Astăzi am pierdut trenul

 Mi-a scăpat în ultimul minut.

 Am alergat în disperare dupa el

 Dar m-a lăsat în mijlocul șinelor,

 Singură, fără milă,

 Între peroane și traverse,

 Parcă făcându-mi în ciudă. 

 Întotdeauna, fug după tren,

 Încercând să mă agăț de ultimul vagon.

 De fapt în sinea mea nici nu vreau să prind trenul,

 Ajung prea repede

 La ultima stație

 Și atunci privesc în urmă cu tristețe.

 Poate mâine,

 Nu voi mai pierde trenul.

 Voi reuși să mă agăț de ultimul vagon

 La ultima clasă

 A trenului de seară.

 Și poate, cine știe,

 Va fi ultimul drum și pentru mine…

Mi-aș dori atât de mult să redevin copil. Acea fetiță, care te lua de mână și cu care fugeai pe malul mării, în avalanșe de stropi calzi, multicolori. Acea fetiță care jumulea crengi întregi de liliac în mai că să găsească noroace și care pleca acasă cu cămașa plină de flori și cu sufletul scufundat în bucurie. Acea fetiță pentru care era suficient să privească soarele sau cerul senin sau marea învolburată că să poată spera din nou, că să-și șteargă lacrimile cu mâneca de la bluziță și să-și arate dințișorii într-un zâmbet cald și generos. Acea fetiță care, era mereu veselă și se împrietenea cu toate viețuitoarele: de la furnici, greieri, cosași, fluturi, pisici și până la câini. Fetița care alerga cât era ziua de mare pe plajă și fugărea pescărușii, fetița care se uita lung după vapoare și visa la călătorii pe mări și oceane. Fetița care era fascinată de imensitatea mării de perechile de îndrăgostiți, fetița care își făcea șiraguri de mărgele din scoici și le purta cu mândrie pe cap, gât și mâini. Fetița care te tachina mereu și te fugărea pe dig pentru că îi furai mereu fundițele din păr, fetița care stătea pe marginea digului și citea poezii iar tu o ascultai cu gândul pierdut în visare.... 

Ții minte când am stat o noapte întreagă pe dig, că să ne povestim visele cele mai secrete? Mi-ai spus atunci, printre altele, că visezi la o fată frumoasă, la care ții. Nu ai vrut să-mi spui cum se numea însă în sufletul meu speram mereu să fie vorba de mine. Anii au trecut și adolescenți fiind ne-am reîntors în locurile unde ne jucam, m-ai luat de mână și m-ai sărutat atunci pentru prima dată. Și uite așa am ajuns să te iubesc. Următorul an s-au născut scrisori lungi, nopți fără somn, zile melancolice și multe, multe suspine. Când ne revedeam însă toate astea nu mai contau. Eram doar noi doi, în mijlocul acelei naturi care ne primea ca atunci când eram copii. Doar că acum o înțelegeam mult mai bine și o simțeam mult mai în profunzime. 

 Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc încât nu mi-ar ajunge cuvintele ca să exprim tot ceea ce simt. Dar tu îmi ghiceai durerile...mă cunoșteai atât de bine, îmi anticipai fiecare dorință, fiecare cuvânt, fiecare pas și erai mereu lângă mine să mă sprijini dacă mă împiedicam sau să-mi ștergi lacrimile dacă sufeream. 

  Știi că mi se întâmplă de multe ori să adorm cu poza ta pe piept că să te visez? Cum te visez? Te visez cum vii spre mine, vesel ca întotdeauna, cum îmi aduci un buchet mare de trandafiri și liliac-sălbatic, nu erai niciodată mulțumit cu orice flori. Mereu buchetul era mare și frumos aranjat. Uneori te visez cum mă privești. Pur și simplu mă privești, așa cum făceai odinioară. Ai fi putut să stai ore în șir doar că să mă privești. Dincolo de priviri, în suflet parcă, să mă analizezi bine, pentru ca la sfârșit să-mi spui că am cei mai frumoși ochi din lume…

În fiecare an,
Sfintele  Pasti ne umplu sufletul de durerea Rãstignirii, întâi,
si apoi de lumina vesnicã a Învierii…
 
Sã privim, deci, în sus cu recunostintã, în jos cu îngãduintã, înapoi cu iertare,

si înainte cu sperantã!
 
”HRISTOS A INVIAT!” Pentru toti!

