Încet şi chinuitor, timpul trece totuşi. Afară plutesc fulgi nehotărâţi, încercând să lege prima zăpadă.
Marcu are ochiul drept eliberat şi se poate mişca în voie prin salon şi pe culoar. Ar vrea să-şi omoare timpul citind ceva, dar nu poate. Este supus la tot felul de teste, toate tranzitorii, starea nefiindu-i stabilizată. Şi celălalt ochi evoluează bine. I se scot şi firele de sutură ale operaţiei, iar tumefierile regresează mult, apropiindu-i aspectul feţei de cel normal. În general, se plictiseşte şi abia aşteaptă să-şi poată lua tălpăşiţa. Numai acest gând îl consolează.
Tudor începe şi el să se mişte prin cameră ajutat de bastoane şi de Marcu. Încă îl dor coastele când încearcă să facă mişcări de mobilitate mai grele.
Luate la un loc, bune şi rele, toate îi apropie de ziua în care vor putea părăsi „închisoarea”. Discuţiile din fiecare zi şi din fiecare noapte nedormită au drept temă viitorul, dar fără a reuşi să aducă lumină în minţile dezorganizate de evenimentele la care destinul a decis că trebuie să participe. Veştile primite de acasă nu sunt de natură să-i ajute. Sunt numai încurajări şi asigurări că totul merge bine, inclusiv afacerea lor. Prea puţin pentru a-i ajuta să-şi traseze o direcţie, să-şi facă un plan. Amândoi suferă îngrozitor din această cauză. Simt că sunt daţi la o parte, că ceilalţi nu au neapărată nevoie de ajutorul lor, că se pot descurca şi singuri. Au impresia că sunt protejaţi peste măsură şi nu le place deloc. Adeseori îi cuprinde furia şi nu se sfiesc să înjure.
Într-o vreme, Marcu îi spune, chiar, lui Tudor:
- Băiete, aproape că nu-mi vine să mă întorc acasă.
- Te-ai ţâcnit? Ce altceva să faci? Ai unde să te duci?
- Nu ştiu, dar nu vreau să fiu tratat ca un handicapat.
- Da, cine ţi-a băgat în cap asta? Mergem acasă! Scoateţi din cap alte idei. Am plecat odată şi am păţit-o! Ne întoarcem acasă şi, dacă nu ne convine ceva, luăm măsuri în aşa fel încât să punem lucrurile la punct. Totuşi, cred că ne pripim.
- Când credeam şi noi că totul merge bine, că...
- Ba, nu mergeau toate bine. Dacă era cum spui, nu mai trebuia să plecăm de-acasă. A fost doar o încercare despre care credeam că poate duce undeva...
- Şi ne-a adus aici. Timp pierdut şi nu numai. De ce s-au întâmplat toate?
- De ce, de ce! A trebuit şi s-a întâmplat. Ai un obicei prost şi anume, acela de a-ţi pune întrebări inutile, întrebări al căror răspuns nu-l poate da nimeni. Trebuie să facem ca majoritatea oamenilor...
- Cum?
- Să luăm lucrurile aşa cum sunt, există, se întâmplă şi se vor întâmpla. Voinţa noastră le poate influenţa mult prea puţin sau deloc. Poate avem numai impresia că putem, ele urmând să se desfăşoare oricum.
- Mă uimeşti, Tudore! De când la tine atâta profunzime?
- De când stau aici legat de pat, de când mi-am pierdut nopţi întregi în singurătate, de când nu văd alte feţe decât a ta şi încă vreo câteva.
- Într-un fel, mă bucur pentru tine. Astfel de întâmplâri, la limită, te fac, fie mai bun, fie te înrăiesc. Se pare că pe tine te-a făcut mai bun, te-a ajutat să-ţi aminteşti că eşti om şi gândeşti.
- Până acum n-am gândit?
- Ba da, dar numai în ce priveşte existenţa fizică. Viaţa spirituală, latura filozofică a trecerii omului prin timp îţi provoacă dureri de cap şi indispoziţie.
- Nu-i adevărat! Mă obosesc doar şi de aceea le evit. O parte din vină o porţi chiar tu, care mă sileşti să-ţi ascult discursurile în momentele cele mai nepotrivite.
- Acum e invers. Caută alt subiect, nu sunt dispus să-ţi suport tortura. Oare n-am putea face rost de nişte cărţi de joc? Un 66 ne-ar ocupa o parte din timp.
- Numai Olga ne poate ajuta. Cum apare, o expediez de urgenţă la cumpărături. Păcat că nu ţi-a venit ideea mai demult. Am s-o rog şi pentru un şah.
