că nu sunt singură în peisaj.  

Sergiu mă trage de mânecă:

- Sandi, lasă priveliştea şi caută un bancomat. Vrei să dormi în gară?

- Păi nu?

- Tu fă ce ţi-am spus.

- Ce-ţi trebuie? Noi n-avem card.

- Mai vedem noi.

Găsim repede automatul căutat, numai că lui Sergiu nu-i place:

- Nu merge. E prea multă lume.

- Ce treabă ai tu cu lumea?

- Dacă vrei răpunsuri la tot şi toate cele  nu ajungem nicăieri şi te trimit înapoi acasă! mă ameninţă el.

Problema este că nici eu nu sunt de pe Venus şi mai ştiu câte ceva. Contimui să-l sâcâi, fără a ţine seamă de ameninţare:

- Mă crezi proastă?

- Dacă credeam asta, nu te luam cu mine.

- Atunci?

- Atunci ce?

- De ce nu-mi spui şi mie?

- Ce? Deja ştii.

- O să dăm de dracu’ şi e cam devreme.

- N-o să se întâmple nimic. Ştiu precis ce trebuie să fac.

Încă o bună bucată de timp căscăm ochii prin jur şi mă liniştesc crezând că Sergiu a renunţat la ideea de mai înainte, dar el numai o amâna.

- Vom reveni mai pe seară sau găsim o zonă mai ferită.  

- Frate-miu, eu am obosit şi mi-e foame! Nu ştii un parc unde să ne tragem sufletul?

- Tocmai ne apropiem de o grădină publică. Va trebui să te obişnuieşti să rabzi. Avem multe de făcut, îmi zice el, numai că eu habar n-am despre ce treburi avem de făcut.

Ne aşezăm pe o bancă la umbra unei magnolii şi ne scoatem din rucsace pachetele cu mâncarea pregătită de acasă. Ne potolim foamea şi lenevim o vreme la umbră, aşteptând să se facă seară şi să se răcorească aerul supraîncălzit de soarele amiezii de iulie.

Îi amintesc lui Sergiu:

- Spuneai că dăm telefon acasă pentru a-i linişti pe-ai noştri.

- Uite, chiar acum.  

Sergiu apelează şi-i răspunde mama:

- Serg, unde eşti? Sandi e cu tine?

- E cu mine, nu-ţi face griji.

- La ora asta trebuia să fiţi acasă. Cât durează petrecerea aia?

Mama ştie că suntem la un bairam între prieteni şi tare sunt curioasă pe unde va scoate frate-miu cămaşa. Îl aud minţind aproape să-l cred şi eu:

- Am uitat să-ţi spun, mamă, că suntem la o cabană pe munte şi vom rămâne aici un timp. Nici noi n-am ştiut dinainte şi pierdeam trenul dacă mai treceam pe-acasă.

- Bine, dragilor, dar să mai telefonaţi din când în când.

- Pa, mama! strig să audă că sunt şi eu   pe-acolo.   

- Mai vorbim, încheie Sergiu ascunzând mobilul.

Mie, gândindu-mă la mama, mi se face milă de ea şi mi se tulbură apele. Frate-miu simte asta şi mă linişteşte:

- Stai cuminte, fată, nu-i nici o tragedie! Lipsim şi noi un timp şi dacă nu ne ies ploile, ne întoarcem.

Mă uit la el şi îl aprob dând din cap. El continuă:

- Trebuie să încercăm, Nu putem aştepta la infinit şi... ce să aşteptăm şi de la cine? O să mai dăm câte un telefon, ca să-i liniştim. Acuma, hai, c-avem treabă!

Iarăşi treabă. Se ridică şi eu îl urmez la tocit papucii pe trotuarele oraşului.

Soarele tocmai începe a se ascunde pentru noapte când, Sergiu se opreşte brusc în faţa unui bancomat şi-mi spune:

- Te-ajung din urmă.

Şi mă ajunge după doar căteva minute.

- Gata! zice el oarecum satisfăcut. Am rezolvat pentru un timp problema banilor.

Puţin afectată îi spun:

- Nu ştiu ce-ai rezolvat şi cum, dar pot   să-mi închipui şi nu-mi place. Nu crezi că ar trebui să ştiu şi eu exact pe ce drum apucăm?

- Mai încolo, poate mă răzgândesc.

- Dacă e ce cred eu, mă întreb de ce a trebuit să venim până aici ca să faci ce-ai făcut.

- Nu ştiu ce-ai în cap, iar eu nu credeam că va trebui vreodată să fac asta.

- Vrei să cred că e prima dată? Din câte ştiu eu, ai nevoie de ceva pregătire, de informaţii...

- Sandra, hai s-o lăsăm baltă! E o soluţie de moment şi singura pe care o am.

- Dacă îmi spuneai de-acasă, poate nu te mai însoţeam. Mă tem că felul ăsta de a face bani va deveni obişnuinţă şi sfărşitul e întotdeauna acelaşi.

- Îţi promit că nu o mai fac decât în cazuri extreme, deşi nu se cunoaşte de unde iau eu. Acum, vino după mine! Ştiu unde vom dormi.

- Da? Repede mai găseşti soluţii.

- De-aia sunt inginer, nu-i aşa? Vom dormi o noapte-două într-un cămin studenţesc, în perioada asta sunt goale şi administratorii sunt înţelegători.

Sergiu ştie bine ce spune, aranjamentul a fost simplu şi acum ne pregătim de somn.

***

Ca mai toţi oamenii, cred şi eu că povestea vieţii mele este cea mai tare şi merită transpusă într-un film. Multă vreme m-am gândit cum să fac, dar nu-mi venea nici o idée, nimic. Într-o zi mi-am zis:

“Ce mare lucru? Mă apuc de scris.”

Aşa am crezut, numai că, după două pagini chinuite vreo două săptămâni, am epuizat subiectul, capul mi se pustiise şi totul părea neimportant.

Pe deasupra m-am trezit şi fără prieteni, care, ca şi mine, adică fără nici un rost, dar mai curajoşi, şi-au luat lumea în cap şi s-au împrăştiat prin ţări străine. Eu? Am mai stat ce-am stat şi sătulă de tăiat frunze la câini, m-am lăsat amăgită de covrigii din coada lor şi am aterizat în Italia. Am găsit uşor de lucru într-un sat uitat de lume, ca menajeră, ce altceva, la un bătrân uitat şi el de Dumnezeu pe-acolo.

După multe săptămâni de adaptare am putut şi eu să ies între oameni, adică la biserică, evident catolică, unde am întâlnit prima româncă, pe Maria. Cum ne-am cunoscut? M-a abordat ea într-o zi după ce m-a auzit vorbind la telefon:

- Eşti din Moldova, nu-i aşa?

- Ai ghicit. Tu?

- Eu sunt ardeleancă. Te-am mai văzut prin zonă. Bănuiam că eşti româncă pentru că erai stingheră şi prea frumuşică printre babele din jur, dar cum nu te-am auzit vorbind, nu eram sigură.

Şi uite aşa ne-am împrietenit şi am ajuns să ne cunoaştem voile şi nevoile, să ne descărcăm sufletele, să ne povestim viaţa şi să ne alinăm dorul. Nu ştiu cât de fericiţi sunt cei bogaţi, ştiu însă că noi, oameni de rând, adunăm mizeriile vieţii ca într-un tomberon pe care nu-l ridică nimeni şi care se tot umflă ca un balon, plesnind în cele din urmă odată cu noi. 

Maria avea 60 de ani pe atunci şi era încă o femeie frumoasă, doar ceva mai jos de tâmpla stângă avea o cicatrice urâtă, un semn lăsat de bărbat. După o vreme, ce m-am gândit eu: dacă tot nu sunt în stare să-mi aştern viaţa pe hârtie, cu iluzia unui viitor film de top, am să vă spun povestea Mariei.

+

Suntem prin anii ’80. Maria e în clasa a XI-a şi tocmai a ieşit de la cusuri.

E o zi cu burniţă care nu-i permite să-şi omoare timpul plimbându-se prin oraş până la ora patru când are autobuz către casă, în sat. Ce să facă? Se aşează pe o bancă în autogară şi răsfoieşte un caiet.

Şi iată că, deşi afară e o vreme de să-ţi plângi de milă, pentru ea pare să apară soarele. Un tânăr se apropie şi o întreabă cu o voce dulce de copil alintat: 

- Domnişoară, vrei să cunoşti un viitor ofiţer de marină? Îţi pot oferi un suc!

Maria cască ochii şi dă din umeri. Chiar că ar bea un suc. Poate se alege şi cu o prăjitură care să-i potolească foamea. Cine ştie? Până la urmă, ce se poate întâmpla? Se ridică hotărâtă:

- Hai! zice şi-l apucă de braţ.

Prăjitură, suc, prăjitură suc… două săptămâni minunate în care şi-au petrecut după-amiezele împreună. Cum toate cele bune au un sfârşit, a venit şi pentru ei acea zi.

- La noapte plec înapoi la institut, mi s-a terminat permisia.

Maria se panichează uşor:

- Dar o să ne scriem, da?

- Păi cum altfel?

 Strecurându-se printre scrisori meşteşugite şi pline cu declaraţii de iubire împănate cu metafore sofisticate, timpul trece, cam greu, dar trece. Abia vacanţa de Crăciun îi reuneşte în câteva zile de plimbări romantice, până în ajun, când: 

- Afară e frig! îi zice el. Lumea se va aduna prin case pentru a sărbători. Noi ce facem? Batem drumurile?

- Nu ştiu! Mergem şi noi acasă.

- Ştii… eu… ai mei sunt plecaţi la ţară. Sunt singur. Am putea merge la mine.

Maria simte oarece premeditare în vocea lui şi totuşi:

- Ştiu eu!? N-am cum să-i anunţ pe ai mei şi-mi vor face zile fripte.

- Facem aşa: mergem cu maşina de patru la tine, eu te aştept în staţie până îi lămureşti pe ai tăi cum că vrei să petreci la o colegă şi revenim în oraş la ora şapte.

- Crezi că o să meargă?

- Încercăm.

Planul se dovedeşte bun şi iată-i la uşa lui Octavian, un apartament cu două camere la etajul unu.

- E cam frig aici la tine! se zgribuleşte Maria.

- Aşa-i la bloc, dar se rezolvă. Aprind aragazul, fierb şi nişte vin de ţară...

- Eu nu beau!

- Un păhărel, mic? Vezi că pe televizor e un jaf de casetofon, pune muzică.

O melodie languroasă o face să se legene în ritm prin casă. Într-un colţ al camerei zăreşte îngrămădite câteva jucării.

- Încă mai păstrezi jucăriile din copilărie? glumeşte Maria.

- Da de unde! încearcă el să câştige timp.

- Sunt aproape noi! se miră în continuare ea.

Neştiind ce să-i spună, inventează:

- Am un nepoţel care vine din când în când pe la noi.

- Dar sunt şi păpuşi!

- Ei! A avut o surioară care a murit.

- Sărmanul! Îi e dor de ea.

- Şi eu cred la fel, se grăbeşte el să aprobe.

Şi aşa, mai cu un dans, mai cu un pahar de vin, pe care Maria l-a băut în cele din urmă, atmosfera se destinde, lumea se colorează în roz, iar Maria ajunge în patul iubitului. După încă trei sau patru zile de dragoste fierbinte în acelaşi apartament şi vreo câteva întâlniri în oraş, vacanţa se termină. El pleacă şi ea rămâne iarăşi singură, mângâiată doar de scrisorile schimbate săptămânal.

Maria are multe să-i spună iubitului, dar nu ştie cum să facă. Frământată de tot felul de gânduri pe care nu are cui le împărtăşi, îşi ia inima în dinţi:

“Iubitule, sunt însărcinată!” îi scrie în ultima epistolă, rămasă fără răspuns.

Şi gata! Gaaata? Nu! Maria vrea să ştie. Face o primă vizită la apartamentul unde s-au iubit. Îi deschide o doamnă cam de treizeci de ani cu un copil mic în braţe şi o fetiţă de cinci ani alături. Privind în ochii miraţi ai femeii, Maria o lămureşte:

- Îl caut pe Octavian…

- Nu locuieşte niciun Octavian aici şi nici nu cunosc pe vreunul cu numele ăsta! vine uşor răstit răspunsul.

Maria revine într-o a doua vizită având şi o poză a lui Octavian, dar primeşte acelaşi răspuns, plus ameninţări. Se retrage descumpănită. Ce să facă? Este elevă. Experienţă de viaţă, ioc. Îşi face din nou curaj şi îi spune surorii mai mari tot necazul.

- Am o colegă de birou care ne-ar putea ajuta, îi propune sora.

- Un avort?

- Da! Aşa nu află nimeni, mai ales procuratura.

Pare un sfat logic şi-i dă ascultare, numai că metodele folosite de acea colegă rămân fără rezultat. Avortul nu se produce, ba, ajunge şi ruşinea satului, care, într-un fel sau altul, a descoperit-o.

Abandonează şcoala şi ca totul să fie un dezastru, avortează spontan la şase luni. Se pare că în ordinea universului, echilibrul între rău şi bine e valabil şi pentru Maria. Avortul aduce un pic de linişte în viaţa ei, scutind-o de povara creşterii unui copil fără a avea un sprijin. Uneori, trecând pe drum, aude şuşoteli în urma ei, dar e, déjà, imună la ele. S-au calmat şi ai ei. Mama nu mai e nervoasă şi nu o mai împovărează cu ocāri pe care, la rândul ei, le primeşte de la omul cu care s-a recăsătorit, tatăl fetelor murind de tânăr. Sora cea mare n-a suportat atmosfera şi s-a măritat de tânără, detensionând oarecum relaţiile. Acum, doar Maria îl deranjează.

- Mamă, mi-am găsit de lucru la fabrica de încălţăminte. Mi-am găsit şi o gazdă. Nu te superi, aşa-i?

Mama tresare. De multă vreme chinuită de îndoieli se preface ocupată prin casă, având grijă să nu i se vadă lacrima apărută în colţul ochiului. Se şterge cu mâneca, işi îndreaptă spinarea, o priveşte şi tace. Nu şi tatăl vitreg:

- Bine faci, fată! M-ai câştigi şi tu un ban.

- Să ai grijă, Maria! Oraşul e plin de primejdii.

Atât a putut mama să-i spună. Deşi avea o mulţime de sfaturi să-i dea, prezenţa soţului o inhiba, nu putea să-l contrazică.

- Lasă, că se descurcă ea, e fată mare!

Mama i-ar fi aruncat o strachină în cap, dar cum nu poate face asta, se mulţumeşte doar cu gândul. Într-un fel, se simte şi ea vinovată de necazurile Mariei. De multe ori se întreaba: “oare nu era mai bine dacă rămâneam văduvă?” I-ar fi fost mai greu, e adevărat, dar, măcar nu ar fi suportat atâta umilinţă.

Aşa se face că, în câteva zile, Maria se mută la oraş dimpreună cu puţinele lucruri pe care le are, lăsând în urmă o perioadă din viaţă de care nu era mândră.

O bucată de vreme, totul pare că merge bine. Munceşte, câştigă, se descurcă, ba chiar mai mult: unul din maiştri fabricii se tot învârte pe lângă dânsa făcându-i curte. De ce nu? E tânără, frumoasă şi, mai ales, singură. Lăsând la o parte amintirile, Maria acceptă să iasă de câteva ori în oraş. Se simte bine în compania lui. Râd, glumesc, totul e frumos. Într-o seară se duc la un film. Nimic neobişnuit, numai că, el începe să o pipăie şi să o pupe. Brusc, în mintea Mariei îşi fac loc îndoielile. Poate că omul e sincer şi are gânduri serioase, dar ei i se face frică. Dacă păţeşte ca prima oară? Acest gând creşte ca un monstru în subconştient şi o face să-l evite din ce în ce mai des. Schimbarea nu putea trece neobservată:

 - Ce-i cu tine, Maria? Eşti cumva bolnavă sau ai găsit pe altcineva mai bun?

- Nu ştiu! Nu sunt în apele mele.

- Ar trebui să ştii! Am făcut eu ceva rău? Dacă-i aşa, poţi să-mi spui şi…

- N-aş vrea să te supăr, dar cred că încă nu sunt pregătită pentru o legătură de durată. Sunt tânără şi neexperimentată. 

Azi aşa, mâine la fel şi maistrul, ca orice om normal, renunţă să o mai sâcâie şi se lasă păgubaş, iar la un an se însoară cu altă fată din fabrică.

Au urmat alte relaţii, că na, aşa e viaţa. dar toate s-au sfârşit asemănător.

- Ce faci, Maria? o ia la rost o colegă mai în vârstă. Chiar nu-ţi plac deloc bărbaţii?

- Ştii tu ce-i în capul meu?

- Nu ştiu şi de-aia te întreb. Ai să rămâi fată bătrână. Mai ştiu nişte cazuri.

- Ştii? Îmi stăruie în minte o întrebare care-mi produce fiori…

- Care-i întrebarea?

- Ce voi face când voi ajunge în pat cu el, oricare ar fi?

- Asta nu-i o întrebare, e o tâmpenie. Faci sex, că de-asta se cuplează oamenii doi câte doi. Fac sex, fac şi copii şi casă împreună.

-  Şi dragostea?

- Ce-i cu ea? Fată, eu eram topită după unul şi l-am lăsat să facă ce-a vrut cu mine. Ghici ce?

- Ce? Nu pricep.

- S-a dus în lumea largă de parcă eu nici n-aş fi existat. Boul!

- Păi, vezi?

- Nu văd nimic! Ce, am murit din asta? Du-te şi te mărită, altfel vei regreta şi mai mult, iar gândurile negre se vor aduna până nu vor mai avea loc cele bune.

- Nu ştiu!

- Ştiu eu! Mărită-te sau… eşti cumva lesbiană? i-o trânteşte femeia fără milă.

- Doamne, nu! Sunt o femeie de la ţară!

- Aşa mă gândeam şi eu.

Lecţia primită şi altele care au urmat n-au făcut-o să se grăbească. Abia la 25 de ani, Maria se mărită cu un tractorist dintr-un sat vecin. Un fel de căsătorie aranjată, el fiind cu opt ani mai mare, iar ea considerată, déjà, o “fată bătrână”.

Şi aşa începe încă o perioadă de rahat din viaţa ei, el dovedindu-se a fi un beţiv. Cum, necum, mai cu o palmă, mai cu un scandal, rămân împreună 29 de ani.

Bărbatul îi moare de ciroză când ea are 54 de ani. Din toate relele, Maria se alege cu doi copii pe care vrea să-i creadă buni: Gheorghe. inginer de aviaţie şi Luminiţa, absolventă de filologie, acum profesoară de religie. Băiatul pleacă în treaba lui, iar Maria rămâne să sufere alături de Luminiţa, care, ca un blestem, pare să aibă un destin asemănător cu al ei. După o perioadă chinuită, urmează un divorţ şi Luminiţa rămâne cu o fetiţă de 14 ani. Apoi? Se recăsătoreşte şi… rămâne  văduvă în urma unui accident de maşină.

- Cu ce suntem noi mai păcătoase decât restul lumii de trebuie să pătimim atâtea? o întreabă la un moment de cumpănă pe Maria.

- Nu ştiu, fată!? Aşa vrea Dumnezeu şi ştie el de ce.

Cu toate necazurile care nu vor să le părăsească, cele două femei reuşesc să-şi cumpere o casă la marginea oraşului. O casă mică pe care şi-o aranjează după gustul lor: gazon, flori, nu vinete şi roşii ca în sat, o alee cu meri în faţă, spre uliţă. Până la urmă, Dumnezeu priveşte şi spre ele. Maria schimbă câteva slujbe, cunoaşte un gradat, cu care are o aventură de câteva luni, nu din plăcere, mai mult ca o răzbunare pentru viaţa pe care a avut-o în tinereţe. Când îşi dă seama că nu e nimic deosebit în a fi amantă, rupe relaţia. Mai apoi se pensionează şi pleacă în Italia. De ce? Pentru a-şi ajuta fiica. Acea casă frumoasă a adus şi nişte rate la bancă şi nu sunt deloc mici. Aşa ajunge badantă. În aceşti patru ani de chin am cunoscut-o şi eu.