 De câte ori mă privești, mă pierd în ochii tăi adânci, îmi este din ce în ce mai greu să mă desprind, să pot pleca de lângă tine. Nu spui nimic și simt că nici nu e nevoie, ceea ce ne unește pe noi e mai presus de cuvinte, mai presus de orice gest.  Îți simt gândurile și pe tine odată cu ele, îmi zâmbești  și în spatele zâmbetului tău regăsesc tot ceea ce mi-aș putea dori, tot ceea ce eu am visat în taină ani de-a rândul.

De mii de ori te-am visat înainte să te cunosc, ți-am visat ochii,  privirea aceea pătrunzătoare, gesturile tandre, mâinile puternice, care mă cuprindeau cu toată forța lor, dar atât de blând şi protector… De multe ori te transformai într-un demon, a cărui pasiune mă mistuia pe dinăuntru, un demon care își întindea tentaculele fără să-mi dea șansa  de-a evada…

Până la urmă, ai ajuns să faci parte din mine. Era un vis, dar în acest vis te simțeam numai al meu. Devenisem stăpân și sclav, în același timp, unul pentru altul.

Într-un târziu, deschid ochii și te simt lângă mine. Îmi citeşti în ei întrebările cu un zâmbet în colţul gurii. Oare chiar exiști? Chiar faci parte din viața mea? Întinzi mâinile și mă cuprinzi cu tandrețe, cu gingășie, iar eu mă las în voia ta, mă oglindesc în ochii tăi, mă lipesc de tine, să  simt parfumul corpului tău, care mă îmbată, mă aruncă pe un curcubeu de trăiri şi simțiri. Cu o timiditate pe care nu reuşesc să mi-o înving, plină de dorinţe nemărturisite, mă ridic pe vârful picioarelor, ca să ajung la ochii tăi, să mă uit în adâncul lor albastru marin…

Dar nu mai reuşesc să fac acest lucru, pentru că privirea ta mă arde, iar săruturile tale mă aduc în pragul leşinului… Simt doar cum îţi pui amprenta buzelor pe gura mea, iar parfumul pielii tale mă învăluie din nou și mă pierd pe drumul dintre vis și realitate.

Nu vreau să deschid ochii, nu vreau să mă trezesc, de ce aș face-o, dacă acest vis e atât de frumos, atât de real ... Sub focul privirilor tale pe care îl simt cu ochii închişi, nu știu ce mi se întâmplă,  mă simt invadată de un amalgam de trăiri inexplicabile…

Ard toată că o flacără aprinsă, nu știu dacă e timiditate sau pasiune, dar buzele și trupul îmi tremură necontenit.

Senzațiile prin care trec şi care mă învăluie mereu sunt deosebite şi nemaintâlnite până acum. E ca și cum cineva ar fi găsit cheia sufletului meu și ar fi intrat, ştergând cu blândeţe  lacrimile de fericire şi mângâindu-l cu grijă, ca pe o petală de floare…Iar sufletul meu, asemenea unui arcuş pe o vioară lustruită, cânta o muzică înălţătoare, ca un imn maiestuos închinat iubirii atotcuprinzătoare.

Simt cum mă aşezi pe patul acoperit cu petale de trandafiri şi parcă mă legeni, iar martori tăcuţi ai dragostei noastre sunt norii albi şi pufoşi printre care luna îşi trimite razele argintii… Trupurile noastre încinse se contopesc într-un joc al dăruirii şi pasiunii, cu inimile bătând într-un ritm numai de noi știut. Prin această atingere, îmi transmiți toată energia și încrederea de care am nevoie ca să pot deschide ochii, căutându-ţi din nou privirea.

Ce calzi sunt ochii tăi…si cât de protejată mă simt în îmbrățișarea lor…Mă scald în adâncul lor de vis şi ştiu că altceva nu-mi mai doresc, că pot să mor de dragul tău, sau să trăiesc atâta timp cât vei dori tu, prin  tine şi pentru tine…

Ştiu că răsăriturile  şi apusurile de soare devin cu adevărat magnifice doar în preajma ta, că sunt ca un luceafăr care ar coborî oricând de pe boltă să-şi stingă focul în marea ochilor tăi, că ești o parte din sufletul meu și că oricât aș încerca să fug de lângă tine, nu voi reuși nicicând. Sufletele noastre sunt o armonie de zeci de culori,  ele simt, trăiesc şi gustă iubirea care ne mistuie pe amândoi...

Şi iarăşi mă cufund în ochii tăi, căutând privirea care îmi spune pentru veşnicie că mă iubeşti, aşa cum te iubesc şi eu…

Era una din acele zile friguroase, cu crivăț, ghețus pe jos și mers greoi. Vântul aspru îți lovea atât de tare chipul încât nările începeau să usture iar obrajii se crăpau de la micile bobițe de promoroacă ce ți se scurgeau din părul înghețat. Orașul era cufundat într-un ocean de ninsoare și pentru prima dată, după mulți ani lipsiți de iarnă, părea atât de frumos, exact ca pozele din cărțile de povești ale copilăriei noastre.