Olga le îndeplineşte rugămintea cu plăcere şi se scuză că nu s-a gândit la timp. Există televizorul, dar necunoaşterea limbii germane face vizionarea plictisitoare. Sunt de preferat discuţiile în doi sau meditaţiile individuale. Mai sunt şi revistele, dar Marcu nu le poate citi, încă, iar Tudor nu se dă în vânt după ele din aceleaşi motive care îl împiedică să-şi piardă vremea în faţa televizorului.
Una după alta, zilele se scurg, adunându-se în trecut şi apropiindu-i de ziua plecării.
Marcu are de ales între ochelari şi lentile de contact. Ajutat de Olga, optează pentru amândouă, dar preferă să ajungă acasă fară ochelari. Va folosi lentilele de contact din două motive: întâi, pentru că trebuie să se obişnuiască a purta un obiect incomod pe nas şi, al doilea, pentru că nu vrea să-i şocheze de la început pe ai lui> soţie, copii, rude şi cunoştinţe. În această privinţă, toţi îi dau dreptate.
Vine şi ziua mult aşteptată a plecării.
La aeroport, Olga le urează drum bun şi îi roagă să-i trimită veşti din ţară şi despre ei, din când în când, veşti adevărate, că de cele oficiale nu duce lipsă.
Marcu şi Tudor nu sunt prea impresionaţi de zborul cu avionul şi, la sosire. coboară din el ca din tren. Făcând ce făceau şi ceilalţi pasageri, se trezesc umblând fără ţintă prin sălile aeroportului. Înţeleg, până la urmă, că trebuie să caute ieşirea.
***
Ştiind de venirea celor doi, Lică şi Maricica se gândesc să le facă o bucurie asteptându-i la aeroport, chiar dacă n-au o astfel de înţelegere. A vrut să vină şi Lena, dar cineva trebuia să se sacrifice pentru a avea grijă de cele două case şi de copii. Cam speriaţi de furnicarul din jur, îşi spun că-i mai bine să-i aştepte într-un punct pe care cei sosiţi nu-l pot evita. Au un moment de derută când îşi dat seama că numărul celor ce ies din sălile aerogării se răreşte, iar cei doi aşteptaţi nu apar. Frământările lor i-au sfârşit când Marcu şi Tudor sunt zăriţi.
Calmi şi leneşi, aceştia se apropiau holbându-se în căutarea unui mijloc de transport.
Lică fluieră scurt şi ridică mâna, iar Maricica porneşte spre dânşii. Se îmbrăţişează în serii scurte de câte doi, apoi rămân tăcuţi privindu-se între ei. Lică, văzând înţepeneala celor prezenţi socoteşte că e cazul să spună ceva şi se grăbeşte să o facă:
- Să mergem la maşină, e destul de frig şi voi nu sunteţi cine ştie ce îmbrăcaţi.
Îl apucă pe Tudor de cot şi pornesc urmaţi de cei doi soţi. În maşină, iarăşi tăcere stânjenitoare. Maricica ori nu vrea, ori nu ştie ce să spună, ori este prea afectată şi incapabilă să articuleze două cuvinte. Mai cu picioarele pe pământ, Lică deschide gura spre a rosti ceva ce lui i se pare important:
- Arătaţi destul de bine, ba chiar, aş spune că, în afară de faptul că sunteţi palizi şi păreţi nemâncaţi, aţi rămas neschimbaţi. Nu că mă aşteptam să vă văd schilodiţi, dar mi se pare că Dumnezeu va avut în vedere şi va protejat într-un fel.
Tudor, aflat lângă el, îi răspunde cu o întrebare:
- Chiar crezi asta?
- Cred. Mă rog, gândindu-mă la ce s-a întâmplat.
- Se putea şi mai râu, îl completează Tudor.
- Păi da!
- Ai scăpat din vedere traumele psihice şi, cel puţin pentru mine, astea sunt mai rele decât celelalte.
- Aşa-i! aprobă Marcu. Va dura ceva timp până să intervină uitarea, dar nu vă faceţi griji, ne simţim mult mai puternici ca înainte.
- Şi gata s-o luăm de la capăt, adaugă Tudor.
Maricica, nefiind dispusă la un dialog pe această temă, încearcă să deturneze subiectul:
- Avem timp destul să discutăm despre toate astea. Lică, încearcă să găseşti un loc în care să mâncăm. Mie mi-e foame şi cred că nici dumnealor nu le-ar strica să bage ceva în gură. Nu vezi ce culoare au?
- Am înţeles, doamnă! Alte treburi mai aveţi pe-aici?