Ultima oara când am vorbit cu ea abia venise din România. Îi murise mama. După înmormântare, într-o noapte, se trezeşte cu dureri mari de burtă. Tot având grijâ de alţii, uiţi să ai grijă de tine. La spital i se descoperă o tumoare benignă pe care o rezolvă cu ajutorul lui Dumnezeu şi al medicilor. Îi simţeam bucuria prin telefon. Spunea că va putea lucra în continuare. Mai avea nevoie de opt luni pentru a termina de plătit ratele fiicei sale, pentru ca, apoi, să se retragă şi dânsa acasă.

*

Aici se termină povestea ei, mai exact, atât ştiu eu. La telefonul ei răspunde sec un robot:

- Acest număr nu este alocat!

*

Ninge viscolit. Studenţii abia s-au întors din vacanţă.

Din holul căminului de băieţi răzbate, prin termopanele abia montate astă vară, un ritm plăcut de ghitară şi o voce puternică.

„Singur mă plimbam pe stradă,

Singur mă plimbam pe-alei,

Singur în tăcerea nopţii şi-a parfumului de tei...”

Vocea de serviciu la intrare e a lui Daniel, care, plictisit de atâta stat dgeaba, zdrăngăne o ghitară şi urlă de se zbat pereţii holului. Un student de la educaţie fizică ce tocmai apare în capul scărilor îl avertizează în trecere:

- Întâi de toate: poate n-ai băgat de seamă că e iarnă şi teii dorm. Doi: potoleşte-te! Vezi că îndată coboară Ursu şi-ţi face ghitara guler. Ştii că e afon total şi-i urăşte pe cei ca tine!

- Şi ce-o să-mi facă?

- Abia ţi-am spus! El mi-a promis că, dacă te prinde aici, o  beleşti!

- Adică... tu l-ai montat...

- Să zicem că... suntem mai mulţi.

- Halal colegi! Da’, lasă, că mă descurc eu!

- Treaba ta!

Arătând un deget în urma nemernicului, cântăreţul zăreşte o fată venind pe alee. E Anişoara. O fată mărunţică şi tare drăguţă, mai ales ochii de un albastru ca din filmele SF.

Înainte de a descinde în hol, Daniel porneşte:

„De ce oare eu te-am cunoscut?

Şi de ce în braţe te-am ţinut?

Gura tu de ce mi-o sărutai?

...”

Se opreşte la semnul fetei:

- Vreau să merg la Ursu! îi zice portarului, adică lui Daniel.

-Te legitimezi şi semnezi în catastif!

- Eşti nebun? De când asta?

- De-acum! vine răspunsul prompt însoţit şi de acorduri de ghitară.

- Daniel, dă-te de-o parte!

-  Da ce, nu-ţi place vocea mea?

- Vocea ta n-are nici un cusur, dar urli prea tare şi mereu aceleaşi melodii. Am impresia că s-au imprimat şi în pereţi, iar când pleci tu, cântă ei.

- Fată dragă, nu fii tristă, fiindcă e păcat!

- Mă laşi?

- Măi Anişoară, eşti o fată aşa de drăguţă că te-aş lua urgent de nevastă. Ce-ai găsit la uriaşul ăla de Ursu, care, dacă-l iei repede, uită cum îl cheamă.

- Nu-i treaba ta!

- Ba da! Nu vreau să te văd suferind.

- Nu zău!? Tu ce-ai face cu mine dacă ai fi în locul lui?

- Eu? Eu... te-aş iubi la nesfârşit...

- Păi vezi? Eu vreau un bărbat nu o maşină...     

- Dacă-ţi aduc o savarină de la mine de acasă, îmi dai o şansă?

- Ia, hai s-o văd şi pe-asta!

Daniel dispare undeva la parter şi revine în viteză cu o caserolă.

- Uite!

Dă să o desfacă.

- Mersi, Daniel! îi zice Ursu apărut din spate şi preluându-i obiectul. Ştiam eu că eşti un băiat de treabă, numai că...

Ridicând vocea, continuă:

- De câte ori eşti tu la poartă, eu apropape că mă îmbolnăvesc. Dacă nu-ţi schimbi repertoriul...

Negăsindu-şi cuvintele, se roteşte pe picioare şi strâmbă din făţălie.

Încheie scurt:

- Capisci?

- Îmi dau silinţa să procesez informaţiile primite, dar nu ştiu italiana.

- Eşti şmecher! Daa? Ai să înveţi cât stau eu pe-aici!

Ursu îi aruncă o privire de urs întărâtat, o ia pe Anişoara de-o aripă şi face stânga spre ieşire. Peste umăr, Anişoara îi aruncă portarului:

- Vezi, Daniele? Asta căutăm noi!

Daniel împinge ghitara într-un colţ, îşi pune coatele pe tejghea şi barba în palme.

Mormăie:

- Şi eu de ce nu sunt bun?  

*

 - Vreau… vreau!

- Ce vrei, Iza? încearcă să afle bunica Florica aşezată pe banca din faţa casei unde îşi petrece o mare parte din zi în timp ce nepoţica se zbenguie prin preajmă.

- Vreau ceva bun!

- Ţi-am dat ce-am avut, nu mai am!

- Hai să cumpărăm! rezolvă problema fetiţa asta creaţă şi zâmbăreaţă de numai trei ani şi jumătate.

Şi bunica n-are încotro, cumpără de la chioşcul din vale.

Cum în cartier sunt doar copii mai mari, de şcoală, Iza nu are cu cine se juca decât cu ei şi, chiar dacă mai mult îi încurcă în treburile lor, toţi o iubesc pentru că e frumuşică, veselă şi deşteaptă. Aşa zice toată lumea şi părinţii ei sunt tare încântaţi, ca să nu mai vorbim de bunica Florica, principala vinovată de instrucţia copilei.

Unde mai pui că Iza are şi un iubit care o protejează, pe Bogo, adică Bogdan, de doisprezece ani.

Părinţii Izei s-au ţinut de cuvânt şi au revenit acasă din Italia, dar după o lună, nu două săptămâni. cum au promis.

 Ca întotdeauna, peste vară, cartierul se însufleţeşte. Mai mulţi dintre cei plecaţi, care pe cine ştie unde, se întorc pentru un timp sau definitiv, dacă au reuşit să adune ceva bani. Cei mai mulţi însă, se întorc la fel de peticiţi ca înainte. Se vede asta după tomberoanele goale din fiecare săptămână. Ei nu vor face mulţi purici prin cartier.

Toate bune şi frumoase. Iza pare fericită deşi îşi petrece cea mai mare parte a timpului tot cu bunica, părinţii fiind prea ocupaţi în afacerea lor cu Tractor englezu’ şi cu Ion americanu’, nepotul lui Avram.

Se întâmplă şi lucruri triste. Moş Avram moare împăcat la aproape o sută de ani, nu mai are pe cine aştepta. Ion, nepotul din America a venit şi i-a umplut sufletul de bucurie, ştiind că agoniseala pe care a păstrat-o cu îndârjire ani şi ani are cui să rămână. Pentru restul lumii, moartea cuiva, fie el şi din vecinătate, a devenit atât de banală, încât, nu mai impresionează pe nimeni. Doar copiii îl cam plâng pe moş. De ce? Le lipsesc poveştile lui. Chiar şi Iza îl căinează:

- Unde e Moşul? o tot întreabă pe bunică.

- A murit, puiule! Ţi-am mai spus.

- A murit ca regele?

- A murit ca regele şi s-a dus acolo unde o să mergem toţi.

- Şi eu?

- Tu încă… nu! îi zice bunica încurcată.

- Şi nu se mai întoarce?

- Nimeni nu se întoarce de acolo.

- Da’, de ce Bunini?

Ei, de aici încolo, Bunini nu mai are explicaţii. De o bucată de vreme, nepoţica o pune tot mai des în încurcătură.

- Nu ştie bunica, dar când ai să fi mare şi ai să mergi la şcoală, vei afla multe lucruri despre lume.

- Eu vreau să merg la şcoală acuma!

- Nu se poate, Iza! La şcoală merg numai copiii mari. Tu ai să mergi mai întâi la cămin…

Belea mare!  

Vacanţa se termină şi vine prima zi de grădiniţă:

- Vreau… vreau!

- Ce vrei, Iza?

- Vreau la şcoală, cu Bogo!

- Păi, întâi la cămin şi pe urmă la şcoală… aşa fac toţi copiii…

- Ba nu!

Florica e iarăşi în dificultate. Nu-i vine a crede ce poate fi în capul unor copilaşi din ziua de azi. Cu chiu cu vai, mama ei o duce la cămin şi o lasă pe mâna educatoarelor, plângând de ţi se rupea inima. După-amiază, însă, la întorcere, se întâmplă invers, e fericită că se reîntâlneşte cu cei pe care îi cunoaşte.

Şi aşa în fiecare zi. Chiar şi după o lună, Iza refuză căminul plângând în fiecare dimineaţă.

Într-o Duminică, una din fetele de pe stradă face greşeala de a-i aminti:

- Mâine noi mergem la şcoală şi tu la cămin…

- Ba nu! se răzvrăteşte Iza. Merg şi eu cu voi.

- Nu se poate, Iza! Eşti prea mică!

- Bogooo! Nu vreau la cămin!

Băiatul o ia în braţe şi îi promite:

- Am să mă duc la cămin şi-am să-l ung cu slănină, să-l mănânce câinii!

Promisiunea are efect pe moment, numai că fetiţa nu uită, cum sperau toţi. Dezamăgirea de luni dimineaţa la cămin se concretizează în plânsete şi mai amarnice. La întâlnirea cu Bogo, mai spre seară, îi reproşează:

- Nu au mâncat câinii căminul!

Băiatul, isteţ şi el, găseşte o explicaţie:

- Nu am avut destulă slănină şi câinii au mâncat numai un colţ…

- Îi spun lu’ Bunini să cumpere multă, multă slănină.

Moş Ilie, tocmai se întorce de la piaţă:

- Nu aşa, Bogdane! Te legi la cap şi mai rău. Lizuca, fată dragă, nu există destulă slănină la magazin…

Se vede treaba că moşul nu ştie cu cine are de-a face:

- Nea Titel are mulţi porci…

- Ăia nu sunt buni, Iza, nu au slănină! crede Ilie că a rezolvat chestiunea.

- Da’ de ce? întreabă Iza.

Moşul se cam fâstâceşte:

- Pentru că… aşa e lumea!

- Lumea e rea! Nu vreau la cămin! Vreau acasă cu Bunini!

- Bogo, du fata acasă, e târziu! încheie Ilie explicaţiile.

Băiatul o ia în braţe şi fuge cu ea spre Bunini care o urmărea din poartă.

După două luni, situaţia e neschimbată. Iza nu s-a împăcat cu ideea căminului. Încă mai scânceşte dimineaţa.

Într-o astfel de zi, mami s-a enervat că nu reuşeşte s-o îmbrace şi îi trage o palmă la fund.

- Bate-mă mai tare să audă şi bunica! îi spune mamei.

- De ce, Iza? întreabă mama fără s-o înţeleagă.

- Ca să vină să mă ia la ea! vine răspunsul printre sughiţuri.

Mama se duce la bunică:

- De ce nu vrea Iza la cămin?

- Ea vrea mângâieri şi îmbrăţişări, vrea să alerge şi să se joace liber, iar acolo n-o iubeşte nimeni, e ca la cazarmă, trebuie numai să asculte.

În altă zi, Iza îi spune bunicii:

- Doamna m-a făcut nesimţită!

- Însemnă că ai făcut ceva rău!

- Le-am spus că trebuie să aibă grijă de mine, pentru că de asta le plăteşte mami!

Ca şi educatoarele, Bunini rămâne cu gura căscată.

Evident că, ofuscate, doamnele o iau la întrebări pe bunică:

- De unde învaţă Iza toate astea, că nu e prima dată când spune lucruri ciudate?

- Sunt femeie bătrână şi îmi ştiu lungul nasului, iar părinţii ei abia de-au venit din Italia. Poate că a auzit pe la copiii mai mari de pe stradă, în nici un caz de la noi, sau… aşa i-a venit ei. Am crescut şi eu patru copii şi credeam că ştiu totul despre ei, dar copiii de azi… sunt altfel... sunt mai deştepţi… şi mai buni.

- Tanti Florica, e posibil ca un copil de trei ani şi jumătate să spună aşa ceva? întreabă mai mult de formă o educatoare.

- Eu spun că este, dar să-mi spuneţi voi, că sunteţi mai tinere şi mai educate!

Uşa cancelariei se deschide şi Iza îşi vâră nasul:

- Hai acasă, Bunini!

Doamnele tac în timp ce bunica se îndreaptă spre copila ce părea să spună:

„Vorbiţi prostii! Eu nu sunt ca voi! Când o să înţelegeţi asta?”

În drum spre casă:

- Azi ai să mănânci tort, Luiza!

- De unde, Bunini?

- Am făcut eu, azi e ziua mea!

- La mulţi ani, Bunini! se entuziasmează fetiţa, lipindu-se de ea şi îmbrăţişându-i picioarele, apoi continuă dezamăgită:

- Nu am nici un cadou pentru tine!

- Ba da! Tu eşti cel mai frumos cadou!

- Te iubesc, Bunini! strigă Iza, ţopăind în jurul ei şi făcând trecătorii să zâmbească.

*

Suntem prin anii ’80.

Maria e în clasa a XI-a şi tocmai a ieşit de la cursuri.

E o zi cu burniţă care nu-i permite să-şi omoare timpul plimbându-se prin oraş până la ora patru când are autobuz către casă, în sat.

Ce să facă? Se aşează pe o bancă în autogară şi răsfoieşte un caiet.

Şi iată că, deşi afară e o vreme de rahat, pentru ea pare să apară soarele. Un tânăr se apropie încet şi o întreabă cu o voce dulce de copil alintat: 

- Domnişoară, nu vrei să cunoaşti un viitor ofiţer de marină? Dacă da, te invit la un suc!

Maria cască ochii şi dă din umeri. Chiar că ar bea un suc. Poate se alege şi cu o prăjitură care să-i potolească foamea. Cine ştie? Până la urmă, ce se poate întâmpla?

Se ridică hotărâtă:

- Hai! zice şi-l apucă de braţ.

Prăjitură, suc, prăjitură suc… două săptămâni minunate în care şi-au petrecut după-amiezele împreună. Cum toate cele bune au un sfârşit, a venit şi pentru ei acea zi.

- La noapte plec înapoi la institut, mi s-a terminat permisia.

Maria se panichează uşor:

- Dar o să ne scriem, da?

- Păi cum altfel?

 Strecurându-se printre scrisori meşteşugite şi pline cu  declaraţii de iubire împănate cu metafore sofisticate,  timpul trece, cam greu, dar trece.

Vacanţa de Crăciun îi reuneşte în câteva zile de plimbări romantice, până în ajun, când: 

- Afară e frig! îi zice el. Lumea se va aduna prin case pentru a sărbători. Noi ce facem? Batem drumurile?

- Nu ştiu! Mergem şi noi acasă.

- Ştii… eu… ai mei sunt plecaţi la ţară. Sunt singur. Am putea merge la mine.

Maria simte oarece premeditare în vocea lui şi totuşi:

- Ştiu eu!? N-am cum să-i anunţ pe ai mei şi se vor supăra. Îmi vor face zile fripte.

- Facem aşa: mergem cu maşina de patru la tine, eu te aştept în staţie până îi lămureşti pe ai tăi cum că vrei să petreci la o colegă şi revenim în oraş cu ultima cursă de la ora şapte.

- Crezi că o să meargă?

- Încercăm?

- Bine!

Planul se dovedeşte bun şi iată-i la uşa lui Octavian, un apartament cu două camere la etajul unu.

- E cam frig aici la tine! se zgribuleşte Maria.

- Aşa-i la bloc, dar se rezolvă. Aprind aragazul, fierb şi nişte vin de ţară...

- Eu nu beau!

- Un păhărel… mic?

- Hmm!

- Vezi că lângă televizor e o rablă de casetofon, pune nişte muzică.

- L-am găsit!

O muzică languroasă o face să se legene în ritm prin casă. Într-un colţ al camerei zăreşte îngrămădite câteva jucării.

- Încă mai păstrezi jucăriile din copilărie? glumeşte Maria.

- Da de unde! încearcă el să câştige timp.

- Sunt aproape noi! se miră în continuare ea.

Neştiind ce să-i spună, inventează:

- Am un nepoţel care vine din când în când pe la noi…

- Dar sunt şi păpuşi!

- Ei! A avut o surioară care a murit…

- Sărmanul! Îi e dor de ea.

- Şi eu cred la fel, se grăbeşte el să aprobe, bucuros că nu trebuie să-şi mai bată capul.

Şi aşa, mai cu muzică, mai cu un pahar de vin, pe care Maria l-a băut în cele din urmă, atmosfera se destinde, lumea se colorează în roz, iar Maria ajunge în patul iubitului. După încă trei sau patru zile de dragoste fierbinte în acelaşi apartament şi vreo câteva întâlniri în oraş, vacanţa se termină. El pleacă şi ea rămâne iarăşi singură, mângâiată doar de scrisorile schimbate săptămânal.

Maria are multe să-i spună iubitului, dar nu ştie cum să facă. Frământată de tot felul de gânduri pe care nu are cui le împărtăşi, îşi ia inima în dinţi:

“Iubitule, sunt însărcinată!” îi scrie fata în ultima epistolă, evident rămasă fără răspuns.

Şi gata! Gaaata? Nu!

Maria vrea să ştie.

Face o primă vizită la apartamentul unde s-au iubit. Îi deschide o doamnă cam de treizeci de ani cu un copil mic în braţe şi o fetiţă de cinci ani alături. Privind în ochii miraţi ai femeii, Maria o lămureşte:

- Îl caut pe Octavian…

- Nu locuieşte niciun Octavian aici şi nici nu cunosc pe vreunul cu numele ăsta! vine uşor răstit răspunsul.

Maria revine într-o a doua vizită având şi o poză a lui Octavian, dar primeşte acelaşi răspuns, plus ameninţări.

Se retrage descumpănită.

“Ce mă fac?”

E în clasa a XI-a.

Experienţă de viaţă, ioc.

Îşi face curaj şi îi povesteşte surorii mai mari tot necazul.

- Am o colegă de birou care ne-ar putea ajuta…  

- Un avort?

- Da! Aşa nu află nimeni. Mai ales procuratura.

Pare un sfat logic şi-i dă ascultare, numai că metodele folosite de acea colegă rămân fără rezultat. Avortul nu se produce, ba, ajunge şi ruşinea satului, care, într-un fel sau altul a descoperit-o.

Abandonează şcoala şi ca totul să fie un dezastru, avortează spontan la şase luni.

Se pare că în ordinea universului, echilibrul între rău şi bine e valabil şi pentru Maria. Avortul aduce un pic de linişte în viaţa ei, scutind-o de povara creşterii unui copil fără a avea un sprijin. Uneori, trecând pe drum, aude şuşoteli în urma ei, dar e, déjà, imună la ele. S-au  calmat şi ai ei. Mama nu mai e nervoasă şi nu o mai împovărează cu ocāri pe care, la rândul ei, le primeşte de la omul cu care trăia.

Cum tatăl lor murise de tânăr, mama se recăsătorise şi fetele îl cam încurcau pe noul tată. Sora cea mare n-a suportat atmosfera şi s-a măritat, gest care a detensionat oarecum relaţiile de familie.

Acum, doar Maria îl mai deranja şi fata simţea asta.

- Mamă, mi-am găsit de lucru la fabrica de încălţăminte. Mi-am găsit şi o gazdă. Nu te superi, aşa-i?

Mama tresare. De multă vreme chinuită de îndoieli se preface ocupată prin casă, având grijă să nu i se vadă lacrima apărută în colţul ochiului. Se şterge cu mâneca, işi îndreaptă spinarea, o priveşte şi tace.

Nu şi tata vitreg:

- Bine faci, fată! M-ai câştigi şi tu un ban.

- Să ai grijă, Maria! Oraşul e plin de primejdii.

Atât a putut mama să-i spună. Deşi avea o mulţime de sfaturi să-i dea, prezenţa soţului o inhiba, nu putea să-l contrazică.

- Lasă, că se descurcă ea, e fată mare!

Mama i-ar fi aruncat o strachină în cap, dar cum asta nu poate, se mulţumeşte doar cu gândul. Într-un fel, se simte şi ea vinovată de necazurile Mariei. De multe ori se întreaba:

“Oare nu era mai bine dacă rămâneam văduvă?”

I-ar fi fost mai greu, e adevărat, dar, măcar nu ar fi suportat atâta umilinţă.