Mai erau două săptămâni până la Crăciun, în ciuda frigului străzile gemeau de persoane care alergau de colo colo după cumpărăturile de sărbători. Mașinile puține acum, circulau foarte încet pe stratul gros de gheață, multe derapau și se învârteau în loc făcând piruete mai ceva ca patinatorii la concursurile internaționale. 

În ciuda acestui peisaj înghețat și a acestui frig infernal, orașul își avea farmecul lui în această perioadă a anului: albul imaculat al zăpezii ce acoperea totul contrasta cu miile de luminițe și beculețe multicolore, agățate peste tot, ce pregăteau oamenii să primească Sărbătorile. În fața primăriei, ca în fiecare an, de altfel, se găsea un brad uriaș, împodobit cu sute de ghirlande și globuri argintii și roșii. Alături, orășelul copiilor strălucea în toate culorile curcubeului, aștepta doar clinchetul vesel al clopoțeilor de la sania Moșului. 

Nu am văzut niciodată atâta frumusețe, atâtea minuni și atâta puritate într-o lume rece, dură și anostă și deși crezusem multă vreme că îmi cunoșteam bine orașul și că nimic nu mă mai poate uimi la el, acum rămăsesem într-adevăr cu gura căscată în fața acestui peisaj.

Povestea începe într-unul din cartierele mărginașe ale acestui frumos și bogat oraș. Un cartier în care locuiau mai ales familii de muncitori, nu foarte înstărite, dar în general cu sufletul mare și cu foarte mulți copii. Într-unul din aceste cartiere se găsea un bloc cu patru etaje înconjurat de o mică grădiniță care vara era un mic paradis al florilor. În aceast bloc la etajul 4 locuia nea Gheorghe. Nimic ciudat pentru început, dar dacă ați fi tras cu ochii la numărul de persoane ce locuiau în acel apartament ați fi rămas surprinși... opt. Opt oameni înghesuiți într-un minuscul apartament cu trei camere. Opt suflete care stăteau acum retrase în casă din cauza frigului infernal. Apartamentul avea la intrare o ușă mare, de stejar, veche dar bine lăcuită. În prag nea Gheorghe, un om înalt, ușor cărunt și cu privirea încruntată. În spatele sprâncenelor groase și negre se ascundeau doi ochi mari, adânci, ce scânteiau cu mare ușurință la orice reflecție a luminii. Purta un pardesiu lung, de stofă groasă și ținea în brațe o sacoșă. Cu mișcări sigure deschide ușa și intră în casă. După ce s-a descălțat și-a dat jos căciula de blană de miel de pe cap spune cu hotărâre: 

- Eu sunt. Am cumpărat ce mi-ai spus. În acel moment în fața lui a apărut o femeie nu prea înaltă, slăbuță și cu o privire adâncă și blândă. Îi luă sacoșa din brațe, îi întinse o pereche de papuci de casă și îi spuse cu un glas deosebit de feminin și suav: 

 - Începusem să-mi fac griji, dragule. Credeam că te-ai oprit pe undeva din cauza frigului sau că ești împotmolit pe undeva. Intră în bucătărie să te încălzești puțin îți fac o cafea fierbinte și apoi să-mi povestești ce ai văzut pe afară. 

Nea Gheorghe intră supus în bucătărie, ascultând cu mare atenție vorbele acelei făpturi minuscule, ce părea că îl domină prin blândețea și bunătatea ei. 

 Bucătăria lor nu era foarte mare, dar era numai bună că să încăpă în ea aragazul, frigiderul mic, un dulap pentru tacâmuri și o masă cu patru scaune. Pe masă un castron mare, de plastic, cu vreo 2 kg de mere roșii, ionatane. Lângă castron era o pungă cu miez de nucă, pregătit pesemne pentru cornulețele al căror aluat fusese deja frământat de femeie. 

Omul scoase din sacoșă cinci pâini mari, albe, două pachete de unt și trei sticle de lapte, le așeză cu mare grijă pe masă și apoi își pironi soția cu privirea. O privi mult timp, cu o jale ciudată în ochi: parcă i-ar fi ascuns ceva foarte grav, ceva ce ar fi putut să le distrugă cu mare ușurință liniștea căminului de până atunci. O vreme femeia nu îl observă fiind ocupată cu tăvile de cozonaci din cuptor dar, la un moment dat, se opri din treburi, se așeză la masă, în fața lui, și îl întrebă cu mare seriozitate: 

- Ce ai pățit, bărbate? Ce s-a întâmplat?

