În capul drumului ce trece prin faţa porţii lui Ilie stă moş Avram. Exact în faţa casei lui drumul coteşte la vale drept spre gară. Moşul are aproape o sută de ani, nici el nu mai ştie sau nu vrea să spună nimănui cât e de bătrân. Important e că Alzheimer l-a ocolit. Când are chef, povesteşte cui vrea să-l asculte, mai ales adolescenţilor care îl vizitează din când în când ajutându-l la treburi.
Acum, zăpada e pe topite, apă multă, pământ moale... zloată. Golănaşii din cartier, după ce s-au lămurit că sania nu mai merge, se trag pe lângă moş, care stă cu coatele pe poartă şi-i priveşte cum se muncesc în mocirla lui Martie.
- Ce faci, moş Avram? îl întreabă un puşti. Vă ajutăm cu ceva? Nişte lemne? Că tot nu avem ce face pe vremea asta.
- Mulţumesc, băieţi, dar mai am lemne tăiate şi acum nu e chiar aşa de frig.
Puştilor nu le era de lemnele moşului cât de poveştile lui.
- Ne mai spuneţi câte ceva din viaţa de dinainte de...
- Dinainte de ce? Că potop n-a fost.
- Ei, ştii matale!
Puştii se adună ciorchine la poartă. Printre ei şi două fete mai băieţoase.
- Şi ce vreţi să vă mai spun? începe moşul.
- Orice vrei mata.
Şi moşul începe:
- Aveam casă în buza pădurii, zice arătând cu stânga înspre undeva în deal, şi primăria ne-a obligat să ne mutăm la şosea, adică aici, unde suntem acum...
- Moş Avram, ne-ai mai povestit asta, spune-ne ceva nou! îi cer puştanii. Ceva din război...
Şi moşul le dă coarne:
- În timpul războiului am rămas fără un testicul...
Copiii, urechile cât turla bisericii din deal. Cele două fete se dau mai într-o parte ruşinate, dar nu pleacă.
Băieţii:
- Aşa, aşa! Şi?
- Şi, de frică să nu rămân fără urmaşi m-am grăbit să mă însor...
- Da’ cum ai rămas fără testicul? vor ei să ştie.
- Măi, nu vă e ruşine? se răţoieşte moşul.
- Păi, vrem să ştim, să nu păţim la fel.
- Da’ ştiţi voi ce-i ăla testicul?
- Coaie, moş Avram! îl lămureşte fără jenă unul.
Fetele chicotesc.
- Râdeţi degeaba! Am învăţat la şcoală, ca şi voi! continuă puştiul.
- Măi, am rămas fără şi gata! încearcă moşul să abată discuţia.
- Ai făcut sifilis? e curios cel mai mare.
Moşul se enervează:
- Măi, vreţi să vă mai povestesc sau mă duc în casă, că s-a făcut frig şi-mi îngheaţă şi celălalt coi. Aveţi grijă să nu vă îngheţe şi vouă.
Speriaţi de asemenea perspectivă, băieţii duc mâinile între picioare.
Moşul râde de ei:
- Ce, bate cineva lovitură directă?
- Hai moşule! Mai spune ceva!
- Bine, mă, da’ să nu mă mai întrerupeţi. Aşa. Nevasta, o săsoaică adevărată, a emigrat cu toată familia la cinci ani după nuntă şi mi-a luat şi singurul fiu cu ea.
- Da’, mata de ce n-ai plecat?
- Eu sunt român, măi! Cum aveam să plec? Toată averea alor mei e aici, adică a fost, că n-a mai rămas mare lucru din ea. Şi ce mai am va rămâne statului după ce mă urc la deal.
- Lasă-ne nouă ce ai, facem un club aici.
- Nu-i aşa? Vă umblă mintea! Poate c-aşa am să fac.
- Da’, mai repede, moş Avram, că nu se ştie...
- Ia plecaţi de-aici! N-aveţi lecţii de făcut? O să plângeţi după mine! se supără moşul.
Copiii se foiesc şi se trag mai încolo.
- Staţi, că n-am terminat!