În câteva zile Maria reuşeşte să-şi mute în oraş puţinele lucruri pe care le avea, lăsând în urmă o perioadă din viaţă de care nu era mândră.

*

Ca mai toţi oamenii, cred şi eu că povestea vieţii mele este cea mai tare şi merită transpusă într-un film. Multă vreme m-am gândit cum să fac, dar nu-mi venea nici o idée, nimic. Într-o zi mi-a căzut fisa.

“Ce mare lucru? îmi zic. Mă apuc de scris.”

Aşa am crezut, numai că, după două pagini chinuite vreo două săptămâni, am epuizat subiectul, capul mi se pustiise şi totul părea neimportant.

Pe deasupra m-am trezit şi fără prieteni, care, ca şi mine, adică fără nici un rost, dar mai curajoşi, şi-au luat lumea în cap şi s-au împrăştiat prin ţări străine.

Eu? Am mai stat ce-am stat şi sătulă de tăiat frunze la câini, m-am lăsat amăgită de covrigii din coada lor şi am aterizat în Italia.   

 Cu ajutorul unui prieten, am găsit de lucru, undeva într-un sat pierdut în timp şi spaţiu, ca menajeră a unui bătrân uitat şi el de Dumnezeu pe acolo.

După multe săptămâni de adaptare, am putut şi eu să ies între oameni, adică la biserică, evident catolică, unde am întâlnit prima româncă, pe Maria.

Cum ne-am cunoscut?

M-a abordat într-o zi după ce m-a auzit vorbind la telefon:

- Eşti din Moldova, nu-i aşa?

- Ai ghicit. Tu?

- Eu sunt ardeleancă. Te-am mai văzut prin zonă. Bănuiam că eşti româncă pentru că erai stingheră şi prea frumuşică printre babele din jur, dar cum nu te-am auzit vorbind, nu eram sigură.

Şi uite aşa ne-am împrietenit şi am ajuns să ne cunoaştem voile şi nevoile, să ne descărcăm sufletele, să ne povestim viaţa şi să ne alinăm dorul. Nu ştiu dacă bogaţii au viaţa pe care şi-o doresc, dar ştiu că noi, oameni de rând, sigur nu! Noi adunăm mizeriile vieţii ca într-un tomberon pe care nu-l ridică nimeni şi care se tot umflă ca un balon, plesnind în cele din urmă odată cu noi.

Maria avea aproape 60 de ani când am întâlnit-o şi era încă o femeie frumoasă. Semăna oarecum cu sora mea: statură mijlocie, corp armonios, mijloc subţire, fără burtă, şoldurile un picuţ cam largi… mai adăugăm ochii verzi, faţa rotundă şi buzele cărnoase, ten măsliniu... un păr bogat care fusese cândva castaniu  închis, acum cărunt. Ceva mai jos de tâmpla stângă avea o cicatrice, un semn lăsat de bărbat. Ce mai… arăta încă bine pentru vârsta ei!

După o vreme, ce m-am gândit eu: dacă tot nu sunt în stare să-mi aştern viaţa pe hârtie, cu iluzia unui viitor film de top, am să vă spun povestea Mariei.

_*

Din când în când, în cartier mai apare câte o rază de speranţă.

Întâi a venit şi a trecut Paştele.

Titel Trânjosu’ şi-a tăiat porcul ce venea la rând şi l-a transformat în cârnaţi afumaţi aproape pe tot, zicea că aşa ţine mai bine. A şi vândut din ei cu un leu/cm, motivând că nu are cântar.

Ceilalţi? Care ceilalţi?

Benet e mort şi aşa rămâne. Scarlat a rămas şi el dispărut. Colea s-a însurat cu fosta domnişoară, Gina şi a devenit un domn respectabil. Profesorul Pop e în treaba lui, îşi aşteaptă pensionarea. Saveta s-a lipit de cei doi Avram, ca menajeră, şi nu-i merge rău deloc. 

Doar Ilie mai circulă, dar şi lui i s-au rărit drumurile. Din când în când mai trece pe la Tractor care s-a cuplat în afaceri cu Ion, nepotul american a lui Avram, şi construiesc ceva împreună, ceva ce Ilie ar vrea să ştie şi nu ştie cum să facă, cei doi ţin treaba încă în secret.

Neavând alternativă, Ilie şi-a mutat tabăra de taclale pe banca lui Benet, e şi mai aproape, numai că Benet nu se prea omoară cu vorba, nu poate susţine o discuţie despre nici un fel de subiect. Bănuiala tuturor este că nici nu ştie să citească. Asta nu-l deranjează prea mult pe Ilie pentru că se agaţă de oricine altcineva îi trece prin preajmă. Nimeni nu scapă fără vreo zece minute de discuţii. Acum a pescuit-o pe Florica, ieşită la plimbare cu micuţa Iza.

- Ce mai faci, Florică? Cum se face că ai schimbat traseul? S-a plictisit micuţa sau tu?

Cu palma paravan în dreptul buzelor, Florica îl lămureşte şoptindu-i:

- Nici una nici alta, Ilie. E o manevră de îndepărtare a fetiţei de casă. Maică-sa şi taică-su pleacă acum înapoi în Italia.

- Am înţeles! Câţi ani ai, Iza?

- Trei ani! îi răspunde copila mişcându-şi alintător capul, apoi, foarte  sfătoasă, arată direcţia din care a venit, continuând:

- Acolo, pe drum e un cal mort care dă din urechi! 

- Ce zice?

- Ei! E măgarul lăptarului. S-a culcat în drum şi bietul om nu-şi mai poate face treaba.

- Şi ce-a mai văzut fetiţa? continuă Ilie s-o iscodească.

Isteaţă foc, Iza se preface că n-aude şi continuă să scormonească prin iarba din marginea drumului. Găseşte o râmă şi o manevrează cu un băţ:

- Uite bunica, râma a scos limba la mine!

- Nu, dragoste! Ai strivit-o tu şi va muri.

- Ba nu! se justifică fetiţa şi aruncă mica vietate.

Undeva, în lungul drumului, în faţa casei Floricăi, părinţii Izei îşi aranjează bagajele în portbagaj. Aprope că au terminat. Când să se bage în maşină, Iza, ochi de vultur, îi zăreşte:

- Bunica, bunica, uite, mami şi tati pleacă! Vreau şi eu cu ei!

- Stai cuminte, puiule, că se duc să-ţi aducă ceva bun!

Fetiţa, nimic. Porneşte în fugă spre maşină, strigând:

- Mami, tati!

Maşina demarează. Feţiţa mai aleargă puţin şi când maşina coteşte din dreptul casei lui Avram, se pune jos şi începe să plângă în  sughiţuri.

Bunica Florica fuge bătrâneşte spre ea. O ia în braţe şi o mângâie disperată:

- Or să vină înapoi! Ai să vezi! Daaa! Nu trebuie să plângi!

Reuşeşte să o potolească şi revine la banca celor doi, unde le explică:

- Au venit pentru câteva zile acasă să-şi aranjeze nişte treburi, dar şi pentru a-şi potoli dorul de fetiţă.

Curios să afle orice, Ilie se grăbeşte ca fată mare la măritiş:

- Ce fel de treburi?

- N-am înţeles prea bine. Ceva cu Tractor şi-a lui Avram, că au vorbit mult împrezună.

- Zău? Măcar e ceva de bine?

- Tot ce-am înţeles e că se întorc peste două săptămâni şi nu mai pleacă nicăieri.

- Asta, da veste! Se pare că iese curcubeul şi în cartierul nostru.

- Da, e bine! Mai ales pentru mine. Nimeni nu mă crede, dar mi-e tare greu cu fata.

Apoi către fetiţă:

- Ce tot faci acolo?

 Iza se ridică din iarbă şi se scutură pe hăinuţe:

- Nimic. Bunica, mă laşi să mă joc acolo, la copii? îi zice arătând trei copii ce se aleargă mai încolo.

- Bine, dar să nu pleci mai departe!

Urmărind-o, Ilie descoperă o femeie lângă cei trei copilaşi ceva mai măricei decât Iza.

Întreabă:

- O cunoşti?

- Păi cum nu? E Nuţa.

-  Care Nuţa?

- Cum, măi Ilie, mata eşti printre cei mai vechi în cartier şi nu ştii ce-i cu ea? E Nuţa de la bloc.

- Uite că nu ştiu. Despre blocurile astea, noi din marginea cartierului nu ştiu mai nimic, doar din vedere mai ştiu pe câte cineva.

- Păi, uite cum e... s-a întors bărbatul ei din puşcărie. Nimeni nu ştie de ce a stat cinci ani la dos.

- Aşa! Şi?

- Când l-au săltat, a lăsat-o cu doi copii, de un an, doi ani şi unul în burtă...

- Aşa!

- Fii atent! Ca să se descurce, femeia asta blândă a făcut tot ce-a putut şi i-a trecut prin cap ca să-şi crească cei trei copii. Cum necum, şi-a găsit un bărbat, cam în vârstă, dar cumsecade, care să aibă grijă de ea cât de cât.

- Foarte frumos.

- A mai făcut un copil cu omul care s-a îndurat de ea.

- Aşa! Şi?

- Măi Ilie, nu cred că nu ştii despre ce e vorba!

- Ba da, ştiu, dar nu ştiu ce vrei tu!

- Vreau să spun că viaţa asta e de rahat.

- Asta ştie toată lumea.

- Măi, Nuţa trebuie să renunţe la ultimul copil, cel care nu-i al puşcăriaşului, ca să poată să se împace cu adevăratul soţ.

- Din câte ştiu eu, s-au împăcat. 

- Parcă spuneai că nu ştii nimic.

- Mă gândeam că îmi spui ceva nou.

- Nou e că femeia nu ştie cum să facă. Vrea şi soţul adevărat şi copiii, pe toţi. Cinci ani cu alt bărbat nu pot fi şterşi aşa... Tu ce-ai face în locul lor?

- Eu aş lăsa femeia cu soţul şi copiii lor şi aş pleca numai cu copilul meu.

- Aşa s-a şi întâmplat, doar că Nuţa suspină după copil.

- Are să-i treacă în timp sau, de ce nu, să stea toţi împreună.

- Eşti îngrozitor, Ilie! O mamă e o mamă!

- Viaţa e complexă, Florica! Nu e standardizată.

Benet, absent pe colţul lui de bancă se trezeşte din apatie:

- De ce s-au dus ai tăi în Italia?

- Alt deştept! Ia ghici? se enervează bunica Izei.

- Eu intru în casă, îi informează Benet..

- Bine faci! Du-te, du-te! îl îndeamnă Florica. Poţi să pleci şi tu, Ilie!

Apoi pentru sine:

 - Bărbaţii!

*

În capul drumului ce trece prin faţa porţii lui Ilie stă moş Avram. Exact în faţa casei lui drumul coteşte la vale drept spre gară. Moşul are aproape o sută de ani, nici el nu mai ştie sau nu vrea să spună nimănui cât e de bătrân. Important e că Alzheimer l-a ocolit. Când are chef, povesteşte cui vrea să-l asculte, mai ales adolescenţilor care îl vizitează din când în când ajutându-l la treburi.

Acum, zăpada e pe topite, apă multă, pământ moale... zloată. Golănaşii din cartier, după ce s-au lămurit că sania nu mai merge, se trag pe lângă moş, care stă cu coatele pe poartă şi-i priveşte cum se muncesc în mocirla lui Martie.

- Ce faci, moş Avram? îl întreabă un puşti. Vă ajutăm cu ceva? Nişte lemne? Că tot nu avem ce face pe vremea asta.

- Mulţumesc, băieţi, dar mai am lemne tăiate şi acum nu e chiar aşa de frig.

Puştilor nu le era de lemnele moşului cât de poveştile lui.

- Ne mai spuneţi câte ceva din viaţa de dinainte de...

- Dinainte de ce? Că potop n-a fost.

- Ei, ştii matale!

Puştii se adună ciorchine la poartă. Printre ei şi două fete mai băieţoase.

- Şi ce vreţi să vă mai spun? începe moşul.

- Orice vrei mata.

Şi moşul începe:

- Aveam casă în buza pădurii, zice arătând cu stânga înspre undeva în deal, şi primăria ne-a obligat să ne mutăm la şosea, adică aici, unde suntem acum...

- Moş Avram, ne-ai mai povestit asta, spune-ne ceva nou! îi cer puştanii. Ceva din război...

 Şi moşul le dă coarne:

- În timpul războiului am rămas fără un testicul...

Copiii, urechile cât turla bisericii din deal. Cele două fete se dau mai într-o parte ruşinate, dar nu pleacă.

Băieţii:

- Aşa, aşa! Şi?

- Şi, de frică să nu rămân fără urmaşi m-am grăbit să mă însor...

- Da’ cum ai rămas fără testicul? vor ei să ştie.

- Măi, nu vă e ruşine? se răţoieşte moşul.

- Păi, vrem să ştim, să nu păţim la fel.

- Da’ ştiţi voi ce-i ăla testicul?

- Coaie, moş Avram! îl lămureşte fără jenă unul.

Fetele chicotesc.

- Râdeţi degeaba! Am învăţat la şcoală, ca şi voi! continuă puştiul.

- Măi, am rămas fără şi gata! încearcă moşul să abată discuţia.

- Ai făcut sifilis? e curios cel mai mare.

Moşul se enervează:

- Măi, vreţi să vă mai povestesc sau mă duc în casă, că s-a făcut frig şi-mi îngheaţă şi celălalt coi. Aveţi grijă să nu vă îngheţe şi vouă.

Speriaţi de asemenea perspectivă, băieţii duc mâinile între picioare.

Moşul râde de ei:

- Ce, bate cineva lovitură directă?

- Hai moşule! Mai spune ceva!

- Bine, mă, da’ să nu mă mai întrerupeţi. Aşa. Nevasta, o săsoaică adevărată, a emigrat cu toată familia la cinci ani după nuntă şi mi-a luat şi singurul fiu cu ea.

- Da’, mata de ce n-ai plecat?

- Eu sunt român, măi! Cum aveam să plec? Toată averea alor mei e aici, adică a fost, că n-a mai rămas mare lucru din ea. Şi ce mai am va rămâne statului după ce mă urc la deal.

- Lasă-ne nouă ce ai, facem un club aici.

- Nu-i aşa? Vă umblă mintea! Poate c-aşa am să fac.

- Da’, mai repede, moş Avram, că nu se ştie...

- Ia plecaţi de-aici! N-aveţi lecţii de făcut? O să plângeţi după mine! se supără moşul.

Copiii se foiesc şi se trag mai încolo.

- Staţi, că n-am terminat!

Copiii revin şi moşul continuă:

- M-am însurat a doua oară, dar nevasta mi-a murit la un an după nuntă, la naşterea celui de-al doilea fiu...

- Ba nu! îl contrazice un puşti. A murit acum doi ani de bătrâneţe, eu am dus un prapur.

- Şi eu! se laudă altul.

- Voi nu eraţi şi nu aveţi de unde să ştiţi că am avut doi fii şi trei neveste. Am tot sperat să mai am un copil, dar n-a fost să fie.

- Dar pe matale nu te-au luat la armată?

- Nu! M-au luat în altă parte şi mi-au tăiat astea odată cu testiculul, explică moşul arătându-le dreapta cu două degete lipsă.

- Credeam că le-aţi pierdut la gater! se miră copiii.

- Păi, la gater, ce, atunci nu erau gatere?

- Şi testiculul? Tot la gater?

- Tot.

- Am să-i spun lu’ tata să-şi caute alt serviciu! se panichează unul dintre băieţi.

- Am spus să nu mă tot întrerupeţi! Să mergeţi la şcoală, dacă vreţi să nu păţiţi ca mine! Aşa. Al doilea fiu a emigrat în America imediat după război. Nu mai ştiu nimic de el.

- Păcat! îl căinează asistenţa. Trebuie să vă fie tare greu singur.

- Ei! Vin ăştia cu drumul şi mă demolează. Mă vor băga undeva într-un azil.

Copiii se întristează şi îşi lasă capetele în jos. Cineva strigă la ei chemându-i la ordine şi se risipesc pe la case.

Rămas singur, Avram intră în casă. Afară e frig, dar un geam de la casa lui e deschis şi prin el răzbate destul de tare un cântec gâjâit din vremurile trecute, un patefon probabil. Moş Avram stă cu coatele pe geam şi pare că nu simte frigul. Visează la tinereţile lui. Vecinii au mai auzit cântecele, dar nu în condiţiile astea, doar vara, când era cald şi el se desfăta cu un ceai la masa din curte.

Acum? E frig şi lui nici nu-i pasă. Te pomeneşti că i-a venit rândul la judecata de apoi şi vrea să mai audă odată ceea ce i-a plăcut.

Brusc, se retrage din fereastră. După câteva clipe revine cu un binoclu vechi, având un obiectiv spart. Îl duce la ochi şi începe să cerceteze drumul spre gară. Un tânăr cu un rucsac în spate urcă alături de Ilie. Avram devine foarte interesat de cei doi, mai ales de cel tânăr care i se pare cunoscut.

Ilie:

- Ce faci Avrame, te pregăteşti pentru călătoria cea mare?

- Da, măi Ilie, dar nu vreau să plec fără tine. Da’, spune-mi, cine e tânărul de lângă tine? Mi se pare cunoscut.

- Fii atent! Ieri, nevastă-mea a fost prădată la market de un golan. I-a furat geanta.

- Mare pagubă!

- Cum geanta era goală, nenorocitul a luat un pix cu tabla înmulţirii şi a lăsat-o pe o bancă în gară. Mai mult ca sigur a plecat cu „Foamea”. Cineva a găsit-o şi a dus-o la casierie, unde e o fată care o cunoaşte pe Maricica. Drept urmare, a telefonat că şi-a pierdut buletinul.

- Şi ce-mi spui mie?

- Stai, moşule! La ieşirea din gară l-am văzut pe tânărul ăsta care privea împrăştiat neştiind încotro s-o apuce. Aşa-i băiete?

- Yes.

- Vezi? Abia de ştie româneşte.

Moşul devine dintr-o dată foarte interesat.

- Mi-a spus că vrea să găsească pe unul Avram. Cum nu te şriu decât pe tine, l-am adus aici.

- Cine eşti şi ce vrei, tinere? întreabă moşul.

- Ia-l mai uşor, ca să te înţeleagă.

- Sunt Avram şi-l caut pe Avram. Am o scrisoare de la fiul lui.

Îşi dă rucsacul jos şi scoate din el un plic.

- Look, that’s it.

- Văd că vă înţelegeţi, aşa că... eu vă las!

- Bine faci! Hai, băiete, în casă! zice moşul îndicându-i intrarea.

Apoi către Ilie:

- Tot ai drum pe-acolo, treci pe la Saveta şi spune-i să vină pe la mine că am o treabă pentru ea.

Camera în care intră îl face pe tânăr să caşte ochii de mirare. Pereţii sunt înveliţi în scoarţe de lână cu desene geometrice şi florale viu colorate, iar pe jos sunt aşternute ţoale ţesute din fâşii de cârpe. În mijlocul camerei tronează o masă acoperită cu un ştergar alb. Sub masă, patru taburete. Totul e surprinzător de curat pentru un bătrân singur. Într-un colţ, o sobă de tuci încălzeşte încăperea. În alt colţ, un pat îngust, cu spătare trase la strung. Cealaltă cameră este închisă, dar se presupune că e asemănătoare. Ce mai! O casă tipică de ţăran român care nu are de-a face în nici un fel cu progresul. Impresionantă pentru tânăr este atmosfera caldă, primitoare şi liniştitoare pe care o induce casa.

Bătrânul îşi plantează musafirul pe un taburet, se aşează şi el pe unul în partea opusă a mesei şi rupe plicul, nu înainte de a-l privi la lumina ferestrei pentru a găsi o margine de unde să rupă. Ignorând prezenţa tânărului, moşul se apucă de citit scrisoarea:

„Bunule tată,

Dacă tânărul care îţi aduce această carte de la mine te găseşte încă în picioare, atunci sufletul meu se va odihni în pace pentru că eu nu voi mai fi printre cei vii.”

Moşul îşi ia ochii de pe coala de hârtie şi îşi întreabă musafirul:

- A murit?

- Da! vine răspunsul. Acum un an. Mă iartă bunicule, dar nu am putut veni mai repede.

- De ce îmi spui: bunicule? mai întreabă moşul, făcând abstracţie de vorbirea uşor stâlcită a tânărului.

- Aşa mi-a spus tata.

- Cum te cheamă?

- John. Tata îmi spunea Ion.