- Nu, răspunde Marcu, plecăm la tine. Presupun că nu ai de gând să ne duci pânâ la noi acasă.
- De ce nu? Chiar aşa am de gând să fac, dar nu acum.
Maricica preia comanda:
- Nu vă bateţi capul. Eu şi Lică am hotărât ce facem, iar voi nu aveţi decât să vă lăsaţi pe mâna noastră. Că vă place sau nu, e treaba voastră.
Tudor se înviorează:
- Ia te uită, Marcule, abia am debarcat şi am intrat în regim de grădiniţă!
- Eu, deocamdată, n-am nimic împotrivă să mă las şters la fund ca un prunc, subscrie Marcu la spusele soţiei.
Maricica e de altă părere:
- Cât de mult trebuie să suferiţi voi, ca să vă vină mintea la cap şi să renunţaţi la glumele astea tâmpite. Oriunde, oricând şi în orice situaţie, voi luaţi totul în râs, ca să nu zic în băşcălie. Ce-o fi în capul vostru?
- Capul nostru-i plin de neuroni cu sinapsele modificate, acum predomină conexiunile responsabile de bucuria de a trăi.
- Cam încâlcit, Marcule! Nu poţi fi mai clar? cere Lică.
Marcu nu are chef de reluări şi îl invită pe Tudor să tălmăcească.
- Vrea să spună că n-avem de gând să adunăm averi, că ne vom mulţumi cu puţin şi vom încerca să trăim din plin fiecare zi, fiecare clipă.
- Precis v-aţi stricat la cap! exclamă Maricica. Şi cam cum vreţi să faceţi asta?
- N-o să ne mai spargem capul cu tot felul de minuni. Vom privi lucrurile aşa cum sunt şi le vom trata ca atare..
- Ştergem trecutul, adaugă Marcu.
Maricica vrea să ştie mai multe:
- Aţi avut cumva şedinţe la vreun cabinet de psihiatrie, în afară de terapia obişnuită? Creierul vostru pare prelucrat ştiinţific.
- Prostii! Aşa cum era s-o mierlim acolo, putem s-o mierlim de tot oricând şi oriunde. Şi-atunci, care-i rostul zbaterii, a frământărilor? Niciunul! Totul pentru nimic.
- Dar toţi avem copii! exclamă Maricica, oarecum nelămurită.
Tudor crede că o ajută:
- Şi dacă le vom da mură-n gură, va fi mai bine pentru ei? Nu cred. Banii nu-s chiar atât de buni pe cât par, pot aduce necazuri şi nenorociri. Lăcomia ne-a dus şi pe noi unde ne-a dus.
Lică rumegă tăcut cele auzite, prefăcându-se atent la drum. Maricica, însă, tot nelămurită:
- Adică, voi aţi plecat de nebuni, mânaţi de lăcomie?
- Nu chiar! încearcă Tudor să evite alte întrebări incomode.
Ghicindu-i intenţia, Lică le indică o direcţie în care se vede firma unui restaurant şi zice:
- Aici putem mânca destul de bine, din câte îmi amintesc eu. N-are rost să batem drumurile, decât dacă vreţi ceva anume.
- Cum să nul Eu vreau caviar, stridii şi pui de baltă şi... mă mai gândesc.
Ironia lui Marcu nu poate rămâne nesancţionată de nevastă:
- O să mănânci fain frumos o ciorbă de fasole, care să te ajute să-ţi aminteşti cine eşti. Şi tu la fel! îl împunge Maricica pe Tudor cu un deget între coaste.
- Eu n-am spus nimic! se apără el. Nici n-aş putea mânca aşa ceva. Şi nici Marcu, cred. Mai degrabă a glumit.
- Aşa cum vorbiţi voi, e greu ca cineva să deosebească o glumă de ceva serios. Hai, jos cu voi şi la fasole!
- Chiar vrei să ne otrăveşti din prima zi? întreabă Marcu.
- Mă mai gândesc.
Festinul durează ceva peste o oră, după care iau drumul Galaţiului. Drumul se scurge în discuţii banale, deşi fiecare are întrebări care le pişcă limba. Maricica nu doreşte asistenţă la ceea ce are dânsa pe suflet, le vrea lămurite numai cu Marcu. De cealaltă parte, bărbaţii nu pot discuta despre afacerile lor în prezenţa femeii. Drept consecinţă, debarcarea se face fără ca vreunul să-şi fi satisfăcut curiozitatea.