Copiii revin şi moşul continuă:
- M-am însurat a doua oară, dar nevasta mi-a murit la un an după nuntă, la naşterea celui de-al doilea fiu...
- Ba nu! îl contrazice un puşti. A murit acum doi ani de bătrâneţe, eu am dus un prapur.
- Şi eu! se laudă altul.
- Voi nu eraţi şi nu aveţi de unde să ştiţi că am avut doi fii şi trei neveste. Am tot sperat să mai am un copil, dar n-a fost să fie.
- Dar pe matale nu te-au luat la armată?
- Nu! M-au luat în altă parte şi mi-au tăiat astea odată cu testiculul, explică moşul arătându-le dreapta cu două degete lipsă.
- Credeam că le-aţi pierdut la gater! se miră copiii.
- Păi, la gater, ce, atunci nu erau gatere?
- Şi testiculul? Tot la gater?
- Tot.
- Am să-i spun lu’ tata să-şi caute alt serviciu! se panichează unul dintre băieţi.
- Am spus să nu mă tot întrerupeţi! Să mergeţi la şcoală, dacă vreţi să nu păţiţi ca mine! Aşa. Al doilea fiu a emigrat în America imediat după război. Nu mai ştiu nimic de el.
- Păcat! îl căinează asistenţa. Trebuie să vă fie tare greu singur.
- Ei! Vin ăştia cu drumul şi mă demolează. Mă vor băga undeva într-un azil.
Copiii se întristează şi îşi lasă capetele în jos. Cineva strigă la ei chemându-i la ordine şi se risipesc pe la case.
Rămas singur, Avram intră în casă. Afară e frig, dar un geam de la casa lui e deschis şi prin el răzbate destul de tare un cântec gâjâit din vremurile trecute, un patefon probabil. Moş Avram stă cu coatele pe geam şi pare că nu simte frigul. Visează la tinereţile lui. Vecinii au mai auzit cântecele, dar nu în condiţiile astea, doar vara, când era cald şi el se desfăta cu un ceai la masa din curte.
Acum? E frig şi lui nici nu-i pasă. Te pomeneşti că i-a venit rândul la judecata de apoi şi vrea să mai audă odată ceea ce i-a plăcut.
Brusc, se retrage din fereastră. După câteva clipe revine cu un binoclu vechi, având un obiectiv spart. Îl duce la ochi şi începe să cerceteze drumul spre gară. Un tânăr cu un rucsac în spate urcă alături de Ilie. Avram devine foarte interesat de cei doi, mai ales de cel tânăr care i se pare cunoscut.
Ilie:
- Ce faci Avrame, te pregăteşti pentru călătoria cea mare?
- Da, măi Ilie, dar nu vreau să plec fără tine. Da’, spune-mi, cine e tânărul de lângă tine? Mi se pare cunoscut.
- Fii atent! Ieri, nevastă-mea a fost prădată la market de un golan. I-a furat geanta.
- Mare pagubă!
- Cum geanta era goală, nenorocitul a luat un pix cu tabla înmulţirii şi a lăsat-o pe o bancă în gară. Mai mult ca sigur a plecat cu „Foamea”. Cineva a găsit-o şi a dus-o la casierie, unde e o fată care o cunoaşte pe Maricica. Drept urmare, a telefonat că şi-a pierdut buletinul.
- Şi ce-mi spui mie?
- Stai, moşule! La ieşirea din gară l-am văzut pe tânărul ăsta care privea împrăştiat neştiind încotro s-o apuce. Aşa-i băiete?
- Yes.
- Vezi? Abia de ştie româneşte.
Moşul devine dintr-o dată foarte interesat.
- Mi-a spus că vrea să găsească pe unul Avram. Cum nu te şriu decât pe tine, l-am adus aici.
- Cine eşti şi ce vrei, tinere? întreabă moşul.
- Ia-l mai uşor, ca să te înţeleagă.
- Sunt Avram şi-l caut pe Avram. Am o scrisoare de la fiul lui.
Îşi dă rucsacul jos şi scoate din el un plic.
- Look, that’s it.
- Văd că vă înţelegeţi, aşa că... eu vă las!
- Bine faci! Hai, băiete, în casă! zice moşul îndicându-i intrarea.