- Şi mama ta?

- Nu mai este nici mama.

Tânărul îşi apleacă privirea şi respiră prelung. Moşul îl priveşte în tăcere, apoi îşi reia lectura:

„A venit vremea să-ţi aduc aminte de mine, asta numai dacă m-ai uitat cumva. Am plecat fără voia ta şi ştiu că te-ai mâhnit tare, ai înţeles, totuşi, că îmi doream mai mult decât aveam. Am muncit mult pentru a avea, dar n-am reuşit să mă îmbogăţesc. Când am înţeles ce am pierdut, era prea târziu.

Primeşte lângă tine pe fiul meu şi nepotul tău, să vadă şi el pământul din care se trage şi să-ţi aline zilele ce le mai ai până ce ne vom regăsi în veşnicie.

Ion.”

Moşul împătureşte cu grijă scrisoarea, o pune la loc şi aşează plicul în faţa lui, netezindu-l uşor cu mâna. Se privesc îndelung, apoi moşul:

- Adică, rămâi aici?

- Da, dacă mă primeşti, nu altfel. Aşa a spus tata.

Cineva bate la uşă. Înviorat brusc, moşul deschide.

Saveta:

- Am venit.

- Intră şi stai jos. Uite, el e nepotul meu, Ion!

- De când ai nepoţi?

- Uite că am... demult! Spune, te simţi în stare să ne pregăteşti o masă de sărbătoare?

- Eu? Dacă îmi dai bani, îţi pregătesc şi de nuntă sau... de înmormântare.

- Înmormântare? Să mai aştepte! Acum am treabă. Bani? Am, că n-am avut pe ce-i cheltuii. Aşteaptă!

Intră în cealaltă cameră şi revine după două minute.

- Uite! zice, punându-i în faţă o Biblie. Să văd ce eşti în stare!

- Ce-i asta?

- Citeşte!

Femeia nu pricepe, dar ia cartea şi o deschide. Intre file? Bancnote.

Saveta închide cartea, o bagă în poşeta de o vârstă cu ea şi se ridică:

- Eu am plecat!

Şi pleacă.

*    

Dispariţia lui Beni a provocat unele schimbări în ordinea cartierului, dar nu cine ştie ce. Foştii clienţi, încă neinformaţi, ajunşi la uşa frizeriei, pot citi pe geam un anunţ scris cu ruj de buze de câtre acra văduvă a fostului Beni: „Firmă de vânzare”.

Ceilalţi?

Profesorul Pop şi-a schimbat traseul mai spre centru.

Colea s-a retras la noul domiciliu „forţat” oferit de cocheta Gina, care şi ea şi-a îmbunătăţit părerea despre partea bărbătească a lumii, Colea având evident un rol educativ foarte impotant.

Scarlat s-a evaporat la fel cum a apărut, probabil tot cu „Foamea” CFR-ului. Va lua o bătută ca la carte de la cei ce i-au umplut geamantanul şi va fi pus la muncă până recuperează ce a pierdut. Asta în cel mai bun caz.

Ilie? Văzându-l că unblă de colo-colo fără a-şi găsi un rost, Maricica se ia de el:

- Ia nu-l mai jeli pe Beni, că nu mai ai mult şi-l regăseşti acolo-n deal, unde n-o să vă mai deranjeze nimeni, nici măcar fiscul.

- Dacă nu apari şi tu pe-acolo ca să ne strici liniştea.

- Nici o grijă! Mă mut la ţară, cât mai departe, la umbra salcâmilor.

- Mă gândeam eu!

- Ia, nu te mai gândi! Uite bani şi sacoşă, du-te la piaţă şi adu-mi o varză, da’ vezi, să nu-mi aduci din aia crescută pe plută, că o mănânci singur, să te îmbălsămezi ca o mumie, că tot ai început să semeni cu ele. Hai, fă-te util societăţii care îţi plăteşte pensia! Varzăăă!

- Am muncit pentru pensia...

- Şi ce!

- Cum?

- Lasă! Vorbim altădată. Am nevoie de varză, că de fasole zici că te-ai săturat şi suntem în post.

Iese bodogănind:

- Varză!

Mergând spre piaţă conform indicaţiilor primite, Ilie se opreşte mai în marginea cartierului, fiind atras de o mare zarvă şi forfotă în zonă.  

- Ce se întâmplă aici? îl întreabă pe Mişa, alt privitor curios.

- S-a întors Tractor de la englezi şi îşi mută casa mai la deal.

- Ce mută?

- Casa.

Ştiindu-l cam pus pe glume şi uneori chiar mincinos, insistă:

- Ce mută?

- Casa.

- Mă iei de prost?

- Nu, nea Ilie! Stai să vezi! Zice că pe-aici va trece şoseaua de centură şi vor fi mai multe demolări, iar el, ca să nu fie prins nepregătit, îşi mută casa.

Neîncrezător ca toată lumea, Ilie urmăreşte manevrele dirijate de un bărbat mărunţel, dar vânjos şi foarte energic, pe care  oamenii îl strigă Tractor.

- Ce naiba face? întreabă altcineva.

- Nu vezi? explică Mişu. Şi-a făcut o temelie mai într-o parte şi acum, fiind zăpadă, încearcă să tragă casa pe ea.

- Vreau s-o văd şi pe-asta! mai spune careva.

Casa, cu acoperişul, ferestrele şi uşile demontate este prinsă cu un brâu de scânduri groase peste care este trecut un cablu de troliu.

Tractor, călare pe un tractor cu roţile cât casa, accelerează uşor până întinde cablul. În acelaşi timp, din spate se propteşte în casă un buldozer.

- Acum! strigă Tractor, accelerând din ce în ce mai tare.

- Nu-i întreg la minte! Casa se va face bucăţele! cobeşte cineva.

- Măcar şi-o face cu mâna lui, îşi dă cu părerea Mişu.

Casa bătrânească, fiind din lemn, nu se surpă, începe să alunece încet pe tălpile de lemn şi se aşează cuminte pe noua poziţie cu o uşurinţă incredibilă pentru asistenţă, dar şi cu mai multe crăpături

- Na! Am avut gură spurcată! se bucură cârcotaşul, chipurile compătimitor.

- E dat dracului Tractor ăsta! apreciază Ilie nebăgându-l în seamă.

- Aţi văzut, mă? strigă Tractor mulţumit: Flower to ear!

- Ce-a zis, ce-a zis? se întreabă unii pe alţii.

- Floare la ureche, pe englezeşte, îi lămureşte un tânăr. E şmecher!

Şmecherul îşi încheie manevrele, coboară de pe utilaj şi îşi cheamă ajutoarele:

- Veniţi să vă cinstesc, băieţi! A ieşit exact cum am vrut. O repar şi fac restaurant acolo, iar şi mai la deal îmi fac o casă nouă, unde să nu mă mai ajungă nimic.

- Omul a avut curaj şi i-a ieşit faza până la urmă! îl laudă Ilie păşind spre oraş.

Alături de el şi cu chef de vorbă, Mişu.

- Da’ tu, unde ai plecat? îl întreabă Ilie.

- Mă duc să-mi iau nişte pilule de somn,

- N-ai somn că ai grija altora!

- Ei şi mata, nea Ilie! Eu cred că Tractor ăsta şi-a făcut relaţii sus! continuă Mişu. De unde ştie el ce va fi mâine prin cartier?

- Ce relaţii, omule? El a stat vreo zece ani în străinătăţuri şi are mintea mai dezgheţată. O fi citit şi el pe undeva. Noi suntem proşti, că ne uităm numai la televizor. Chiar aşa! Tot ne este în drum, hai să vedem afişierul de la primărie.   

În holul primăriei, Ilie şi Mişu studiază cu interes mulţimea de informaţii afişate pe doi dintre pereţi. Ilie descoperă ce căuta:

- Uite aici, proiecte demarate! Tractor are dreptate: „În curând vor începe măsurătorile topografice la drumul de centură...”

- Am găsit şi eu ceva, mai intresant. Fii atent Ilie: „Primăria are în vedere noi investiţii în bla, bla, bla...” Îmi vine să plâng!

- De ce?

- Sunt nişte mincinoşi!

Ilie cască ochii. Mişu, mincinosul recunoscut de toată lumea, îi face mincinoşi pe ceilalţi. Cum vine asta? Aşa de grav să se fi înşelat lumea în privinţa lui?  

- Eu m-am hotărât! mai zice omul.

- Lămureşte-mă?

Plimbându-şi ochii dintr-o parte în alta, de parcă ar căuta un duşman nevăzut, Mişu explică pe un ton confidenţial:

- Măi, viaţa asta-i de căcat. Munceşti ca prostul ca să alimentezi lăcomia altora şi? Mai am vreo douăzeci de ani de muncă. Pentru ce? Cu ce mă aleg? Cu un coşciug, ca Beni. Eu nu mai înţeleg rostul vieţii. Mă călugăresc.

- Şi nevastă-ta ce zice?

- Nevasta e în Italia şi nu cred să mai vină înapoi.

- Păi nu spuneai că adunaţi bani să faceţi şi să dregeţi?

- Aiurea! Ce era să spun? Cred că şi-a găsit un macaronar pe-acolo. M-a părăsit, Ilie! Adio şi-un praz verde!

- Şi tu eşti singur acum?

- Sunt cu fiul meu. E la liceu şi-mi ccre mereu bani să se ducă la discotecă.

- Şi îi dai?

- Îi dau când am, da’ mai mult n-am.

Nici Ilie n-are cuvinte. Tace.

Cele scrise pe afişierele de la primărie par a se adeveri, deocandată. Prin cartier au început să mişune tot felul de specialişti topografi şi ce-or mai fi ei. Fără nici o jenă sau încuviinţare, aceştia încalcă proprietăţile oamenilor, călăresc gardurile, stârnesc câinii. În câteva zile au stabilit traseul şoselei. Pentru construcţia ei trebuie strămutat jumătate din cartier şi nu toţi au norocul lui Tractor. Beleaua e cât casa.

Şi dintr-odată a venit iarna. Iarnă nu glumă. Sobele duduie, coşurile fumegă. Afară miroase a plastic, a cauciuc, a tot ce arde. Vai de capul greierului!  

Drumurile sunt pustii. Specialiştii în şosele s-au ascuns. Probabil vor reveni la primăvară sau, mai corect, nu vor reveni deloc. Proiectele vor fi făcute în birouri şi nu se vor potrivi niciodată cu ce-i pe teren.

Jale mare. În loc de ghiocei, Martie a venit cu flori de gheaţă.

S-a făcut rece afară.

Prin termopanele lui Beni abia se aude şuieratul unui tren ce soseşte în gară.

- E „Foamea” de la Timişoara, îşi informează el cei doi clienţi dintre care unul aproape zilnic, Ilie.

- Ce foame? se miră Ilie.

- E interregio Timişoara-Iaşi, aşa-i spun ceferiştii. De unde i se trage numele, nu ştiu, că fomişti sunt pe tot traseul.

Şi pentru a-i confirma spusele, uşa se deschide şi un bărbat elegant intră cu spatele trăgând după el un geamantan uriaş pe rotile.

E Scarlat. Poziţionează bagajul într-un colţ şi se întoarce radios către cei prezenţi:

- Vă salut, oameni buni! Mi-a fost dor de voi!

- Mie nu! îl contrazice Beni. Iar mi-ai adus cine ştie ce spre tăinuire? De data asta chiar nu te lipeşti, m-ai pierdut de client!

Scarlat ştie cu cine are de-a face şi că lăcomia frizerului bate orice altceva. Drept consecinţă, nu încearcă să-i schimbe decizia, pe moment,  aşa că se preface a fi de acord:

- Nu, domnul meu! Stau puţin şi chem un taxi să mă ducă la hotel.

Beni devine atent. La fel şi Ilie. care îl şi atacă fără menajamente:

- Da’ ce, gazda din gară nu-ţi mai prieşte? Ţi-a fătat cumva vaca de îţi permiţi hoteluri.

- Nu chiar, da’ nici nu mă plâng. Nu mai fiţi aşa de răi! V-am adus câte un cadou, în semn de preţuire. Pentru Beni am o trusă extra de frizer, olandeză.

Lui Beni încep a-i sticli ochii. Derbedeu sau nu, Scarlat ştie bine ce face.

- Nu văd nimic! zice Beni.

- Sunt în geamantan. Când mă întorc de la hotel. Nu vreau să te deranjez aici.

Aşteptarea e groaznică pentru oricine, iar pentru Beni e tortură curată. La el, fapta şi banul.

- Lasă, îi zice, de data asta poţi s-o deschizi aici.

Scop atins. Scarlat desface geamantanul stând cu spatele, îl închide la loc şi se răsuceşte spre Beni, întinzându-i un pachet care dispare undeva sub masa de lucru, înainte ca cineva să bage de seamă.

Iritat, Ilie se ia de Scarlat:

- Şi cadoul meu?

- Ce cadou? Aaa! Pentru mata am programat să te cinstesc la crâşmă.

- Măi, banditule, eu nu sunt Beni!  îi zice ridicându-se în picioare. Pe mine nu mă îmbârligi cu una cu două. Fugi la crâşmă şi te întorci cu o sticlă de coniac, altfel...

- Calm! zice „banditul”, îndemnândul cu amândouă mâinile să se aşeze. Am plecat şi cât ai zice peşte, mă întorc!

Şi se ţine de cuvânt.

- Domnul e servit! îi zice lui Ilie şi-i dă o sticluţă plată.

- Ce-i asta? îl întreabă Ilie nemulţumit.

- Cadoul promis.

- Fiola asta e cadou?

- Păi, m-am gândit că eu nu beau, nea Beni, nu... şi ţi-am adus numai porţia matale.

- Mă, ai gândit rău! Ce sunt eu pentru tine de mă confunzi cu un prost?

- Cel mai bun prieten a lui Beni... şi al meu.

- Nu sunt prieten cu nici unul din voi. Sunteţi doi escroci. Ce, eu nu ştiu că sunteţi mână în mână şi belitul ăsta de frizer se preface că n-are nici o treabă cu tine?

- Ăă... Ă! Ce vrei nea Ilie de la noi? Suntem oameni care încercăm să ne descurcăm. Dacă mata nu erai aici, se rezolva repede. Spune şi mata, unde să târâi mortul ăla după mine? Mai întâi trebuie să mă duc până în bazar, să văd unde plasez marfa. Nu-i aşa, maestre, că pot să-l las aici?

- Lasă-l, deşteptule! Dispari!

Scarlat se învârte se suceşte prin bazar, dar nu-i ies ploile deloc. Îl prinde noaptea. Unde să se ducă. Beni nu deschide noaptea nici mort. E în treabă cu el, dar numai la lumina zilei.

Altundeva?

Prin buzunare mai are câţiva lei. Ia o sticlă de vin şi se duce la Saveta. Biata femeie ce să facă? Îl adăposteşte, dar el e şi mofturos, nu poate dormi în frig.

- Caută-ţi altă gazdă, băiete! Eu cu atât pot să te ajut, îi zice femeia.

.„Asta în nici un caz!” îşi zice.

Perspectiva iernii de afară îi stimulează creierul şi îşi aminteşte de depozitul de cărbuni de la centrala termică din gară, depozit din care a mai aprovizionat cartierul. Până la urmă, tot gara e salvarea lui.

- Rezolv eu, dacă-mi dai un sac, îi zice gazdei.

Saveta se execută de urgenţă. Ştie şi ea, ca de altfel tot cartierul, cine-i Scarlat şi ce-i poate pielea.

Ziua următoare, vineri.

Regula casei instituită de Maricica lui Ilie, fasole.

- Măi femeie! se răzvrăteşte Ilie. În fiecare vineri faci fasole din care mâncăm până luni, mai rămân marţi, miercuri şi joi, după care o iei de la început.

- Şi ce, nu e bine? Ai 90  de Kg.

- Şi ce, am 1,80 de metri, exact cât trebuie!

- Da, dar ai şi 67 de ani. Vrei colesterol şi un atac de cord?

- Ce-i ăla?

- Tu care le ştii pe toate, nu ştii ce-i ăsta? Nici nu trebuie să ştii. După cc ai să mori, ai să afli toate secretele lumii.

- Tu eşti bolnavă, femeie!

- Eu? Tu eşti! Îţi pui burta la cale şi vira la Beni, iar eu stau singură ca proasta toată ziua.

- Bine, dă-mi fasolea aia! potoleşte el furtuna ce se ivea la orizont. 

Cu sufletul împăcat, Ilie coteşte spre Beni. 

În faţa frizeriei, doi indivizi se binoclează prin fereastră către interior. Sunt Costea şi Scarlat, el ar fi al treilea. Atelierul închis. Un steag negru în bernă atârnă la colţul casei.

- O fi murit Beni? întreabă Ilie.

- De unde să ştim? Aseară era bine! zice Scarlat.

O femeie în doliu deschide şi se răţoieşte la ei:

- Ce vreţi?

- Beni?

- Beni s-a mutat la capelă.

- Nu se poate!

- Ba se poate. A mierlit-o azi-noapte la spital şi s-a dus acolo unde trebuie. Eu nu vreau mortăciuni în casă.

- De ce a murit?

- Ce contează de ce a mielit-o! Important e că i-a venit rândul şi s-a dus să semneze condica. De data asta nu l-a mai iertat „Şeful de Sus”.

 Le trânteşte uşa în nas şi se retrage.   

- Na, Beni, cine mai foloseşte trusa  olandeză de la Scarlat?

- Nu-i de glumă, nea Ilie! se vaită Scarlat. Toată averea mea a rămas la el.

- Ia-ţi adio! De la „doamna” asta nu pupi nimic, te asigur! Haideţi la capelă, să-l salutăm pentru ultima oară şi să ne vedem de-ale noastre. Fac eu cinste cu lumânările. Ce-i mai prost e că va trebui să ne găsim alt club.

*

Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Lumea a luat-o la vale, adică la deal, la cimitir, repede de tot. 

Ambulanţele au devenit ceva obişnuit în cartier. Nimeni nu se mai miră.

Între timp, domnişoara profesoară Gina i-a lăsat pe mulţi cu gura căscată. De o vreme se tot laudă că are de gând să se mărite. Foarte frumos. Întrebarea care le stă pe limbă tuturor este: cine va fi fericitul fraier care să se sinucidă alături de dânsa? Nu că ar fi o femeie urâtă sau scorţoasă din cale afară, dar şi-a format nişte standarde greu de acceptat.

Domnişoara care se războieşte mai ales cu bărbaţii, cărora le prezice câte un pumn în nas, până la urmă a găsit un fraier? E cam greu de crezut. Evident e cineva care vizitează des frizeria lui Beni, cineva care nu ştie prea multe despre ce mofturi are în cap domnişoara. De fapt, nimeni nu ştie, toţi au doar bănuieli.

Misterul se risipeşte într-o vineri după- amiaza, când Gina, ca de obicei, abia sosită de pe navetă, îşi reface aspectul în oglinzile lui Beni înainte de a purcede în oraş.

Pe banchetă, Colea, proaspăt ferchezuit şi cu haine curate de la Ilie, freacă zarurile cu acesta în timp ce Beni mătură părul de pe linoleum.

- Elevii au intrat în vacanţă semestrială de azi, îi informează domnişoara Gina.

- Puţin important pentru noi. Şi? comentează Ilie.

- E important pentru mine, voi avea timp să-mi indeplinesc planul.

- Ce plan? se arată şi Beni curios.

- Vă bateţi joc de mine?

- Nici pomeneală!  

- Să ştiţi că eu ţin minte tot!

- De unde să ştim noi de planurile dumitale?

- Toată lumea vorbeşte, că am avut eu grijă să-i pregătesc psihic.

- Cu tot respectul, eu nu sunt pregătit! o avertizează Ilie.

- Lasă-mă cu respectul, că ştiu eu ce-i în creierul vostru!

- Ce-i?

- Numai femei, sex, băutură...

Ilie nu se lasă:

- Eu văd altfel...

- Nu mă interesează cum vezi! îi retează ea elanul unei eventuale disertaţii pe o temă la care dânsa a meditat îndelung ani de zile.

Termină cu oglinda şi se întoarce spre ei, îi priveşte pe rând, apoi, brusc, îl ia pe Colea în colimator:

- Măi Colea, hai cu mine şi te fac om!

Toţi ciulesc urechile şi nu numai, îşi activează toate simţurile. Pare a urma ceva interesant.

- Ce vă uitaţi aşa, ipocriţilor!

- Unde! reuşeşte Colea să şoptească.