În timp ce Maricica intră în casă, bărbaţii îşi fac de lucru pe lângă maşină câteva minute, timp suficient pentru a stabili o tactică în vederea unei evadări de acasă fără jandarmi după ei: le trebuie un motiv. Chestiunea o rezolvă Lică puţin mai târziu, vorbind asistenţei, dar cu adresă feminină:
- Eu trebuie să plec puţin, am o treabă de rezolvat în târg.
Cei doi prind ideea din zbor:
- Mergem şi noi cu tine, am hibernat destul, propune Tudor.
- Trebuie să facem puţină mişcare, că ne tremură picioarele de atâta stat, adaugă şi Marcu.
Maricica, însă, nu se lasă înşelată. Instictul feminin îi spune altceva şi nu se sfieşte să-şi exprime punctul de vedere.
- Pe cine vreţi să fraieriţi, mă’? Spuneţi că vreţi să scăpaţi de prezenţa mea, ca să vă puteţi da în stambă şi gata.
- Dacă te referi la vreun chef, află că-i prea devreme pentru aşa ceva. Avem interdicţie o perioadă destul de lungă, o lămureşte Marcu. Nu ştiai asta?
- Ştiu că aşa ar trebui să fie, dar nu cred că aveţi destulă voinţă pentru a răbda un timp atât de îndelungat.
- Te înşeli, dragă Maricica! spune Tudor foarte afectat. Voinţa noastră e mult mai puternico decât eşti tu dispusă a crede şi accepta. Ba, mai mult, a suferit şi unele modificări în sens pozitiv.
- Sunt impresionată de voinţa voastră! N-aveţi decât să vă vânturaţi pe unde vreţi, trebuie să vă accept doleanţele, având în vedere că sunteţi în convalescenţă şi aveţi nevoie de oarece protecţie.
- Suntem foarte măguliţi, în adâncul sufletului nostru chinuit, de înţelegerea de care dai dovadă, o ironizează Tudor.
- Mă frământ degeaba, sunteţi incorigibili. N-aţi învăţat nimic din tot ce vi s-a întâmplat. Lupu’ îşi schimbă părul, dar...
- Hai, Lică, să ne luăm valea până nu se răzgândeşte şi începe o predică de zile mari, spune Marcu îndreptându-se către maşină, urmat de ceilalaţi doi.
În maşină:
- Chiar ai treabă pe undeva, Lică? se arată interesat Tudor.
- N-am nici o treabă. Trebuie să vă spun...
- Spune numai ce crezi că-i important.
- Păi, Marcule şi Tudore, afacerile merg acceptabil. Maşina voastră n-am vândut-o pentru că n-a fost nevoie.
- Dar, n-am văzut-o prin bătătură!
- E Mia cu ea. Dacă eu am plecat după voi...
- Aşa-i.
- Voi? întreabă Lică şi Marcu îl lămureşte:
- Acum, ne duci să scoatem din puşculiţă piştarii, apoi, tu îţi aranjezi treburile de-aici, ca să poţi veni cu noi pentru câteva zile.
- Doar am spus că merg cu voi.
- Ne ajuţi să pornim ceva având la bază firma ta, ca să nu cheltuim banii aiurea. Ştii tu mai bine.
- Nu vă retrageţi?
- De unde-ai scos-o! N-avem nici un motiv s-o facem. .
- Aşa socoteam şi eu.
Lucrurile fiind stabilite, Tudor exclamă deznădăjduit:
- Măi, da’ ce-aş mai bea o bere!.
- Eu n-am nimic împotrivă, voi ştiţi mai bine, se protejează Lică.
- Nu se poate, Tudore! Îţi place sau nu, trebuie să mai rabzi.
- Asta-i cea mai mare pedeapsă.
Lică râde:
- Îmi dau seama ce suferinţă pe capul vostru. Uite că am ajuns.
După jumătate de oră petrecută în bancă, cei doi revin:
- Iaca, am încheiat socotelile şi aici, îl informează Tudor bine dispus.
- Putem pleca dimineaţă, Lică? se interesează Marcu.
- Sigur.
Spre seară, casa lui Lică se umple de bărbaţi, femei şi copii. Marcu are o lungă discuţie cu feciorul său, Marian, devenit între timp student şi, în final, îşi declară mulţumirea printr-un ghiont adresat băiatului:
- Dă-i înainte, băiete!
Acesta zâmbeşte:
- Am înţeles! Să trăiţi!
Către miezul nopţii se sting şi luminile din casa lui Lică, prea mică pentru oameni aşa de mulţi. Nici prin gând nu le trece să caute o cameră la hotel, mai degrabă ar fi dormit în gară. Somnul îi găseşte care în pat, care în fotolii, care pe jos.
***
-->
Comentarii