Apoi către Ilie:
- Tot ai drum pe-acolo, treci pe la Saveta şi spune-i să vină pe la mine că am o treabă pentru ea.
Camera în care intră îl face pe tânăr să caşte ochii de mirare. Pereţii sunt înveliţi în scoarţe de lână cu desene geometrice şi florale viu colorate, iar pe jos sunt aşternute ţoale ţesute din fâşii de cârpe. În mijlocul camerei tronează o masă acoperită cu un ştergar alb. Sub masă, patru taburete. Totul e surprinzător de curat pentru un bătrân singur. Într-un colţ, o sobă de tuci încălzeşte încăperea. În alt colţ, un pat îngust, cu spătare trase la strung. Cealaltă cameră este închisă, dar se presupune că e asemănătoare. Ce mai! O casă tipică de ţăran român care nu are de-a face în nici un fel cu progresul. Impresionantă pentru tânăr este atmosfera caldă, primitoare şi liniştitoare pe care o induce casa.
Bătrânul îşi plantează musafirul pe un taburet, se aşează şi el pe unul în partea opusă a mesei şi rupe plicul, nu înainte de a-l privi la lumina ferestrei pentru a găsi o margine de unde să rupă. Ignorând prezenţa tânărului, moşul se apucă de citit scrisoarea:
„Bunule tată,
Dacă tânărul care îţi aduce această carte de la mine te găseşte încă în picioare, atunci sufletul meu se va odihni în pace pentru că eu nu voi mai fi printre cei vii.”
Moşul îşi ia ochii de pe coala de hârtie şi îşi întreabă musafirul:
- A murit?
- Da! vine răspunsul. Acum un an. Mă iartă bunicule, dar nu am putut veni mai repede.
- De ce îmi spui: bunicule? mai întreabă moşul, făcând abstracţie de vorbirea uşor stâlcită a tânărului.
- Aşa mi-a spus tata.
- Cum te cheamă?
- John. Tata îmi spunea Ion.
- Şi mama ta?
- Nu mai este nici mama.
Tânărul îşi apleacă privirea şi respiră prelung. Moşul îl priveşte în tăcere, apoi îşi reia lectura:
„A venit vremea să-ţi aduc aminte de mine, asta numai dacă m-ai uitat cumva. Am plecat fără voia ta şi ştiu că te-ai mâhnit tare, ai înţeles, totuşi, că îmi doream mai mult decât aveam. Am muncit mult pentru a avea, dar n-am reuşit să mă îmbogăţesc. Când am înţeles ce am pierdut, era prea târziu.
Primeşte lângă tine pe fiul meu şi nepotul tău, să vadă şi el pământul din care se trage şi să-ţi aline zilele ce le mai ai până ce ne vom regăsi în veşnicie.
Ion.”
Moşul împătureşte cu grijă scrisoarea, o pune la loc şi aşează plicul în faţa lui, netezindu-l uşor cu mâna. Se privesc îndelung, apoi moşul:
- Adică, rămâi aici?
- Da, dacă mă primeşti, nu altfel. Aşa a spus tata.
Cineva bate la uşă. Înviorat brusc, moşul deschide.
Saveta:
- Am venit.
- Intră şi stai jos. Uite, el e nepotul meu, Ion!
- De când ai nepoţi?
- Uite că am... demult! Spune, te simţi în stare să ne pregăteşti o masă de sărbătoare?
- Eu? Dacă îmi dai bani, îţi pregătesc şi de nuntă sau... de înmormântare.
- Înmormântare? Să mai aştepte! Acum am treabă. Bani? Am, că n-am avut pe ce-i cheltuii. Aşteaptă!
Intră în cealaltă cameră şi revine după două minute.
- Uite! zice, punându-i în faţă o Biblie. Să văd ce eşti în stare!
- Ce-i asta?
- Citeşte!
Femeia nu pricepe, dar ia cartea şi o deschide. Intre file? Bancnote.
Saveta închide cartea, o bagă în poşeta de o vârstă cu ea şi se ridică:
- Eu am plecat!
Şi pleacă.
*
-->
Comentarii