- La mine acasă.

- Ha?

- Te spăl, te îmbrac şi te fac omul meu. Uite, sunt aici martori! Dacă nu mă ţin de cuvânt, le dau voie să mă facă de rahat în tot târgul.

Asistenţa mută. Gina, aşteaptă.

În cele din urmă, Ilie cască gura:

- Şi cum ţi-a venit ideea asta?

Gina se ridică şi îşi începe lecţia pe un ton foarte serios şi convingător în timp ce se plimbă prin salon ca la şcoală printre bănci:

- Am visat că vine peste mine o apă mare şi mi s-a făcut frică. Mi-am dat seama că îmbătrânesc, proştilor! Atunci mi-a încolţit ideea să am pe cineva lângă mine. La început aveam de gând să-l vrăjesc pe prostul ăla de primar de doi metri şi cap de găină, dar şi-a dat cu pumnul în coaie când m-a dat jos din maşină. Mi-a şoptit o păsărică din primărie că puşcăria îl mănâncă. Dacă mor înaintea lui, am să-i bântui nopţile până căpiază, iar dacă moare el, cea ce sper să se întâmple, fiindcă are trupul la fel de bolnav ca sufletul, o să-l bântui în continuare până se va reîncarna într-un vierme. Aşa să ştiţi voi! Femeile nu pot pierde chiar dacă aşa pare. Vai de capul proastei care-i va cădea la picioare. Vii, mă mutule? Şi tu ai nevoi şi eu am! Hai să le punem la un loc şi să le dăm un sens, o rezolvare! Măcar tu ai sufletul curat, chiar dacă eşti murdar pe dinafară.

- Şi eu ce trebuie să fac în schimb? reuşeşte Colea să îndruge.

- Să mă... să faci sex! De câte ori vreau eu şi când vreau eu! Ce naiba, mă!? Să stăm împreună, să ne văităm unul altuia şi... poate facem şi un copil. Până acum i-am avut pe cei de la şcoală, acum vreau şi unul al meu.

Colea, pe nerăsuflate:

- Hai!

Ilie ridică un deget:

- Dar e mai tânăr! Vreo zece ani! Am auzit eu bine?

- Tu ştii ce auzi! zice Gina. După firul ăla din ureche...

- Ăla e firul de la ochelari.

Beni:

- Domnişoară, aţi luat ceva pilule, alcool?

- Am luat pe dracu’ să vă ia! Nu vă mai daţi mironosiţe. La mine nu ţine! Asta-i pofta ce poftesc. Nimic mai mult. Numai proştii complică lucrurile. Vai de capul vostru!

- Cam are dreptate! Hai, Colea, condu-o acasă pe doamna, că altfel pierzi castana! încheie Ilie discuţia.

Colea nu mai avea nevoie de încurajări. O ia pe doamna, de-acum, aproape pe sus şi dispar amândoi din peisaj.

Peste o săptămână, Colea deschide uşa frizeriei în care Ilie şi Beni îşi omoară timpul cu zarurile rotunjite de-atâta rostogolit.

În timp ce ei se holbează în tăcere la noul venit, acesta îşi aranjează pantalonii trăgând cu amândouă mâinile de curea.

Faţa îi radiază:

- Doamna mea a început şcoala, aşa că am venit să vă fac o vizită. Am primit şi o sarcină pentru tine, Beni!

- Serios? De la doamna?

- Da.

- S-aud!

- A spus că să-mi tragi o tunsoare interbelică şi dacă nu ştii ce-i aia, înseamnă că nu eşti stilist.

Beni scoate dintr-un sac nişte reviste îngălbenite şi începe a le răsfoi.

- Cred că o scot la capăt şi dacă nu-i place, să te tundă ea!

- Nu aşa! Stai că-ţi arăt exact cum.

Costea scoate din buzunar un telefon mobil, butonează ceva şi-i arată lui Beni o fotografie.

- Uite aşa!

- Dă-mi să văd şi eu! cere Ilie, spectator până atunci.

Priveşte mutra de pe telefon:

- Sunt expirat! Am plecat la baba mea. Am treabă multă acasă! mai zice Ilie şi închide uşa în urma lui.

*

Iată şi sărbătorile de iarnă.

Toată lumea se strofocă să facă şi să dreagă. Trăiască CAR-ul pensionarilor. Că vor plăti din greu, nu mai contează.

Zăpadă, ioc. Crăciun, revelion, Bobotează pe uscat. Măcar i-a scutit Domnul pe amărâţi de prea mult frig, dar nu chiar de tot, că nu se poate.

Zăpada a venit până la urmă. Numai de-ar fi doar atât. Cine ştie? E greu când nu ştii, dai nici să ştii prea multe nu e o treabă, doare mintea. Copiii merg la şcoală şi se îmbolnăvesc unii de la alţii. Virozele îşi fac de cap. Medicii spun că ăştia sunt balauri nu viruşi. Părinţii sunt terminaţi. Au de ales dacă să meargă la muncă sau să-şi îngrijească de adrasle.

La Beni e aglomeraţie.

- Zău, zice careva, dacă nu mă duc la muncă, mă dă afară.

- Dar o ai pe soacră-ta.

- Soacră-mea avea grijă de ăl mic, dar acum e beteagă, şi-a frânt o gleznă.

- Păi, vedeţi? îşi dă Colea drumul la gură.

- Ce să vedem?

- Pe vremuri era mai bine, toată lumea avea de muncă, indiferent cât de prost era.

- Da de unde ştii tu, mă, că erai un puţoi de câţiva ani atunci.

- Păi ştiu de la taică-meu. Era impiegat aici în gară...

- Ştim. L-au dat afară din cauza beţiei.

- Ba nu. L-au mutat la triaj la mineră, unde nu prea era treabă... 

- Şi de-acolo afară.

- Ba nu. L-au pensionat când s-au închis minele.

- Nu-i prea mare diferenţa.

Supărat că nu-şi poate apăra tatăl şi, mai ales, că nu-i ascultă nimeni durerile, Colea işi pune căciula pe cap şi se ridică.

- Bine că sunteţi voi deştepţi. Vă salut!  

Şi iese.

Are o oră de mers pe jos şi prin frig până acasă pe deal. Din banii câştigaţi în acea zi îşi ia de la butic o pâine şi un borcan cu fasole. Îi e de ajuns. În dreptul crâşmei se opreşte Ar lua o vodcă, aşa de încălzire, nu ca taică-su, care era mai tot timpul beat şi făcea ordine cu toată lumea.

Împinge uşa crâşmei şi se opreşte în prag. Localul e plin de tigani. Se întorc de la o nuntă şi trebuie să schimbe trenul aici. Au intrat să se încălzescă. Până una alta, cântă:

„Pănă când viaţă amară?

Până când?

 ...”

Colea se retrage descumpănit şi mormăind:

- Da, până când?

Un TIR grăbit e cât pe ce să-i de-a răspunsul.

*

Ilie ia, totuşi, pet-ul într-o plasă şi se înfiinţează la uşa frizeriei lui Beni. Nu-i era lui de tuns, cât nevoia de a mai schimba o vorbă cu cineva, iar „la Beni” e singurul loc unde îi poate întâlni pe cei din cartier. Tot aici mai poposesc profesori şi funcţionari răblăgiţi de naveta prin satele din zonă. Gara fiind în apropiere, iar capătul de linie al microbuzelor în spatele ei, în fiecare după-amiază zona colcăia de lume. Asta caută Ilie.

Există şi o crâşmă, dar lui nu-i plac beţivii. Unul din principiile la care ţine fiind acela de a nu da ţigări sau băutură nimănui, mai ales celor tineri care au mai rămas şi care, neavând alte treburi, zac pe la mese cu o cafea sau o bere luată pe datorie ce urmează a fi plătită din pensia părinţilor.

Acum, în prăvălia lui Beni sunt două persoane cunoscute. Colea boschetarul se odihneşte pe banchetă. Îi despicase nişte lemne lui Beni şi intrase pentru a se încălzi.

Pe scaunul de lucru, domnişoara profesoară Gina îşi reface machiajul în încercarea de a-şi ascunde cei cincizeci de ani de singurătate. Îl vede pe Ilie în aglindă:

- Măi Ilie, tu n-ai treabă acasă? Aproape de fiecare dată când trec pe-aici, apari şi tu. Pun pariu că ai ceva de băut în traistă.

- Am. Vrei?

- Aş! De-aia n-are ursu’ coadă.

- Cum adică?

- Toate lucrurile rele din lume vin de la voi şi de la băutură.

- Cu tot respectul, domnişoară, de-aia nu v-aţi măritat pănă acum?

- Şi de asta, dar nu-i treaba voastră.

- Încă o dată, cu tot respectul, dar istoria ne arată că lucrurile stau altfel, adică invers. 

- Vezi? Aşa credeţi voi. Să-ţi spun ce mi-a făcut masculul primar azi, ca să vezi că am dreptate.

- Murim de curiozitate!

- Lasă băşcălia şi fii atent. Am terminat orele la 12 şi am ieşit la „ia-mă nene”, altfel trebuia să aştept cursa de patru.

- E de înţeles, o susţine Beni.

- O dubiţă care adusese marfă la bufet, tocmai se pregătea de plecare. Şoferul m-a primit în maşină, numai că, din crâşmă apare domn’ primarele cu încă doi şi mă debarcă pe motiv că maşina este rezervată autorităţilor, ca în război...

- Nu se poate! se indignează cei trei în cor.

- Ba da. Mi-am promis că, la prima întâlnire când nu va mai fi primar, am să-i trag un pumn în bot, fără avertisment.

- Aoleu! Exact asta-i trebuie! se declară Ilie de acord.

- Şi mai sunt şi altele, dar n-am timp acum, am de dat nişte meditaţii.

Trecând pe lângă Colea spre uşă, îi aruncă:

- Şi tu, mai spală-te, că puţi!

Iese înclinându-se cu o mână pe clanţă:

- La revedere, nătângilor!

Beni aruncă un pieptene în urma ei şi rosteşte enervat:

- Femeia asta detestă toţi bărbaţii! Cine se crede cucoana? Câtă desconsiderare! Nu m-ar mira să fie lesbiană.

Colea, afectat şi el, dar din alt motiv:

- Put?

- Puţi, mă, puţi! îl asigură Ilie întinzându-i o cană cu bere, încălcându-şi, astfel, principiile. Dacă vii pe la mine, am să-ţi dau un rând de haine de-ale mele, ca să poţi să le speli pe cele de pe tine.

Apoi către Beni:

- Ţie nu-ţi dau bere că mai ai treabă. Şi aşa te paşte un Parkinson de toată frumuseţea.

- Nici nu-mi trebuie, imi cumpăr singur dacă am nevoie.

- Şi ce te-ai imflamat aşa?

- Că vorbeşti prostii. Acum, dacă tot sunteţi aici, am o treabă cu voi.

- Tu mereu ai treabă cu alţii, fiindcă nu ştii să faci nimic altceva decât să tai părul.

- Nici nu-mi trebuie să ştiu mai mult.

- Normal. Sunt destui proşti care să muncească în locul tău. Spune ce treabă ai cu noi?.

- Am comandat mai demult o cutie mare din lemn şi mi-a venit azi. Trebuie s-o bag în pod.

- Hai!! Unde-i?

- Veniţi cu mine!

Ies în curte. În şopron, frumos ambalat în plastic, un sicriu negru smoală şi frumos nevoie mare.

- Cred că a costat o groază de bani, se miră Costea. Puteam să-ţi fac şi eu unul mai ieftin.

-Te pomeneşti că ai stabilit şi data când ai de gînd s-o mierleşti.

- Nu, dar vreau să fiu pregătit din toate punctele de vedere. Doar ştii că nevasta m-a abandonat şi s-a mutat cu fiică-mea în casa din fundul curţii. Nici nu vor să audă de mine.

- Am văzut eu ceva perdele mişcându-se pe-acolo.

- Mă spionează.

- Dar de ce crezi că te-au lăsat de capul tău?

- Nu ştiu. De scorpii!

- Eu cred că din cauză că eşti cumplit de zgârcit. Unde ai dosit averea adunată şi din cauza căreia nu poţi dormi noaptea?

- Asta nu pot să spun.

-  Te-ai gândit că după ce dai ortu’ popii, nevasta va demola totul ca să-ţi afle comoara?

- N-o să găsească nimic.

- Găseşte sau nu, ţie la ce-ţi foloseşte?

- Aşa, ca s-o pedepsesc pentru tot ce mi-a făcut o viaţă întreagă! A fost o curvă, iar fiică-mea nu e a mea!

- Dar la ce i-ai făcut tu, ca s-o aduci în stare de aşa ceva,  te-ai gândit?

- Mă, ce faci tu cu mine aici? Puneţi obiectul în picioare lângă cruce şi valea.

- Uite la el! Are tot tacâmul! Eşti un bou, mare de tot!

Colea:

- Eu, dacă aş avea o nevastă, aş pupa-o şi în cur. Ştiţi voi ce înseamnă să te duci la culcare fără să ai pe nimeni şi nimic în preajmă. Te uiţi în oalele îngheţate şi goale, bei o cană de apă şi te culci cu ochii în tavan până adormi de epuizare.

- Păi, ai spus că ai lampă şi radio pe baterii.

- Culcaţi-vă voi cu radio, să vedem, vă ţine de foame şi de cald?

- Cine crezi că-i de vină, Colea? întreabă Ilie.

- Nu dau vina decât pe mine. Dumnezeu să-i ierte pe ceilalţi. Mă scol dimineaţa şi ce fac?  Nimic. De unde s-o apuc? N-am nici buletin, că nu mă ia nimeni în spaţiu. Când ai mei au vândut tot, am rămas fără adresă şi  poliţia îmi dă câte o adeverinţă de urgenţă, adată la patru ani, ca să pot vota.  

Între timp au revenit în salon, dacă acea încăpere de patru pe patru metri poate fi numită aşa.

Pe scaunul de lucru aştepta, răsfoind o revistă porno din arsenalul lui Beni, alt cadru didactic întârziat, domnul Pop.

- Care-i nevoia, domn’ profesor? îl ia Beni în primire.

- Nevoia e că trebuie să mă plâng cuiva ca să nu fac atac cerebral de necaz.

- Suntem aici să plângem împreună, domn’ profesor.

- Lasă-mă Ilie cu domn’ profesor. Sunt un rahat cu perje, sau, mai bine, un vidanjor.

- Aşa rău, domn’ profesor?

- Da, măi, oameni buni, aşa rău! Noi, cadreler didactice, suntem ultimii oameni.

- Fă-ne să înţelegem, îl roagă Ilie. Mai devreme a fost pe aici domnişoara Gina şi avea şi dânsa nişte plângeri...

- O ştiu şi o cred. Voi îl ştiţi pe Buliga, primarul?

- Nu-l ştim. O fi acelaşi ca al domnişoarei...

- Tot ăla, dă-l în mă-sa! Eu şi Gina suntem în aceeaşi comună, dar la şcoli diferite şi primarul peste amândoi.

- Rău trebuie să fie individul dacă a reoşit să supere două...

- Ieri a fost Duminică...

- Şi mâine e marţi.   

- N-am chef de glume. Dacă vreţi să ascultaţi, bine, dacă nu, plec!

- Am înţeles. Ziceţi!

- Ieri a fost nuntă la cămin.

- Asta-i frumos.

- Voi aţi fost vreodată la o petrecere la ţară?

Ilie:

- Eu am fost, în tinereţe.

- Eu n-am fost nicăieri, niciodată, se laudă Colea.

- Eu nu mai ţin minte, zice şi Beni.

-Tu nu ţii minte decât paralele, îl taxează Ilie. Ştiu că nimeni nu se duce la budă noaptea pe întuneric şi fiecare îşi face nevoile de jur împrejurul clădirii.

- Şi acum e la fel, continuă domn’ pro0fesor. Oameni buni, vine primarul la directoare şi-i spune că Duminica viitoare are nu ştiu ce festivitate la cămin şi că trebuie igienizată zona.  Ghiciţi ce?

- Habar n-avem!

- Eu sunt singurul bărbat din şcoală...

Ilie:

- Aţi primit o sarcină.

- Exact! Aveam oră de chimie şi am foxt trimis să analizez câcatul din jurul căminului cultural sau cum s-o fi numind el acum, că nimeni nu mai ştie de nimic decât de socoteala lui.

- Şi?

- Şi ce? Înarmaţi cu lopeţi şi roabe, am executat lucrarea. Mă jur! Cănd individul ăsta nu va mai fi primar şi-am să-l întâlnesc, îi trag un pumn în nas. fără avertisment.

- Până acum tipul şi-a arvunit doi pumni. Ne asociem să-i înmulţim recolta. Nu-i aşa băieţi?

Unanimitate. Colea mai şi plusează:

- De ce să vă mai obosiţt? Rezolv eu acum şi nu ştie nimeni.

- Nu ţi-a bine, băiete?

- N-am nimic de pierdut.

- Asta aşa-i! se declară cei trei de acord.

Ilie:

- Măi Costea, să ştii că te invidiez. Tu mori fără să pierzi nimic, iar noi ne dăm de ceasul morţii că ce are să se întâmple după ce o mierlim. Eu vă zic: nimic! Lumea va merge mai departe în prostia ei până când cineva se va hotărâ să rezolve problema şi să facă să dispară mizeria asta de lume. Acum eşti tânăr şi într-o clipă te trezeşti bătrân. Eşti atât de obosit de viaţa asta de doi bani, încât nu te mai sperie moartea, De ce s-or fi chinuind oare oamenii să adune averi când nu iau nimic cu ei? Mă auzi, Beni?

Beni îşi face de lucru cu sculele şi tace.

Colea:

- Măi Beni, dacă lumea asta merge tot aşa, într-o zi am să vin să-mi tai gâtul ca să scap.

Beni:

- Sunteţi amândoi nişte idioţi.

*

Dana se retrage cu sufletul răvăşit. Scurta vizită în cartier i-a readus în minte întrebări existenţiale la care ea şi colegii din studenţie îşi băteau capul să găsească răspunsuri. În timp, au fost uitate, alte probleme, mult mai actuale, făcându-şi loc în viaţa ei. Ca şi pe alţii, nevoile şi dorinţa de a-şi face un rost au dus-o departe de ai ei. De atunci au trecut nişte ani şi încă are îndoieli, nu ştie dacă viaţa ei a urmat cele mai bune căi. E mulţumită cu soţul şi copilul ei, dar ceea ce a găsit în cartier o face să se întrebe: unde a dispărut lumea pe care o ştia ea, acea lume frumoasă şi vie a copilăriei? Acum totul e dezolant şi pare aproape de pieire. Şi părinţii ei... are senzaţia că-i părăseşte când au mai mare nevoie de ea. Cel mai rău e că nu ştie ce să facă şi mai ales dacă poate să facă ceva pentru a schimba lucrurile.

Cu ochii umezi, îi îmbrăţişează în poartă şi mai apoi îi priveşte în oglinda maşinii cum se fac din ce în ce mai mici până dispar cu totul.

Cu sau fără ea, cartierul moare încet.    

  *

Şi uite iarna.

Un deget de zăpadă acoperă iarba încă verde. Nu e cine ştie ce frig. Răsuflarea Saharei le permite, încă, a sta în casă fără foc. O ciorbă făcută la aragaz încălzeşte destul şi casa. Totuşi, lumea se pregăteşte de sărbători, care cum poate.

 Benet ajutat de fraţii săi de confesiune şi-a făcut o rezervă serioasă de lemne gata tăiate şi stivuite ca la carte. Aşa ar trebui să facă toată lumea, dar de unde atâta?

Ilie se omoară şi el prin curte despicând ceva lemne. Socoteşte că va reuşi să-şi facă şi el o rezervă până dă frigul cel mare.

Până una alta, durerile de şale îl fac să ia o pauză. E singur, nevasta e dusă pe undeva. Când să se aşeze, la uşă bate cineva. Deschide. În cadru, doi tineri, o fată şi un băiat de vreo 25-30 de ani. Doi misionari ai unei credinţe, după cum s-au prezentat. Îi cer lui Ilie câteva minute de atenţie. De bună credinţă şi pentru a nu ţine uşa deschisă, Ilie îi invită în casă şi imediat regretă.

- Sunteţi singur? întreabă tânărul.

Într-un moment de ispiraţie îi răspunde:

- Nu. Sunt cu copiii.