 Ochii bărbatului încerca să plece privirea, să eschiveze dar femeia interveni din nou: 

 - Căminul nostru a rezistat atâta timp tocmai datorită sincerității ce a existat între noi. Sunt convinsă că nu există lucru pe care să nu îl putem depăși împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu. Doar nu ne-a binecuvântat cu 6 copii pentru că acum să ne lase pradă deznădejdilor. Spune-mi, ce s-a întâmplat? La aceste vorbe neliniștea bărbatului dispăru brusc, de parcă ar fi fost rostită vreo formulă magică. Trase aer în piept și începu: 

- Știi, la cumpărături m-am întâlnit cu Vasile mâna dreaptă a șefului meu. Niciodată nu mi-a plăcut omul ăsta, nici măcar nu știe să se poarte frumos cu angajații...de multe ori se consideră el șef, suprimând astfel puterea domnului Petre. 

- Bine, bine și ce ați vorbit atâta? Presupun că din cauza lui ai întârziat 

- Da mi-a spus că se fac niște restructurări. Și că ei bine, și că, mai mult că sigur, eu sunt pe lista neagră. 

După aceste cuvinte se așternu o liniște dureroasă prin profunzimea ei care ascundea de fapt sute de întrebări ce aveau să rămână fără răspuns. 

Afară viscolul se oprise ca prin minune și începuse să ningă liniștit, cu fulgi mari și deși iar frigul se mai muiase puțin, cu toate că era destul de târziu. Străzile erau acum pustii, părăsite până și de mașinile care se refugiaseră prin garaje sau parcări. Orașul adormise cu totul. Doar luminile colorate ce mai aminteau că acolo trăiesc niște suflete...

 În apartamentul familiei  Petrescu nu se stinseseră încă luminile. Cei șase copii dormeau liniștiți, visând la cadourile ce avea să le aducă Moș Crăciun și la mulțimea de dulciuri ce aveau să le mănânce. Visau la o masă îmbelșugată, plină cu tot felul de bunătăți, în jurul căreia să se strângă în noaptea de Ajun, să își dea mâinile și să mulțumească Domnului pentru cele dăruite. Apoi să cânte cu toții niște colinde frumoase, să se culce iar a doua zi să năvălească lângă brad și să desfacă cadourile. Fiecare să găsească ce își dorește mai mult, apoi să meargă să îi trezească pe părinți și să le arate ce le-a adus Moșul. Așa că în fiecare an, căci așa fuseseră toate Sărbătorile de până acum în această casă: familia unită, la o masă nu neapărat plină, cu un brad nu neapărat superb împodobit și cu cadourile nu neapărat dorite, dar oricum necesare. De fapt, pentru cei opt oameni ce trăiau în acest apartament, clipele frumoase petrecute împreună, armonia căminului și dragostea contau. Amintirile cele mai deosebite puteau să se nască și din lacrimi, transformate mai apoi în râs zglobiu.

Acum însă ceva se schimbase. În timp ce copiii dormeau liniștiți, părinții își încrețiseră frunțile într-o liniște apăsătoare și păreau că uitaseră de adevărata fericire. Nea Gheorghe și Lăcrămioara și-au petrecut noaptea  discutând și analizând într-un mod deosebit de pragmatic situația creată: ea era casnică, fără venit, el urma să devină în scurt timp șomer și, pe de-asupra, aveau șase copii de întreținut. Era pentru prima oară în căsnicia lor când începuseră să regrete că aveau atâția copii. Acum numărau zilele până la Crăciun, banii pentru mâncare, întreținere, telefon și cheltuieli. Însă uitaseră de ceea ce era mai important: bradul și cadourile.

 - M-aș angaja eu undeva, spuse într-un târziu Lăcrămioara. Dar apoi ajunse la concluzia că ea nu știa să facă nimic. Era gospodină perfectă, mamă perfectă dar, nimic mai mult. Liceul abia îl terminase și apoi se căsătorise imediat cu Gheorghe, gravidă fiind cu primul copil.

 - Îmi voi căuta eu altceva de lucru, gândi Gheorghe. Dar amândoi erau conștienți că nu va găsi nimic prea repede, mai ales că se apropiau Sărbătorile. 