Tânăra scoate o broşură şi începe a-l prelucra metodic. Ilie nu prea înţelege care-i treaba şi îl cuprinde o nelinişte bizară. Îşi caută din priviri toporul pe care l-a lăsat după uşă.

- Vedeţi ce scrie în scriptură? începe tânăra băgându-i sub ochi cărţulia.

- Nu am ochelarii la îndemână, se scuză el, pândind toate mişcările celor doi fără să ştie de ce.

Tânărul duce mâna în interiorul hainei. Ilie tresare, priveşte din nou toporul şi întinde instinctiv o mână spre el. Prin cap îi trec tot felul de trăznăi văzute pe la televizor. Dacă aceşti tineri nu sunt ce pretind şi, de fapt, prregătesc terenul în vederea unei alte vizite, nocturne?

Tânărul zâmbeşte la gestul bătrânului şi-i spune scoţind mâna din buzunar:

- Uitaţi, şi eu am ochelari!

Şi-i pune pe nas şi-i întinde una din broşurile din mână.

- Poate citiţi câteva rânduri într-o seară.

- Am mai citit astfel de cărţi.

- Ca asta, nu, vă asigur! Şi n-o să vă pară rău.

- Am să încerc, răsuflă el uşurat, urmându-i până la poartă pentru a vedea dacă mai fac şi alte vizite prin vecini. Se linişteşte când cei doi intrâ în curtea lui Benet.

- Mi-ai luat şi mie o bere? îşi întreabă nevasta apărută de după colţ.

- Lasă berea şi ia plasele astea că abia mai suflu!

- Dacă nu vrei să-ţi fac eu cumpărăturile.

- Ba, aş vrea, da’ ştiu eu ce marfă mi-ai aduce! Ia-ţi berea şi cară-te la despicat lemne! se răţoieşte ea întinzându-i un pet de doi litri.

- Nu vezi că iarna-i călare pe noi? continuă femeia, văzând că Ilie n-o bagă în seamă.

- Şi ce, n-au mai fost ierni? Şi-apoi, dacă fac totul azi, mâine ce mai fac?

- Treaba ta! Când vor veni gerurile cele mari, ţie or să-ţi îngheţe gloabele prin zăpadă.

- Că doar n-o să zac toată iarna lângă vatră. Acum, dacă nu ai vreo treabă cu mine, m-aş duce până la Beni să mă tund.

- Aha! Bine. Du-te, dar ia şi berea cu tine, că nu-mi place s-o am în casă.

- N-o iau! Ăla  şi-aşa tremură ca piftia şi mi-e frică să nu mă taie.

*

Ilie urcă alene spre casă tot salutând în dreapta şi-n stânga pe cei ieşiţi prin curţi cu treburi.

Veşnic pe banca lui, Benet învârte între degete o proteză dentară. Buzele îi sunt uşor umflate şi un firicel de sânge i se prelinge pe barbă.

- Ce faci, omule? Aici ţi-ai găsit să-ţi cureţi dinţii? îl abordează Ilie. Da’ ce ai la gură?

- Ce am?

- Ai căzut sau ce?

- N-am căzut nimic. Îl ştii pe Metea care stă pe undeva pe lângă cimitire? E paznic la market de ceva timp...

- Îl ştiu, dă-l încolo, că-i prost!

- Da’ ce prost!

- A dat de ceva bani şi n-a găsit altceva de făcut decât să-şi cumpere o rablă de motocicletă.

- Asta n-ar fi nimic. Ştii că n-are permis?

- Ştiu, de-aia umblă numai noaptea.

- Ei, acum se vântură şi ziua şi sperie copiii. M-am dus şi-am strigat la el să meargă unde nu sunt copii.

- Corect!

- Nici un corect. A oprit troaca lângă mine şi mi-a tras un pumn în gură, de faţă cu toţi copiii, apoi a şters-o râzând. Uite, mi-a spart placa!

- Ce-ai de gând să faci? Nu te duci la poliţie?  

- La poliţie? La ce bun? Mă duc la dentist să-mi dreagă lucrarea.

- Treaba ta, da’ eu nu l-aş ierta! îi zice Ilie în timp ce se ridică să-şi vadă de drum.

- Roata se învârte, Ilie, şi înaite şi înapoi. Are Domnu’ grijă de el!

- Da, Domnu’! mormăie Ilie în barbă.

Şi roata s-a învărtit, iar scepticismul lui Ilie avea să-i dispară chiar în acea seară când o ambulanţă îl va ridica pe motociclist, după ce motorul, cu sau fără ajutorul Domnului, îl va pedepsi rupându-i un picior.

În poarta lui Ilie, o maşină.

Se-nvârte pe lângă ea, îşi aruncă ochii şi prin interior, dar maşina nu reuşeşte să-i spună nimic.

În curte, la masă, nevastă-sa cu faţa şi o femeie pe care, deşi e cu spatele, o recunoaşte. E fiică-sa. Demult nu a mai fost pe acasă la părinţi. Maică-sa o suna din când în când şi-i tot spunea:

-  Mai treci, măi fată, pe la noi! Azi-mâine ne prăpădim şi tu nimic.

Fata se simţea din ce în ce mai vinovată. Mereu găsea câte o scuză. E adevărat că-i foarte ocupată, dar şi maică-sa are dreptate. Azi i-a promis că sigur îi vizitează şi s-a ţinut de cuvânt. Pe ai ei, soţul şi băieţelul, i-a expediat la socri, nu de altceva, dar ştia că soţului nu-i place cartierul în care a crescut ea. Normal ar trebui să se supere şi să-l întrebe:

- De ce m-ai luat, omule, dacă nu-ţi place de unde vin?

A renunţat, bănuind un răspuns de felul:

- Pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă!

- Aş! i-ar fi răspuns, iar el ar fi râs.

Şi iat-o acum în cartierul vechi. la ai ei. Stă liniştită la masa din curte, la o cafea. Mama nu o întreabă nimic. La fel şi Ilie. Se aşează şi el alături şi amândoi doar o privesc.

„Oare să fie mulţumiţi doar cu atât? gândeşte fata. Nimic despre viaţa mea, despre familia mea?”

Se pare că da, aşa că întreabă ea:

- Voi?

- Bine! o lămureşte sec mama.

- Deocamdată! adaugă tata.

Şi tot aşa, se privesc şi tac până când prin faţa porţi trece Pică, zis „cel fără călcâie”, un bărbat cu un copil în braţe şi cu altul de mână.

O vede:

- Ce faci, Dana? Ţi s-a făcut dor de noi?

Întrebarea o cam jenează, sună a reproş, dar Pică e un om blând. E atât de cumsecade, încât merge numai pe vărfuri, ca şi cum s-ar teme să nu deranjeze vreo piatră de la locul ei.

Îi răspunde şi ea ca un om educat:

- Mi s-a făcut dor. Da’ tu, unde te duci cu prichindeii tăi?

- Păi, nevastă-mea e iarăşi în pat, tot aşa cum o ştii. Pe copii îi duc până la Demostene, să le iau câte o acadea.

Nevastă-sa e alcoolică fără leac şi mai calcă şi în străchini, iar el nici nu se gândeşte să o lase. De dragul copiilor o suportă aşa cum e, fără ca măcar să-i dea o palmă, motiv pentru care Dana nu insistă în a cere amănunte.

Le spune părinţilor:

- Merg şi eu până la Demostene, vreau s-o văd pe tanti Constanţa.

- Du-te, dragă, du-te! îi zice mama. Are să se bucure să te vadă.

Tanti Constanţa e croitoreasa cartierului. Dana ţine minte cum Tanti i-a făcut o rochie, pentru o serbare la şcoală, de au rămas cu gura căscată şi învăţătorii. Demostene e soţul ei, un fost boxer rămas orb în urma pumnilor încasaţi. Până şi nasul îi este aşa de turtit încât pare lipit de faţă şi abia de-i susţine ochelarii negri de sub frunte. Ca să nu fie total inutil pentru ai lui, Demostene şi-a construit un chioşc în curte de unde vinde seminţe şi acadele copiilor din cartier. Nimeni nu ştie cine şi de unde i le procură, el sigur nu le poate face. Copiii mai mari şi cam golănaşi au încercat de mai multe ori să-l fure sau să-l păcălească, dar n-au reuşit niciodată şi numai el ştie cum reuşeşte.

- Pică, lasă-mă pe mine să le iau copiilor bomboane!

- Ia-le, Dana! Eu am să le iau altădată.

Când îi aude vocea, Demostene strigă:

- Constanţa, vin-o tu, să vezi pe cine nu crezi!

- De ce spui aşa, nene Demostene, doar am mai fost pe-aici?

- Şi bine faci, copilă!

Pentru el a rămas copilă, probabil că aşa o ţine minte de pe vremea când încă mai vedea.

- Uite! continuă el. Vica, fata cea frumoasă a lu’ Zenova...

Tanti Constanţa apare în preajmă şi continuă spusele soţului:

- Nu se poate să nu ţi-o aminteşti, Dana, e de vârsta ta.

- Săru’mâna, Tanti! Ba, cum să nu mi-o amintesc? Toată lumea s-a mirat de cea fost în capul ei când şi-a luat un bărbat urât de tot, parcă avea faţă de cal, de nici el nu se putea suporta când se uita în oglindă.

- Ei, bietul a murit, iar ea şi-a părăsit copiii şi a dispărut, nu mai ştie nimeni nimic de ea. Măcar tu nu ne-ai uitat de tot.

- Cum să uit, tanti? Aici am crescut.

- Da, măi fată! Da’, vezi tu, mulţi din cei pe care îi ştii nu mai sunt.

- Am văzut că o parte din cartier a fost demolat.

- S-a găsit un şmecher, chipurile moştenitor...

Dana pricepe cum devin lucrurile, totuşi întreabă:

- Ce s-a întâmplat cu oamenii?

- S-au dus care pe unde au putut. Unii pe la bloc, alţii, cei mai bătrâni, s-au prăpădit.

- Tanti Mima, care mai avea grijă de mine când nu erau ai mei acasă, a plecat şi ea la bloc?

- Mima? Nu ştii ce-a păţit?

- Nu, dar am s-o întreb pe mama.

- Lasă că-ţi spun eu. Când a fost să-i demoleze, Cocu, îl ştii, bărbatul ei, şi-a ciupit beregata cu un cuţit...

- Cum aşa?

- Aşa a crezut el că rezolvă problema, numai că... Mima s-a speriat aşa de tare că a ajuns şi ea la spital, cu infarct.

- Şi Cocu?

- A rămas singur, undeva într-o garsonieră. Poate a şi murit, că pe-aici nu a mai dat.

- Trist, tanti Constanţa, aproape că-mi vine să plâng! Era aşa de frumos cartierul când eram eu mică!

- Aşa ţi-a părut ţie. În realitate, aici a fost întotdeauna o lume pestriţă. Şi-apoi, de ce să-ţi pară rău? Mai devreme sau mai târziu ne curăţăm toţi, chiar şi tu.

Partea de la sfârşit nu-i place deloc Danei. Ea să moară? Nu s-a gândit deloc la varianta asta. Poate că părinţii or să moară, deşi îi e greu să-şi imagineze. Dar ea? I se pare de neconceput.

- Trebuie să plec, Tanti! Mă duc la ai mei, îi spune cuprinsă de un fior de gheaţă la gândul că s-ar putea să nu-i mai vadă. 

La întoarcere, paşii o poartă instinctiv spre biserică. Gânduri peste gânduri îi răvăşesc sufletul aducând-o într-un fel de transă. La intrarea în biserică ia două lumânări şi aprinde una. Când să o aşeze la locul ei, o scapă pe jos.

- Semn rău! îşi zice şi simte că o cuprinde panica.

Se apleacă după ea şi se miră că nu s-a stins. O aprinde preventiv şi pe a doua. În faţa unei icoane dă să-şi facă o cruce, dar are mîinile ocupate. Încearcă să fixeze cele două lumânări în nisipul din tavă şi abia de reuşeşte. Ceva nu e cum trebuie, iar obscuritatea din interior îi sporeşte starea de ireal.

- Asta nu e biserica pe care o ştiu eu, îşi zice.

Într-un perete lateral a apărut o uşă care nu exista înainte. E deschisă. Prin ea se vede un raft cu cărţi şi o siluetă nemişcată aşezată într-o poziţie asemănătoare unei statui a lui Buddha. Păcătoasă obscuritate.

O umbră apare în fâşia de lumină ce pătrunde prin uşa de la intrare deschisă larg.        

Cel intrat i se adresează:

- Ţi-ai amintit că aici ai fost botezată, Dana? Frumos din partea ta!

- Părinte, dumneata eşti? Nu te-am recunoscut în umbrele astea.

- Eu sunt copilă. Ce să-i faci, am îmbătrânit şi m-am stafidit. Semăn cu umbrele.

- Părinte, e cineva în încăperea de alături sau mi se pare mie?

- Nu ţi se pare, e Mielu, poate ţi-l mai aminteşti.

- Sigur că-l ştiu. Dar nu s-a mişcat deloc de când am intrat eu. A surzit cumva?

- Nu dragă. Se căieşte atât de tare că nu-l mai interesează altceva decât cărţile sfinte.

- Aşa mari păcate are?

- Ei! Are, ca toată lumea, dar de când i-a murit nevasta şi copilul crede că el e singurul vinovat.

- Au murit? Cum au murit? Ea era de vârsta mea!

- Aşa cum se moare azi, prosteşte, într-un accident. De atunci, Mielu s-a mutat în biserică. A vândut tot ce avea şi a donat bisericii, cu condiţia să locuiască în ea până la sfârşit. Oamenii l-au înţeles şi i-au construit acea încăpere în care nu se poate intra decât prin interior. Trăieşte din mila comunităţii şi are grijă de lăcaş în schimb. Timpul şi-l petrece între cărţile bisericeşti pe care cred că le ştie mai bine decât mine, când le termină, o ia de la început.

- Sărmanul! O fi având el ceva greu pe suflet.

- Păi, ştie toată lumea de ce se învinuieşte.

- Iaca, părinte, eu nu ştiu#

- O prostie. S-a îmbătat odată cu naşu’ lui şi în drum spre casă n-au găsit alt loc de urinat decât în spatele bisericii şi-apoi s-au lăudar peste tot cu isprava lor.

- Urât!

- Urât, dar nu asta l-a făcut să aibă remuşcări.

- Atunci?

- Spaima i s-a cuibărit în suflet când a murit naşul, tot într-un accident şi mai apoi ai lui. S-a apucat de băut şi spunea peste tot că e blestemat. După un timp a rămas fără slujbă şi a socotit că e timpul să se pocăiască. Acum, uite-l!

- Se poate vorbi cu el?

- Nu prea. Te ascultă, dar nu deschide gura decât pentru a mânca. E mut şi surd la toate din jur.

- Părinte, azi am venit să-i văd pe ai mei şi am mai vorbit cu vecinii, n-am auzit decât lucruri groaznice. Încep să cred că întreg cartierul e blestemat.

- Ce pot să-ţi spun!? Poate că nu e bine să stricăm ce au făcut cei dinaintea noastră. Aşa bun sau rău cum era, era! Uită-te şi tu! Ce-au pus în loc?

- Nimic.

- Când ai o vacă stearpă şi ţii neapărat să o mulgi, până la urmă va curge sânge.

Unii, mai norocoşi, şi-au găsit de lucru mai spre centru, unde oraşul colcăie de lume şi prosperă, acolo unde construcţii de tot felul cresc precum iarba în spaţii ce păreau imposibile altădată. Acolo se fac bani mulţi care ajung în unele buzunare. Rău e că ajung în buzunare care sunt deja pline.

Nea Ilie coboară aproape zilnic la frizeria din spatele garii, dar nu pentru vreo tunsoare, că nu prea are ce tunde, doar aşa, să mai schimbe o vorbă cu lumea şi să joace table cu Beni, frizerul. Ilie mai are un motiv pentru vizitele astea, dar nu-l spune nimănui: vrea să afle mai multe despre Beni. De ce? Frizerul are o fire tare ciudată, e agitat tot timpul, de parcă s-ar teme de ceva. Chiar şi când nu are clienţi, şi nu prea are, mâinile îi tremură, iar atunci când manevrează banii, abia de-i poate număra. Din cauza asta Ilie se teme să se lase pe mâna lui, să nu-i scape briciul în beregată. I-a spus de mai multe ori:

- Ce naiba ai, mă? Te agiţi ca o curcâ pierdută pe câmp.

- Mă pescuieşte fiscul, Ilie.

- Na! Şi?

- Cum şi? M-ai văzut pe mine să dau bon clienţilor?

- Păi, de ce nu le dai? 

- Dacă le dau lor, mie ce-mi rămâne? 

- Părul de la tunsori.

- Ala ţi-l dau ţie, să-ţi faci peruci, am o grămadă de saci în magazie...

Discuţia se stinge fiindcă în prag apare un tip atletic, tânăr, dar cu părul scurt şi cărunt în totalitate. E Scarlat, ieşit nu demult din închisoare.

- Să trăieşti, nea Ilie! Şi mata, nea Beni! Am o treabă cu mata.

- Mereu ai câte o treabă. Ia-n zi-i!

- Ţine la mata traista asta, vreo două zile.

- Ce-ai în ea?

- Lucruri. Ştii că nu mă mai primeşte nevasta şi n-am unde merge şi că dorm în gară.

- Îmi închipui că dormi sforăind. Pe cine vrei tu să prosteşti? Traista e tot din gară? întreabă şi Ilie.

- Ce contează.

- Contează. Te dau pe mâna poliţiei! continuă Ilie.

- Nu cu mata am treabă. Ce zici nea Beni?

- Nu se potriveşte de data asta.

- Hai că-ţi aduc un sac de cărbuni!

- Ai cărbuni? se miră Ilie.

- Am. 25 de lei sacu’. Vrei şi mata?

- Vreau.

- Îţi aduc diseară, da’ să nu mă mai întrebi de unde.

- Mă, tu vrei să te întorci acolo de unde abia ai venit?

- În nici un caz.

- Atunci de ce nu te linişteşti? Nu te-au învăţat ăia acolo nimic? Ceva tâmplărie, tapiţerie...

- Şi? Unde să fac ce-am învăţat?

- Mda! E mai uşor să faci ce faci.

- Păi, vedeţi!

Două luni, Scarlat a aprovizionat cu cărbuni o treime din cartier. A dat şi pe datorie, dar n-a mai apucat să-şi primească banii. A dispărut. Pur şi simplu.

Într-o zi, tot la o partidă de table pe bancheta umplută cu păr din tunsori, cei doi îşi amintesc de el.

- Brânză bună în burduf de câine! zice Ilie dintr-o dată. Pe unde o fi?

- Cine, bre! se miră Beni.

- Scarlat, prietenul tău.

- Un ceferist mi-a spus că l-a văzut urcându-se într-un tren. Şi-o fi găsit vreo mândră pe undeva şi i-a venit mintea la cap. Oricum, se descurcă el, e tânăr. Cu noi e mai rău şi tot mai rău! Manole mai trăieşte?

- Păi ce, nu ştii?

- Ştiu că a fost operat la maţe.

- Asta a fost acu’ două luni. A murit de foame.

- Nu te cred! El avea din ce să trăiască.

- Omule, nu e destul să ai, mai trebuie să şi vrei. După operaţie, care n-a fost decât o despicare de burtă, l-au trimis acasă, că nu aveau ce-i face şi a devenit o legumă.

- Şi ce, nu l-a îngrijit nevasta?

- Ba da, dar vezi... ce, nu-l ştii ce încăpăţânat era? Ca să nu trebuiască să-l schimbe cineva de căcat, a început să mănânce din ce în ce mai puţin pânâ n-a mai mâncat deloc şi gata. S-a uscat ca pruna la soare şi s-a dus la deal, acolo sus, unde o să ne ducem toţi.

- Bietul om! Oare o să ajungem şi noi aşa?     

- Naa! Eu am alte gânduri. Hai că am plecat, că iar mă ia baba la şmotruit!

Ilie închide uşa în urma lui şi-l lasă pe bietul Beni singur. Ba nu! E el pe scaunul de lucru şi încă un Beni cel priveşte năuc din oglindă.

*

Cartierul a îmbătrânit urât.

Cei tineri şi în putere şi-au luat lumea-n cap. Casele sunt aproape pustii. Au rămas numai bătrânii să aibă grijă de ele şi de cei câţiva copii de şcoală care mai înveselesc uliţele în zilele nu prea reci şi fără ploaie.

Mai e şi Milu ţăcănitu’ pe care nu l-a vrut strinătatea. Acum e singur şi când nu se ceartă cu puştii de pe drum, cum că fac prea mare gălăgie, face poze la nesfârşit cu un aparat antic şi sigur fără film. Chipurile, vrea să le trimită la guvern. Pentru ce? Numai el ştie. Toată lumea îl consideră puţin plecat de-acasă, dar fiindcă e paşnic, nimeni nu se leagă de el.

Ceva mai la vale stă Dudu, un zdrahon de 35 de ani, care, dacă n-ar fi leneş peste măsură, ar putea câştiga ceva bani ajutându-i măcar pe cei bătrâni la tăiat lemne sau la curăţat bălăriile ce au invadat nu numai grădinile ci şi bătătura. Dar nu, e prea greu pentru el. Îmbrăcat ca vai de lume, având în picioare nişte cisme de cauciuc lungi pănâ la genunchi şi mirosind ca un cal după cursă, dumnealui preferă să bată drumurile şi să ispitească pe unde mai poate ciordi câte ceva, un pantalon sau o cămaşă din cele puse la uscat pe sârmele din curţi. Ce face cu ele? Naiba ştie, că de vândut, n-are unde, nu le cumpără nimeni, cele de prin bazare fiind mai ieftine şi mai bune. Poliţia îl vizitează des, dar degeaba. Unii spun că ar fi informator şi de-aia e protejat.

 Lângă casa lui Dudu stă Benet, adventistul. Cât e ziua de lungă e călare pe banca din faţa curţii şi aşteaptă poştaşul să-i aducă pensia, eveniment care, normal, se întâmplă doar o dată pe lună. Pe el nu-l deranjează asta, doar soarele care ajunge să-l bată în cap îl face să-şi mute dosul pe banca de vizavi, intrată în umbră de pe la amiază.   

În fiecare dimineaţă, cu noaptea în cap, sus, la ultima casă, nea Nae Măturoi, aproape 80 de ani, lustruieşte praful depus peste noapte în faţa porţii. E un om harnic şi apreciat de vecini. Pe la nouă îşi ia căruţul şi pleacă la piaţă. Nu are bani să cumpere nimic, dar vine cu teleguţa plină de legume şi zarzavaturi pe care precupeţii le aruncă la tomberon, fiind parţial stricate sau veştejite. Spre ora 12 apare în capul străzi abia târâind recolta din acea zi. Benet îl vede, dar nu se osteneşte să-l ajute, îl doare spatele. Până pe înserat, Nae şi soaţa lui aleg şi curăţă tot ce-i bun şi le pun la borcane pentru iarnă.

Saveta nu mai are pe nimeni, nici acasă nici altundeva. Are aproape 58 de ani. A muncit în fabrică până când s-a desfiinţat şi fiindcă nu are anii de pensie, acum e muritoare de foame. Vara se descurcă, merge la pădure, adună ce poate şi le vinde în piaţă, dar iarna rabdă de foame şi de fig. Mai reuşeşte să adune câte o sarcină de crengi din pădure, dar e departe şi abia le târâie până acasă. Asta când nu e bolnavă şi e mai tot timpul. E cea  mai năpăstuită dintre toţi. Noroc de cele trei cimitire din apropiere şi desele înmormântări din ultima vreme de pe urma cărora se alege cu pomeni mai în fiecare sâmbătă şi de sărbători.

Colea, 40 de ani, e boschetar. A avut casă, dar au vândut-o părinţii şi i-au lăsat pe drumuri, pe el şi fratele său care, mai norocos, a găsit o vădană de care s-a lipit şi a plecat şi el în celălalt capăt al oraşului. Colea n-are nici o meserie şi munceşte pe la tărani pentru o masă caldă şi două ţigări. Doarme într-un adăpost ţărănesc pe munte. Nu se plânge. Când e întrebat ce mai face, dă din mâini şi tace.

Titel trânjosu’, izmene câcate, are tot timpul trei porci, pe trei grupe, ca la grădiniţă, cel mai mare urmând a fi sacrificat la prima sărbătoare şi drămuit până la următoarea, când vine rândul celui mijlociu şi tot aşa. Nici el nu are pensie, încă. Pentru a-şi hrăni animalele colindă spitalele şi căminele de copii de unde se întoarce cu resturi de mâncare în bidoane de diverse mărimi aranjate pe categorii în căruţul împrumutat de la Nae. Vara taie cu secera iarba de pe marginea drumului sau de pe malul râului, contribuind, astfel, la ecologizarea zonei.

Miercuri, 8 noiembrie, 1,30 pm, ora la care apare poştaşul. Fiind sărbătoare, mai toată lumea iese la poartă. Doamna Tuţa zmulge din poartă un plic şi-l desface. Imediat îşi pune mâinile în cap şi strigă peste drum:

- Cât ţi-a venit lumina, Aurica?

- Destul.

- Mama lor de hoţi! Ard un bec două ore şi mă taxează ca pe nocturna de pe stadion. Mă duc la ei să mă războiesc. Ce, eu sunt fabrică de bani?

- Du-te unde vrei, că tot nu te bagă nimeni în seamă. Ştii ce-ţi vor spune?

- Ce?

„- Mulţumesc frumos că ne-aţi contactat. Firma noastră se străduieşte să vă ofere cele mai bune servicii. Solicitarea dumneavoatră va fi analizată şi vă vom comunica. Dacă mai aveţi ceva de spus...” Iar tu, fermecată de amabilitatea acelei fătuci, ai să zici:

- Nu mai am nimic.

Iar ea:

„- Atunci, vă doresc o zi bună! La revedere!”

- La revedere, pe mă-sa! strigă Tuţa revoltată.

Aurica o domoleşte:

- Stai cuminte, femeie! Orice ai face, trebuie să plăteşti.

- Da tu de unde ştii?

- Iaca, am făcut şi eu ceea ce vrei să faci şi tu acum.

Tanti Tuţa a fost maistru strungar în fabrică şi nu şi-a uitat deprinderile.

Zice:  

- Ăştia ne prelucrează prin aşchiere, felii subţiri şi dese, mama lor! Sper să le sară un şpan în ochi şi să-i ia dracu’!

Afară a început ploaia. Ploaie rece. Iarna e pe drum. Cine n-are lemne, e vai de mama lui. Câţiva dintre vecinii mai deştepţi s-au asociat şi se încălzesc în comun, când la unul când la altul. Ce-i mai fuduli rabdă de frig sub plapume.

Toţi ar vrea să protesteze, dar nu-i mai ţin puterile şi nici nu ştiu pe cine să ia de gât. Toată speranţa lor e în cei tineri, dar unde sunt ei? 

*

Mia rămâne pentru un timp singura responsabilă de bunul mers al afacerilor. Ceilalţi patru sunt purtaţi de maşina lui Tudor, condusă de Lică, spre nord, către târgul de baştină din frumoasa Bucovină. Sosirea lor nu stârneşte curiozitatea nimănui. Oamenii au alte preocupări şi, în afară de câteva cunoştinţe foarte apropiate,  nimeni nu ştie care este viaţa lor, iar pentru cei insistenţi femeile au avut un singur răspuns: „Sunt plecaţi cu afaceri”.

La apariţia maşinii, Lena, soţia lui Tudor, aflată în casa lui Marcu, tocmai îi dăscălea fetiţa, care refuza să mănânce. La vederea noilor veniţi, amândouă se reped să-şi îmbrăţişeze iubirile. Lena rezolvă repede şi o ia inainte pe uşa rămasă deschisă. Fetiţa, însă, rămâne agă­ţată de gâtul lui Marcu şi acesta este nevoit să o ducă în braţe. Bucuria fetiţei este atât de mare şi evidentă, încât, Maricica simte nevoia să-i dea câteva lămuriri soţului.

- A suferit amarnic în lipsa ta. N-a avut cine s-o ajute la lecţii, iar pe mine m-a refuzat pe motiv că nu ştiu să-i explic.

Marcu o strânge la piept şi o mângâie pe cap: 

- Aşa-i, Tiţa?

- Mi-a fost tare dor de tine! răspunde ea cocoloşindu-se în braţele tatălui.

Între timp, Maricica o interoghează pe Lena:

- Ce ne poţi da de mâncare, aşa, de urgenţă? Doar eşti gazdă.

- Găsim noi ceva prin casă. Întâmplător am făcut o oală  babană de sarmale.

- Adă-le încoa’, să le facem o probă! cere Tudor.

- Sunteţi aşa de nemâncaţi?

- Suntem nemâncaţi de sarmale, explică el.

De la întâlnirea din aeroport şi până în clipa de faţă, o mul­ţime de întrebări aşteaptă să fie rostite. Fiecare are ceva de spus, dar nimeni nu vrea să ia iniţiativa.

Femeile vor să afle totul despre bărbaţi, dar se tem de reacţia lor, de altfel justificată, iar Marcu şi Tudor speră că vor fi scutiţi de a-şi face bilanţul ultimei perioade din viaţă. Deocamdată această dorinţă le este respectată şi mulţumesc în gând femeilor, însă nu-şi fac iluzii, doar că, mai târziu va fi mai uşor. Femeile se vor obişnui parţial cu noua situaţie şi nu vor fi aşa de şocate atunci când vor afla anumite lucruri nu tocmai plăcute.

Lică are şi el destule nelămuriri. Nu-i poate dibui pe aceşti doi indivizi şi nici nu-i înţelege. Nu i-au cerut socoteală pentru felul în care a folosit banii, nu l-au întrebat de beneficii şi nici nu i-au spus ce fel de afacere vor să facă. Spre seară, când Tudor şi Lena nu plecaseră încă, Lică nu se mai poate stăpâni:

- Când aveţi de gând să-mi spuneţi şi mie ceva?

- Ce să-ţi spunem? întreabă Tudor aparent mirat.

- Cum ce! Doar nu m-aţi adus până aici să vă ţin de urât? Aveam o vorbă înainte de-a pleca de-acasă...

- Îmi pare rău că te dezamăgim, cumnate, dar încă nu ştim nici noi ce şi cum. Speram să ai tu vreo idee, dacă nu...  poate visăm la noapte, poate aveam vreo revelaţie.

- Nici că puteaţi să daţi lămuriri mai complete.

- O scoatem noi la capăt. Uite, avem şi două ajutoare de nădejde...

- Despre ce-i vorba? întreabă Lena.

- Vezi, Lică? Au şi intrat în priză, comentează Tudor.

- Mai trebuie să şi funcţioneze aparatul lor de gândire.

Maricica îl pişcă cu limba-i ascuţită:

- Ai impresia că numai organele voastre funcţionează? Pă­rerea mea e că voi aveţi mai multe circuite arse decât noi.

Marcu calmează spiritele:

- Terminaţi cu prostiile. A venit timpul să fim serioşi, să cerem şi părerea acestor doamne, e posibil să fie una bună.

- la-n să vedem! exclamă Lena.

- Vă spun în două cuvinte care-i treaba: Eu, Tudor şi Lică am reuşit să adunăm nişte bani... ceva mai mulţi şi vrem să por­nim o afacere sănătoasă, da’ nu ştim care poate fi.

Femeile se privesc ochi în ochi, apoi Lena se întoarce spre bărbaţi:

- Bani, aveţi bani şi nu ştiţi ce să faceţi cu ei? De  unde-i aveţi?

- Avem destui şi nu asta-i problema. Dacă aveţi de gând să contribuiţi cu ceva, atunci găsiţi-le o întrebuinţare şi nu complicaţi lucrurile punând tot felul de întrebări. Uite, ca să aveţi o idee, cât de cât. vă spun eu două posibilităţi la care m-am gândit: una ar fi să cumpărăm un microbuz, cu care să facem activităţi de turism-transport, iar cealaltă, să cumpărăm sau să construim o ca­bană, adică, tot turism. Prima nu mă încântă, pentru că eu nu cred să pot obţine carnet de conducere, iar să-l muncesc numai pe Tudor... nu cred să-i convină lui.

Tudor se grăbeşte să fie de acord:

- A doua mi se pare mai bună, mai ales că amândoi cunoaştem foarte bine toate văgăunele din munţii ăştia. Acum, că-i toată lumea în temă, daţi-mi voie să plec. E timpul să-mi văd şi eu de casă. Pe mâine! Până atunci au timp şi femeile să rumege datele problemei. Hai, Lena, fă-ţi bagajele!

Se ridică şi se opreşte în dreptul uşii aşteptându-şi soţia, care continuă să rămână pe loc privind spre Maricica, la fel de descumpănită ca şi ea.

- Hai, iubit-o, ce-ai rămas ca un afiş?

Lena se ridică şi vine spre el. Spune:

- La revedere tuturor!

- Salutare, băieţi! Săru' mâna Mari! spune şi Tudor deschizând uşa şi făcându-i loc soţiei.

După plecarea lor, în casă rămâne un gol şi o linişte supărătoare. Marcu încearcă să compenseze:

- Acum, că suntem acasă şi în siguranţă, ne putem permite să uităm, măcar până mâine, de toate cele. Ce zici nevastă, când aş putea să beau şi eu o bere?

- Asta-i problema ta cea mai mare?

- Nu-mi vine să mă gândesc la altceva şi dacă îţi închipui că m-am pocăit între timp, vei fi dezamăgită.

- Nu mi-am făcut iluzii niciodată. Din partea mea poţi să bei chiar acum, dacă vrei să ajungi iar în spital.

- Măi, Lică, femeile astea n-au deloc simţul umorului.

- Ce umor e ăsta? Ieşiţi din spital, unde naiba ştie ce tratamente aţi făcut, şi gata, gândul la bere.

Lică nu are chef să participe la dispute conjugale şi de aceea propune:

- Marcule, dacă nu te simţi obosit, aş vrea să facem o plimbare prin oraş. Ce zici?

- Nu sunt obosit, am avut timp de odihnă destul. Hai să mergem!

Maricica nu protestează, dar îi sfătuieşte să nu forţeze lucrurile, să lase timpul să le aducă în faţă.

Bărbaţii se întorc acasă abia după ce întunericul inchide cerul deasupra oraşului. Maricica le umple burţile şi îi bagă în pat.

Toţi din casă adorm, numai Marcu rămâne cu ochii pirosiţi în tavanul pătat cu umbre. Acum îşi dă seama că în suflet i-a rămas o teamă nejustificată de întuneric. În loc să adoarmă, e invadat de gânduri şi senzaţii dintre cele mai ciudate. Pune la îndoială până şi prezenţa sa acasă. Are impresia că se află încă în spital. Încearcă să se concentreze asupra prezentului, ştiind că din acest moment nu va adormi oricât ar încerca. Odată intrat în această fază, rămâne sclav al sub­conştientului până când reuşeşte să înţeleagă toate chestiunile ce-i chinuie sufletul, altfel, numai oboseala sau tranchilizantele îi pot aduce somnul. Dacă în câteva zile nu-şi revine, va trebui să vadă ce-i de făcut?

Se dă jos din pat pentru a căuta un diazepam. Maricica folosea uneori astfel de pilule şi dacă are noroc, mai poate spera să prindă câteva ceasuri de somn. Spre bucuria lui, găseşte şi somnul îi aduce eliberarea de care are atâta nevoie.

Dimineaţa îl trezeşte gălăgia din casă, dar nu se dă jos din pat, are capul greu şi se simte obosit. Maricica este învoită pentru câteva zile şi asta nu-i convine lui Marcu, pentru că-l va bombarda cu întrebări, la care, încă, nu se simte în stare să facă faţă.

O aude vorbind cu Lică în bucătărie, unde îşi savurau cafeaua. Nu întelege ce se discută, dar bănuieşte su­biectul principal. Se ridică bleg pe marginea patului, rămâne aşa câteva minute pentru a se dezmetici, apoi se îmbracă şi intră în bucătărie, căscând către Maricica:

- Vreau şi eu cafea, spune trăgându-şi un taburet de sub masă. Ce puneţi la cale de dimineaţă?

- Mai nimic. Lică îmi povestea de pe la ei.

- Speram la ceva mai serios. Nu va fătat mintea nimic peste noapte? Eu am adormit tare greu şi nu ştiu dacă voi intra vreodată în normal. Mi-am ieşit din ritm şi nu-mi prieşte deloc.

- Nici nu vei avea linişte până când nu-ţi rezolvi chestiunile care te frământă, spune Lică.

- Aşa-i. ÎI aşteptăm pe Tudor sau mergem noi după el?

- Stai binişor! sare Maricica. Dumnealui are maşină şi poate să-şi plimbe fundul încoace, dacă are vreun interes.   

- Are! Şi încă unul mare de tot.

De afară se aude un claxon binecunoscut. Maricica porneşte spre uşă şi revine însoţită de Tudor şi Lena.

- Bărbatul meu, începe Lena, mi-a dat de înţeles că azi e o zi mare în care se pune ţara la cale şi drept urmare m-am învoit şi eu de Ia serviciu. Mor de curiozitate să aud ce bombă e pe cale să explodeze.

- Bomba asta n-are capsă de detonare. Trebuie să punem mână de la mână şi creier lângă creier ca să putem obţine măcar o scânteie, îi taie din elan Marcu.

- Eu şi cu Maricica nu credem să vă fim de vreun folos. Om fi noi pline de idei, dar de ieri şi până azi, adică peste noapte, nu puteţi cere de la noi ceea ce voi n-aţi reuşit în luni de zile, se justifică Lena.

Tudor ia iniţiativa:

- Să facem fiecare propuneri, le analizăm şi proce­dăm prin eliminare. Eu voi nota pe hârtie tot ce vă debitează cerebelul.

- Nu-i nevoie. Ai uitat de caietul meu? Nu cred să aveţi mai multe idei decât sunt înscrise acolo.

Marcu îşi aduce caietul şi începe să citească punct cu punct cele notate, sărind, totuşi, peste unele ce i se par nerealiste sau puerile.

Analiza inventarului citit de Marcu le consumă aproape toată ziua, fără să ajungă la vreun rezultat. Unele idei nu au nici o noimă, altele sunt prea costisitoare. Rezultat final: zero.

- Ori suntem prea pretenţioşi, ori nişte idioţi! concluzionează Marcu. Să fiu al naibii dacă nu-mi fac o distilerie în curte şi mă apuc de fabricat băuturi. Cumpăr prune şi alte fructe de la ţară, le pun la fermentat şi fac produse naturale extra.

- Sunt convinsă că nu vei rămâne cu marfă în stoc, remarcă Maricica.

- Excelentă idee, Marcule. E şi în spiritul firii noastre. Ce zici Lică?

- Măi, oameni buni, trebuie început cu ceva! E mai puţin im­portant cu ce, ne reprofilăm dacă nu merge. Eu sunt de acord. Vă pot face şi aprovizionarea cu mate­rie primă. La mine în sat oamenii hrănesc porcii cu fructe.

- Pe noi nu ne întrebaţi? Eu şi Maricica nu avem un cuvânt de spus?

- V-am întrebat. Dacă aveaţi ceva de spus, n-aţi fi întârziat un minut, comentează Marcu. Deci? Onorată asistenţă, iubiţi asociaţi... rămâne cum am stabilit sau mai batem apa-n piuă încă vreme să ajungă? Mâna sus cei cu mine.

Mâinile bărbaţilor se ridică de urgenţă, celelalte nu.

Tudor vrea să ştie:

- Şi de ce, mă rog, sunteţi împotrivă?

- Nu c-am fi împotrivă, dar ne gândim la ce s-ar putea în­tâmpla cu voi, având în vedere automatismele pe care vi le-aţl format în decursul timpului.

- Oamenii se mai schimbă. Nu-i aşa, Tudor?

- Şi, voi credeţi că sunteţi dintre aceia?

- Iee! îi răspund Marcu şi Tudor în cor.

- Deci... asta e!  încheie Lică discuţia.

*

Lică pleacă trei zile mai târziu, după ce îşi îndeplineşte partea rezultată în urma înţelegerii cu ceilalţi doi prieteni şi parteneri.

Rămaşi în doi, Marcu şi Tudor trec la fapte.

Până în primăvară, curtea lui Marcu se umple cu materiale de construcţie. Două luni mai târziu, în acelaşi loc se ridică o hală mică, dar solidă, compartimentată conform scopului propus. Alte două luni sunt consumate pentru montarea instalaţiilor, care nu sunt cine ştie ce: cuve de fermentare, o presă-storcător, un turn de distilare în trepte şi o linie de îmbuteliere de capaci­tate mică.