Practic, erau puși în situația de a fi muritori de foame, de a nu avea ce pune pe masă în Sfânta zi de Crăciun. Și ceea ce era mai rău: cei care ar fi suferit cel mai mult ar fi fost copiii. Da, cei șase îngerași care acum dormeau liniștiți în pătucurile lor, visând la mere glazurate și la bănuți de ciocolată.

 Deznădejdea i-a cuprins încet, încet, pe cei doi părinți iar discuția lor a evoluat în ceartă. Ei, care nu se certaseră până acum decât de la numărul de lingurițe de zahăr din cafea, ei ajunseseră acum să se certe ...

- Dacă tu ai lucra acum nu am suferi așa ceva. M-ai lăsat doar pe mine să întrețin familia și tu nu ai făcut nimic. În plus, nici măcar nu m-ai lăsat să pun bani deoparte. Mi-ai spus mereu că nu vom avea nevoie. Lăcrămioara începu să plângă o dureau cuvintele grele ale soțului.

- Știi prea bine că eu nu am vrut altceva decât să fiu alături de copii, să îi educ cum știu eu mai bine. Cum poți să îmi reproșezi asta acum? Chiar tu mi-ai spus că nu va trebui să lucrez nicăieri. Știi prea bine că mi-aș da și viața pentru copiii ăștia, nu e vina mea că tu ai vrut să facem atâția ar fi trebuit să mă lași să îl dau pe Tudor americancei aceleia când a vrut să îl adopte. Ne-ar fi dat și nouă niște bani. 

 - Tu te auzi vorbind? E sânge din sângele nostru carne din carnea noastră. Cum să îl dăm? Și când am termina banii ce am face? Am mai da unul?! Nu! ești nebună. 

- Nebună sau nu, eu măcar am o soluție. Decât să moară opt oameni de foame dintre care șase copii mai bine unul pleacă dar restul trăiesc. Ești dispus să renunți la șase copii de dragul unuia singur?! Tu crezi că eu nu îl iubesc? Doar eu l-am purtat în pântece. Tocmai de aceea spun: și pe ceilalți cinci tot eu i-am purtat, tot eu i-am alăptat. Decât să îi văd pe cei șase copii ai mei, sufletelele mele, murind de foame mai bine mor eu de dorul lui Tudor, dar restul copiilor vor avea ce mânca și ce îmbrăca.

 - Bine, dar cum poți să îl separi de frații lui? 

 - Păi are doar 10 luni. Nici măcar nu vorbește. Ceilalți îl vor uita ușor căci e de abia un bebeluș. Tu ești conștient că după Sărbători copiii încep școala? Cum o să îi privești, Gheorghe, când o să vină la tine, cu lacrimi în ochi, să îți ceară mâncare sau bani pentru caiete? Cum o să le explici că deși ți-ai asumat responsabilitatea când i-ai făcut, acum nu îi poți ajuta? Cum?! 

 - Nu știu, dar la Tudor nu renunț. Gândește-te: cum o să îi fie lui departe de noi, de familia lui?

- Bine, dar e posibil să se realizeze mai bine în America. Doamna Watson este bogată, are o firmă în Chicago și nu are copii. L-ar iubi mult pe Tudor al nostru și ar avea mare grijă de el. I-ar oferi tot ce nu îi putem noi da iar când ar crește mare i-ar povesti de noi. Și poate într-o zi ne-am trezi cu el la ușă. Nu crezi? Și, cine știe, ne-ar mulțumi că i-am oferit șansă să devină cineva.

- Nu cred, nevastă. Dacă ar veni, ar veni doar ca să îi cunoască pe acei părinți care l-au dat fără remușcări în brațele unei străine, de dragul banilor. Ne-ar scuipa în ochi și apoi ar pleca pentru totdeauna.

 - Și dacă apoi ne-ar ierta? 

 După această întrebare liniștea s-a așternut din nou între cei doi soți. Bărbatul, așezat la masă, a continuat să privească în gol iar femeia a început să își caute de lucru cu mâncarea.

 După ceva vreme în bucătărie a intrat Miruna, fetița lor de 5 anișori, un îngeraș de copil cu plete aurii, într-o cămășuță de noapte albastră, cu iepurași roz. Avea în mână o hârtie, frumos împăturită și dată cu puțină colonie din sticla mamei. 

 - Mamă e scrisoarea pentru Moșul. M-a ajutat Marius să o scriu. Crezi c-o s-o primească? 

 - Da, puiul mamei. Dă-o încoace că i-o trimit eu. Vei vedea că o să-ți aducă ce i-ai cerut. 

 Apoi femeia și-a sărutat copilul pe frunte, i-a luat scrisoarea din mână și a condus-o în dormitor să se culce. După câteva minute s-a întors plângând. 