La terminarea lucrărilor, cei doi ţin a sărbătorii în stilul lor. Toate relele prin care au trecut nu le-a putut schimba felul de a fi, dovedind că femeile nu s-au înşelat în această privinţă. Astfel, în noua construcţie sunt adunaţi toţi muncitorii care au contribuit cu ceva la realizarea proiectului. Pe banda de îmbuteliere tronează o ladă cu sticle de vodcă şi câteva navete de bere alături de platouri cu mâncare nepretenţioasă, uşor de pregătit şi mai uşor de mâncat, tipică pentru oameni ca cei prezenţi acolo. Fiecare îşi ia ce vrea şi când vrea.

Spiritele se încălzesc repede, discuţiile nu contenesc, toţi sunt bine dispuşi, optimişti şi, mai ales, nici unul nu dă semne că are de gând să plece.

Spre seară, proviziile fiind epuizate şi fără spe­ranţe de refacere, Maricica şi Lena pun piciorul în prag şi eliberează terenul. Marcu şi Tudor sunt consemnaţi amândoi într-un pat, aşa cum erau, îmbrăcaţi şi încălţaţi.

 Dimineaţa, mahmuri, dar coerenţi, îşi stabilesc alte etape de urmat:

- Am putea începe fabricaţia, propune Marcu, numai că ne apropiem de fundul sacului. Nu avem încotro şi trebuie să luăm contact cu Lică. Până se coc poamele de anul ăsta, începem cu merele lui de anul trecut, mi-a spus că putem merge după zeamă.

- Asta facem, aprobă Tudor, dar Dacia mea nu se potriveş­te pentru aşa ceva.

Lena le sare în ajutor:

- Ce mare scofală! Închiriaţi o maşină mai mare, o furgonetă.

- Excelentă idee. Hai, Tudor, la treabă! După tot ce am cheltuit până acum, nu ne permitem nici un fel de întârziere.

*

La un an de la punerea lor pe liber, în curtea lui Marcu, primii clienţi ai micului bar amenajat alături de hală sunt evident Marcu şi Tudor. Producţia trebuie probată.

- Ce zici, Tudore, cu ce începem?

- Eu zic să începem cu începutul şi să urmăm ordinea de producţie...

- Începem cu mere şi terminăm cu vişine.

- Nu terminăm, pentru că urmează să vină zmeura şi strugurii.

- Înseamnă că mai avem de aşteptat.

- Aş! Până ajungem noi la sfârşit, vine iarna.

Izbucnesc amândoi într-un râs sănătos, aşa, ca în vremurile bune.

- Ce ne facem cu jandarmeriţele? întreabă îngrijorat Tudor.

- Nimic! Bem şi plătim cinstit, ca orice client. Altfel nu!

- Aleluia!

- Aleluia! încheie Marcu.

***

Încet şi chinuitor, timpul trece totuşi. Afară plutesc fulgi nehotărâţi, încercând să lege prima zăpadă.

Marcu are ochiul drept eliberat şi se poate mişca în voie prin salon şi pe culoar. Ar vrea să-şi omoare timpul citind ceva, dar nu poate. Este supus la tot felul de teste, toate tranzitorii, starea nefiindu-i stabilizată. Şi celălalt ochi evoluează bine. I se scot şi firele de sutură ale operaţiei, iar tumefierile regresează mult, apropiindu-i aspectul feţei de cel normal. În general, se plictiseşte şi abia aşteaptă să-şi poată lua tălpăşiţa. Numai acest gând îl consolează.

Tudor începe şi el să se mişte prin cameră ajutat de bastoane şi de Marcu. Încă îl dor coastele când încearcă să facă mişcări de mobilitate mai grele.

Luate la un loc, bune şi rele, toate îi apropie de ziua în care vor putea părăsi „închisoarea”. Discuţiile din fiecare zi şi din fiecare noapte nedormită au drept temă viitorul, dar fără a reuşi să aducă lumină în minţile dezorganizate de evenimentele la care destinul a decis că trebuie să participe. Veştile primite de acasă nu sunt de natură să-i ajute. Sunt numai încurajări şi asigurări că totul merge bine, inclusiv afacerea lor. Prea puţin pentru a-i ajuta să-şi traseze o direcţie, să-şi facă un plan. Amândoi suferă îngrozitor din această cauză. Simt că sunt daţi la o parte, că ceilalţi nu au neapărată nevoie de ajutorul lor, că se pot descurca şi singuri. Au impresia că sunt protejaţi peste măsură şi nu le place deloc. Adeseori îi cuprinde furia şi nu se sfiesc să înjure.

Într-o vreme, Marcu îi spune, chiar, lui Tudor:

- Băiete, aproape că nu-mi vine să mă întorc acasă.

- Te-ai ţâcnit? Ce altceva să faci? Ai unde să te duci?

- Nu ştiu, dar nu vreau să fiu tratat ca un handicapat.

- Da, cine ţi-a băgat în cap asta? Mergem acasă! Scoateţi din cap alte idei. Am plecat odată şi am păţit-o! Ne întoarcem acasă şi, dacă nu ne convine ceva, luăm măsuri în aşa fel încât să punem lucrurile la punct. Totuşi, cred că ne pripim.

- Când credeam şi noi că totul merge bine, că...

- Ba, nu mergeau toate bine. Dacă era cum spui, nu mai trebuia să plecăm de-acasă. A fost doar o încercare despre care credeam că poate duce undeva...

- Şi ne-a adus aici. Timp pierdut şi nu numai. De ce s-au întâmplat toate?

- De ce, de ce! A trebuit şi s-a întâmplat. Ai un obicei prost şi anume, acela de a-ţi pune întrebări inutile, întrebări al căror răspuns nu-l poate da nimeni. Trebuie să facem ca majo­ritatea oamenilor...

- Cum?

- Să luăm lucrurile aşa cum sunt, există, se întâmplă şi se vor întâmpla. Voinţa noastră le poate influenţa mult prea puţin sau deloc. Poate avem numai impresia că putem, ele urmând să se desfăşoare oricum.

- Mă uimeşti, Tudore! De când la tine atâta profunzime?

- De când stau aici legat de pat, de când mi-am pierdut nop­ţi întregi în singurătate, de când nu văd alte feţe decât a ta şi încă vreo câteva.

- Într-un fel, mă bucur pentru tine. Astfel de întâmplâri, la limită, te fac, fie mai bun, fie te înrăiesc. Se pare că pe tine te-a făcut mai bun, te-a ajutat să-ţi aminteşti că eşti om şi gândeşti.

- Până acum n-am gândit?

- Ba da, dar numai în ce priveşte existenţa fizică. Viaţa spirituală, latura filozofică a trecerii omului prin timp îţi provo­acă dureri de cap şi indispoziţie.

- Nu-i adevărat! Mă obosesc doar şi de aceea le evit. O parte din vină o porţi chiar tu, care mă sileşti să-ţi ascult discursurile în momentele cele mai nepotrivite.

- Acum e invers. Caută alt subiect, nu sunt dis­pus să-ţi suport tortura. Oare n-am putea face rost de nişte cărţi de joc?  Un 66 ne-ar ocupa o parte din timp.

- Numai Olga ne poate ajuta. Cum apare, o expediez de urgenţă la cumpărături. Păcat că nu ţi-a venit ideea mai demult. Am s-o rog şi pentru un şah.

Olga le îndeplineşte rugămintea cu plăcere şi se scuză că nu s-a gândit la timp. Există televizorul, dar necunoaşterea limbii germane face vizionarea plictisitoare. Sunt de preferat discuţiile în doi sau meditaţiile individuale. Mai sunt şi revistele, dar Marcu nu le poate citi, încă, iar Tudor nu se dă în vânt după ele din aceleaşi motive care îl împiedică să-şi piardă vremea în faţa televizorului.

Una după alta, zilele se scurg, adunându-se în trecut şi apropiindu-i de ziua plecării.

Marcu are de ales între ochelari şi lentile de contact. Ajutat de Olga, optează pentru amândouă, dar pre­feră să ajungă acasă fară ochelari. Va folosi lentilele de con­tact din două motive: întâi, pentru că trebuie să se obişnuiască a purta un obiect incomod pe nas şi, al doilea, pentru că nu vrea să-i şocheze de la început pe ai lui> soţie, copii, rude şi cunoştinţe. În această privinţă, toţi îi dau dreptate.

Vine şi ziua mult aşteptată a plecării.

La aeroport, Olga le urează drum bun şi îi roagă să-i trimită veşti din ţară şi despre ei, din când în când, veşti adevărate, că de cele oficiale nu duce lipsă.

Marcu şi Tudor nu sunt prea impresionaţi de zborul cu avionul şi, la sosire. coboară din el ca din tren. Făcând ce făceau şi ceilalţi pasageri, se trezesc umblând fără ţintă prin sălile aeroportului. Înţeleg, până la urmă, că trebuie să cau­te ieşirea.

 ***

Ştiind de venirea celor doi, Lică şi Maricica se gândesc să le facă o bucurie asteptându-i la aeroport, chiar dacă n-au o astfel de înţelegere. A vrut să vină şi Lena, dar cineva trebuia să se sacrifice pentru a avea grijă de cele două case şi de copii. Cam speriaţi de furnicarul din jur, îşi spun că-i mai bine să-i aştepte într-un punct pe care cei sosiţi nu-l pot evita. Au un moment de derută când îşi dat seama că numărul celor ce ies din sălile aerogării se răreşte, iar cei doi aşteptaţi nu apar. Frământările lor i-au sfârşit când Marcu şi Tudor sunt zăriţi.

Calmi şi leneşi, aceştia se apropiau holbându-se în căutarea unui mijloc de transport.

Lică fluieră scurt şi ridică mâna, iar Maricica porneşte spre dânşii. Se îmbrăţişează în serii scurte de câte doi, apoi rămân tăcuţi privindu-se între ei. Lică, văzând înţepeneala celor prezenţi socoteşte că e cazul să spună ceva şi se grăbeşte să o facă:

- Să mergem la maşină, e destul de frig şi voi nu sunteţi cine ştie ce îmbrăcaţi.

Îl apucă pe Tudor de cot şi pornesc urmaţi de cei doi soţi. În maşină, iarăşi tăcere stânjenitoare. Maricica ori nu vrea, ori nu ştie ce să spună, ori este prea afectată şi incapabilă să articuleze două cuvinte. Mai cu picioarele pe pământ, Lică deschide gura spre a rosti ceva ce lui i se pare important:

- Arătaţi destul de bine, ba chiar, aş spune că, în afară de faptul că sunteţi palizi şi păreţi nemâncaţi, aţi rămas neschimbaţi. Nu că mă aşteptam să vă văd schilodiţi, dar mi se pare că Dumnezeu va avut în vedere şi va protejat într-un fel.

Tudor, aflat lângă el, îi răspunde cu o întrebare:

- Chiar crezi asta?

- Cred. Mă rog, gândindu-mă la ce s-a întâmplat.

- Se putea şi mai râu, îl completează Tudor.

- Păi da!

- Ai scăpat din vedere traumele psihice şi, cel puţin pentru mine, astea sunt mai rele decât celelalte.

- Aşa-i! aprobă Marcu. Va dura ceva timp până să intervină uitarea, dar nu vă faceţi griji, ne simţim mult mai puternici ca înainte.

- Şi gata s-o luăm de la capăt, adaugă Tudor.

Maricica, nefiind dispusă la un dialog pe această temă, încearcă să deturneze subiectul:

- Avem timp destul să discutăm despre toate astea. Lică, în­cearcă să găseşti un loc în care să mâncăm. Mie mi-e foame şi cred că nici dumnealor nu le-ar strica să bage ceva în gură. Nu vezi ce culoare au?

- Am înţeles, doamnă! Alte treburi mai aveţi pe-aici?

- Nu, răspunde Marcu, plecăm la tine. Presupun că nu ai de gând să ne duci pânâ la noi acasă.

- De ce nu? Chiar aşa am de gând să fac, dar nu acum.

Maricica preia comanda:

- Nu vă bateţi capul. Eu şi Lică am hotărât ce facem, iar voi nu aveţi decât să vă lăsaţi pe mâna noastră. Că vă place sau nu, e treaba voastră.

Tudor se înviorează:

- Ia te uită, Marcule, abia am debarcat şi am intrat în regim de grădiniţă!

- Eu, deocamdată, n-am nimic împotrivă să mă las şters la fund ca un prunc, subscrie Marcu la spusele soţiei.

Maricica e de altă părere:

- Cât de mult trebuie să suferiţi voi, ca să vă vină mintea la cap şi să renunţaţi la glumele astea tâmpite. Oriunde, oricând şi în orice situaţie, voi luaţi totul în râs, ca să nu zic în băşcălie. Ce-o fi în capul vostru?

- Capul nostru-i plin de neuroni cu sinapsele modificate, acum predomină conexiunile responsabile de bucuria de a trăi.

- Cam încâlcit, Marcule! Nu poţi fi mai clar? cere Lică.

Marcu nu are chef de reluări şi îl invită pe Tudor să tălmăcească.

- Vrea să spună că n-avem de gând să adunăm averi, că ne vom mulţumi cu puţin şi vom încerca să trăim din plin fiecare zi, fiecare clipă.

- Precis v-aţi stricat la cap! exclamă Maricica. Şi cam cum vreţi să faceţi asta?

- N-o să ne mai spargem capul cu tot felul de minuni. Vom privi lucrurile aşa cum sunt şi le vom trata ca atare..

- Ştergem trecutul, adaugă Marcu.

Maricica vrea să ştie mai multe:

- Aţi avut cumva şedinţe la vreun cabinet de psihiatrie, în afa­ră de terapia obişnuită? Creierul vostru pare prelucrat ştiinţific.

- Prostii! Aşa cum era s-o mierlim acolo, putem s-o mierlim de tot oricând şi oriunde. Şi-atunci, care-i rostul zbaterii, a frământărilor? Niciunul! Totul pentru nimic.

- Dar toţi avem copii! exclamă Maricica, oarecum nelămurită.

Tudor crede că o ajută:

- Şi dacă le vom da mură-n gură, va fi mai bine pentru ei? Nu cred. Banii nu-s chiar atât de buni pe cât par, pot aduce necazuri şi nenorociri. Lăcomia ne-a dus şi pe noi unde ne-a dus.

Lică rumegă tăcut cele auzite, prefăcându-se atent la drum. Maricica, însă, tot nelămurită:

- Adică, voi aţi plecat de nebuni, mânaţi de lăcomie?

- Nu chiar! încearcă Tudor să evite alte întrebări incomode.

Ghicindu-i intenţia, Lică le indică o direcţie în care se vede firma unui restaurant şi zice:

- Aici putem mânca destul de bine, din câte îmi amintesc eu. N-are rost să batem drumurile, decât dacă vreţi ceva anume.

- Cum să nul Eu vreau caviar, stridii şi pui de baltă şi... mă mai gândesc.

Ironia lui Marcu nu poate rămâne nesancţionată de nevastă:

- O să mănânci fain frumos o ciorbă de fasole, care să te ajute să-ţi aminteşti cine eşti. Şi tu la fel! îl împunge Maricica pe Tudor cu un deget între coaste.

- Eu n-am spus nimic! se apără el. Nici n-aş putea mânca aşa ceva. Şi nici Marcu, cred. Mai degrabă a glumit.

- Aşa cum vorbiţi voi, e greu ca cineva să deosebească o glumă de ceva serios. Hai, jos cu voi şi la fasole!

- Chiar vrei să ne otrăveşti din prima zi? întreabă Marcu.

- Mă mai gândesc.

Festinul durează ceva peste o oră, după care iau drumul Galaţiului. Drumul se scurge în discuţii banale, deşi fiecare are întrebări care le pişcă limba. Maricica nu doreşte asistenţă la ceea ce are dânsa pe suflet, le vrea lămurite numai cu Marcu. De cealaltă parte, bărbaţii nu pot discuta despre afacerile lor în prezenţa femeii. Drept consecinţă, debarcarea se face fără ca vreunul să-şi fi satisfăcut curiozitatea.

În timp ce Maricica intră în casă, bărbaţii îşi fac de lucru pe lângă maşină câteva minute, timp suficient pentru a stabili o tactică în vederea unei evadări de acasă fără jandarmi după ei: le trebuie un motiv. Chestiunea o re­zolvă Lică puţin mai târziu, vorbind asistenţei, dar cu adresă feminină:

- Eu trebuie să plec puţin, am o treabă de rezolvat în târg.

Cei doi prind ideea din zbor:

- Mergem şi noi cu tine, am hibernat destul, propune Tudor.

- Trebuie să facem puţină mişcare, că ne tremură picioarele de atâta stat, adaugă şi Marcu.

Maricica, însă, nu se lasă înşelată. Instictul feminin îi spune altceva şi nu se sfieşte să-şi exprime punctul de vedere.

- Pe cine vreţi să fraieriţi, mă’? Spuneţi că vreţi să scăpaţi de prezenţa mea, ca să vă puteţi da în stambă şi gata.

- Dacă te referi la vreun chef, află că-i prea devreme pentru aşa ceva. Avem interdicţie o perioadă destul de lungă, o lămureşte Marcu. Nu ştiai asta?

- Ştiu că aşa ar trebui să fie, dar nu cred că aveţi destulă voinţă pentru a răbda un timp atât de îndelungat.

- Te înşeli, dragă Maricica! spune Tudor foarte afectat. Voinţa noastră e mult mai puternico decât eşti tu dispusă a crede şi accepta. Ba, mai mult, a suferit şi unele modificări în sens pozitiv.

- Sunt impresionată de voinţa voastră! N-aveţi decât să vă vân­turaţi pe unde vreţi, trebuie să vă accept doleanţele, având în vedere că sunteţi în convalescenţă şi aveţi nevoie de oarece protecţie.

- Suntem foarte măguliţi, în adâncul sufletului nostru chinuit, de înţelegerea de care dai dovadă, o ironizează Tudor.

- Mă frământ degeaba, sunteţi incorigibili. N-aţi învăţat nimic din tot ce vi s-a întâmplat. Lupu’ îşi schimbă părul, dar...

- Hai, Lică, să ne luăm valea până nu se răzgândeşte şi începe o predică de zile mari, spune Marcu îndreptându-se către maşină, urmat de ceilalaţi doi.

În maşină:

- Chiar ai treabă pe undeva, Lică? se arată interesat Tudor.

- N-am nici o treabă. Trebuie să vă spun...

- Spune numai ce crezi că-i important.

- Păi, Marcule şi Tudore, afacerile merg acceptabil. Maşina voastră n-am vândut-o pentru că n-a fost nevoie.

- Dar, n-am văzut-o prin bătătură!    

- E Mia cu ea. Dacă eu am plecat după voi...

- Aşa-i.

- Voi? întreabă Lică şi Marcu îl lămureşte:

- Acum, ne duci să scoatem din puşculiţă piştarii, apoi, tu îţi aranjezi treburile de-aici, ca să poţi veni cu noi pentru câteva zile.

- Doar am spus că merg cu voi.

- Ne ajuţi să pornim ceva având la bază firma ta, ca să nu cheltuim banii aiurea. Ştii tu mai bine.

- Nu vă retrageţi?

- De unde-ai scos-o! N-avem nici un motiv s-o facem. .

- Aşa socoteam şi eu.

Lucrurile fiind stabilite, Tudor exclamă deznădăjduit:

- Măi, da’ ce-aş mai bea o bere!.

- Eu n-am nimic împotrivă, voi ştiţi mai bine, se protejează Lică.

- Nu se poate, Tudore!  Îţi place sau nu, trebuie să mai rabzi.

- Asta-i cea mai mare pedeapsă.

Lică râde:

- Îmi dau seama ce suferinţă pe capul vostru. Uite că am ajuns.

După jumătate de oră petrecută în bancă, cei doi revin:

- Iaca, am încheiat socotelile şi aici, îl informează Tudor bine dispus.

- Putem pleca dimineaţă, Lică? se interesează Marcu.

- Sigur.

Spre seară, casa lui Lică se umple de bărbaţi, femei şi copii. Marcu are o lungă discuţie cu feciorul său, Marian, devenit între timp student şi, în final, îşi declară mulţumirea printr-un ghiont adresat băiatului:

- Dă-i înainte, băiete!

Acesta zâmbeşte:

- Am înţeles! Să trăiţi!

Către miezul nopţii se sting şi luminile din casa lui Lică, prea mică pentru oameni aşa de mulţi. Nici prin gând nu le trece să caute o cameră la hotel, mai degrabă ar fi dormit în gară. Somnul îi găseşte care în pat, care în fotolii, care pe jos.

 ***