 - Ce ai pățit?

 - Na, poftim! Citește asta! 

 Bărbatul luă hârtia mototolită din mâna femeii și începu să citească... 

Dragă Moșule, 

Eu sunt Miruna și am 5 ani. Nu știu să scriu și scrisoarea aceasta ți-o scrie fratele meu Marius care are 8 ani. Deci, dacă nu îți place scrisul să nu te superi pe mine. Eu nu vreau să fiu ca alți copii care îți scriu doar că să îți ceară jucării. Eu ți-aș cere să păstrezi voia-bună din familia noastră și să le dai multă sănătate părinților și fraților mei. Mi-a spus mama că tu ne aduci orice îți cerem, dacă am fost cuminți. Eu am fost cuminte Moșule anul acesta. Am învățat să îmi leg singură șireturile la ghetuțe și nu am spus nici o minciună. Deci, te rog, adu-mi și mie ce-ți voi cere. Pentru mine vreau o pisicuță mică, albă și pufoasă că să mă joc cu ea, pentru Marius vreau un ghiozdan frumos, cum are un coleg de la școală, pentru Elena, sora care e la facultate vreau niște cărți din alea mari că am auzit că are nevoie, pentru Ionuț o geacă, pentru Mirela o rochie lungă, frumoasă, iar pentru Tudor multe, multe scutece. Pentru mama și tata adu-le tu ce vrei, ce crezi că au nevoie. Te rog, să nu uiți nimic din ce te-am rugat. Mai ales de geaca lui Ionuț și de scutecele lui Tudor că mama se plânge mereu că se termină. Mulțumesc Moșule și te aștept să vii!

 Cu drag,

 Miruna. 

- Vezi?! Cum am putea să îi dezamăgim? Cum să nu le punem sub brad aceste cadouri? 

 - Ai dreptate. Ar suferi mult. Mai ales Miruna.E un copil atât de cuminte și de bun 

 - Uite...eu zic să nu luăm nici o hotărâre încă, deși îmi cunoști părerea. Să ne rugăm mai bine și să sperăm că Dumnezeu ne va ajuta.

 Mesele erau acum luate în tăcere, când unul din copii a îndrăznit să întrebe când cumpără bradul, căci mai erau doar 2 zile până la Ajunul Crăciunului, Lăcrămioara începu să plângă iar Gheorghe, nervos, le-a spus să-și termine masa și apoi să se ducă la ei în camere. 

 După ce aceștia, în mare liniște, au părăsit sufrageria părinții au reluat discuția de mai demult, de data asta mai hotărâți decât atunci.

 - Ce facem, Gheorghe? Lumea deja face cumpărături pentru Crăciun iar noi nici măcar nu ne-am hotărât ce facem de mâncare. Că să nu mai vorbim de cumpărături, de brad și de cadouri 

 - Știu, Lacramioaro. Nu am vrut să îți zic, dar m-a sunat ieri doamnă Watson că să întrebe ce mai facem și a spus că îi e dor de Tudor. Nu m-a mai întrebat nimic dar știu că încă îl mai vrea. Am invitat-o mâine, la o cafea. E ultima șansă să vorbim cu ea deoarece după 1 ianuarie se întoarce la Chicago.

  - Atunci mâine ne vom hotărî. Să dea Dumnezeu ca hotărârea luată să fie cea mai bună! 

 - Să dea Dumnezeu! 

În noaptea aceea nici femeia și nici bărbatul nu au dormit. Au stat treji toată noaptea, întinși unul lângă celălalt, rugându-se. Nimeni nu ar putea să le înțeleagă disperarea din suflet din acele momente. Se spune că lacrima unui copil valorează mai mult decât orice bogăție a lumii și exact pe această idee se contura și speranța celor doi soți, aflați la pragul deznădejdii. 

 A doua zi casa era pregătită pentru vizita doamnei Watson. La ora 16.00 fix aceasta a sunat la ușă. Elegantă ca întotdeauna, femeia purta un deux-piece, asortat cu geanta și pantofii. Se cunoștea prea bine că era bogată și că avea stil. În spatele blândeții, privirea ei ascundea ceva tainic, o urmă dureroasă, o negură a trecutului îngropat de ani.

 După ce i-a salutat pe toți copii și l-a sărutat dulce pe Tudor din brațele mamei, l-a luat în brațe și s-a așezat cu el la masă. Pe tot parcursul discuției l-a legănat și l-a alintat mereu, cu mare grijă însă să nu îl trezească.

 La început au vorbit despre vreme, apoi despre Crăciun. Când s-a ajuns la subiectul întoarcerii doamnei Watson la Chicago aceasta și-a manifestat părerile de rău că se va despărți de ei și de Tudor, la care ajunsese să țină ca la un fiu. Lăcrămioara a tras aer în piept și a spus: 

- Mă bucur nespus să aflu că v-ați atașat de Tudor 

- Da, e un îngeraș de copil. Uitați, știu că v-am mai întrebat o data și nu aș vrea să vă jignesc, dar sunteți siguri că nu ați vrea să mi-l dați mie să îl cresc în Chicago, să îi ofer condiții mai bune de trai, iar vouă să va dăruiesc ceva bani, așa cadou de Crăciun, pentru ceilalți copii care desigur așteaptă să vină Moșul.

Exact când Gheorghe se pregătea să îi comunice femeii hotărârea lor de a-i accepta propunerea, în schimbul unei sume suficient de mari că să le ofere condiții bune celorlalți copii, discuția le fu întreruptă de țârâitul telefonului. Lăcrămioara se ridică grăbită de la masă și răspunse:

 - Alo. Da, e acasă. Vreți să vorbiți cu el? Ce să îi comunic? Da??? Sunteți sigur? A... mulțumim frumos! Crăciun fericit și dumnevoastră!

 Pe măsură ce vorbea glasul i se umplea de fericire mai mult, și mai mult, până ce culmină într-un fel de chiot răgușit, strangulat parcă de importanța vestii aflate. 

 - Gheorghe, dragule

 - Spune, răspunse cu plictiseală bărbatul. Pe mine mă căuta? 

 - Da, pe tine. De fapt și pe mine. Era nu știu care șef de departament de la tine. A spus cum îl cheamă dar nu contează asta. A vrut să te felicite cu ocazia Sărbătorilor 

 - Ah, da? Și să îmi dea vestea proastă?

 - NU! Din contră a spus că șeful te-a avansat și pe tine, alături de încă 3 oameni. Îți mărește salariul și îți dă și o primă de Crăciun.

Bărbatul se ridică brusc de la masă, își îmbrățișă soția și o sărută cu pasiune, într-o dezlănțuire totală, ca după un chin încrâncenat pe care doamna Watson, martoră acestei explozii de exuberanță nu îl înțelegea. Îi privea mirată pe acești doi oameni, soț și soție, care, deși mai înainte erau triști și cătrăniți, acum deveniseră brusc veseli, de parcă ar fi scăpat de cea mai grea problemă din viață. După ce aceștia își mai reveniră ea îndrăzni să ia cuvântul:

 - Văd că ați primit o veste bună și mă bucur mult pentru voi, oricare ar fi ea. Acum, spuneți-mi, v-ați mai gândit la oferta mea? Deosebit de senin, Gheorghe își petrecu brațul pe după umerii Lăcrămioarei, o strânse încetișor și spuse: 

 - Vă mulțumim mult, scumpă doamnă, pentru bunătatea dumnevoastră și pentru dragostea pe care o nutriți pentru micul Tudor. Însă trebuie să vă refuzăm: suntem siguri că nu există loc pe lume în care să îi fie mai bine decât alături de noi, familia sa. Azi eram hotărâți să vă acceptăm oferta, dintr-o încercare disperată de a ne salva restul copiilor dar tocmai am primit o lecție de viață foarte valoroasă: dacă o familie este unită, nu există lucru care să îi stea înainte deoarece Dumnezeu îi stă alături. Vă promitem că, atunci când va crește, Tudor va afla de dumnevoastră și de cât de bună sunteți.

Doamnei îi dăduseră lacrimile. Scoase o batistă brodată și și le șterse cu delicatețe, apoi spuse:

 - Eu vă mulțumesc vouă. Se pare că și eu am primit o lecție de viață, tocmai când și unde mă așteptăm mai puțin. Ceea ce nu știți despre mine este că am avut și eu un copil, când aveam doar 17 ani, pe care mama m-a obligat să îl părăsesc într-un orfelinat. De aceea îmi doream atât de mult să îl adopt pe Tudor. Dar acum mă voi întoarce acasă cu speranța în suflet: am să îmi dedic toți anii care mi-au rămas căutării copilului meu și când îl voi găsi, căci acum sunt convinsă că Dumnezeu mă va ajuta, îi voi cere iertare și voi încerca să răscumpăr toți anii pierduți. Vă mulțumesc 

 Lăcrămioara și Gheorghe o priveau stupefiați pe această femeie a cărei ochi se luminaseră brusc. Mirarea lor a crescut însă și mai mult când ea a scos din poșetă un plic și l-a așezat pe masă, cu mare grijă: 

- Îi pregătisem pentru cazul în care ați fi acceptat oferta mea. Acum vi-i dăruiesc, în numele Crăciunului, pentru acești copii. Vă rog ceva: când vor desface cadourile de Crăciun să le spuneți că am contribuit și eu la ele și că le urez un Crăciun fericit. La revedere! Și mulțumesc. 

- Nu vreți să petreceți Crăciunul cu noi? 

- Ah, nu. Mulțumesc frumos, dar plec chiar mâine la Chicago. Nu mai am răbdare. La revedere. 

Apoi îl sărută pe Tudor pe frunte, i-l dădu mamei și ieși din casa în care liniștea revenise. Următoarele zile Gheorghe și Lăcrămioara au făcut cumpărăturile, au cumpărat bradul, l-au împodobit și au aranjat o masă de Crăciun superbă, cu lumânări aprinse și bucate alese. Ceea ce făcea însă acest Crăciun să fie mai deosebit era faptul că familia depășise un prag important și devenise mult mai unită decât fusese până atunci.

Moș Crăciun te așteptăm cu drag...

Mașina gonea pe drumul de munte, scoțând din când în când un zgomot ascuțit. Erau numai ei doi în mașină… El stătea la volan cu privirea înainte și fața crispată. Două cute îi brăzdau obrajii, ce se adânceau când strângea dinții.

Ea stătea pe scaunul din dreapta al mașinii, privind pe fereastră, spre întunericul de afară. Prin geam, se oglindea chipul ei gingaș ce părea ieșit dintr-un tablou făcut de un pictor îndrăgostit de gingășia și frumusețea ei. Mâinile - cu degete lungi și subțiri i se odihneau în poală. Trupul ei - cu forme rotunjite emana o senzualitate ce-l înfuria.

El se uita la ea și o privea posomorât, strângând mâinile pe volanul mașinii. Din când în când, pieptul femeii se mișca într-un oftat adânc și cu fiecare oftat, sânii ei parcă vroiau să se strecoare afară din strâmtoarea bluzei. Apoi coborau brusc, ca o renunțare la tot...

Privirile lor se încrucișară și două fulgere ascuțite, ca niște cuțite, pătrunseră în sufletul ei, aflat în ascunzișul din dosul sânilor, care urcau și coborau, stârnind ispita în mișcarea lor. Pe el gelozia îl macina  continuu, tentația cărnii îl înfuria, mânia îl făcea să nu mai judece clar. Privirea îi căzu pe mâinile femeii, care deşi păreau nemişcate, aveau un tremur uşor, care îi întăreau  şi mai mult suspiciunile. Minciuni și gânduri ascunse, își spuse.

Era convins că acea senzualitate și ispită pe care o emana, erau oferite în dar la toți ochii care o priveau și o doreau tainic, în gândurile și imaginația lor. Puteau astfel să-și potolească poftele trupului ei, devenind, fără să vrea, amanta imaginației lor....Gândul că ea dorea să le provoace astfel de senzații, să stârnească în ei pofta cărnii, dezbrăcând-o din priviri, să se bucure de trupul ei diafan, de pielea ei catifelată, de spasmele dăruirii, îl chinuia până la disperare. Suferința femeii i se părea falsă, cuvintele ei - vorbe deșarte, plânsul ei - lacrimi mincinoase.

 Noaptea se lasa încet, iar farurile mașinii luminau brazii, care stăteau de strajă pe marginea drumului. Femeia privea tristă la luna care apărea și dispărea în spatele lor. Lumina caldă a astrului se oglindea în geamul mașinii, iar femeia își închipuia că e părtașă la suferința care o încerca. Tristețea ochilor ei ar fi înmuiat orice suflet, oricât de rece ar fi fost. Ar fi vrut să vorbească, să-i explice…dar duritatea din privirea lui o îngheța şi cuvintele îi rămâneau în gât, fără să poată scoate nici măcar o silabă...

          După un timp, în spatele unei perdele de brazi, își făcu apariția cabana, frumos luminată, unde își programaseră micul lor concediu. El se învârti cu mașina în jurul cabanei, până găsi un loc de parcare. Femeia ieși ușor din mașină și cu pași mărunți se îndreptă spre recepție. În spatele ei, bărbatul, cu cele două genți în mână, o privea atent, îi urmărea fiecare gest. După completarea formularelor și îndeplinirea formalităților, își luară cheile și urcară la etajul unu, unde era camera lor.

Încă nu intraseră în cameră, când un bărbat, cu o statură impunătoare și ochi pătrunzători, ieși din camera învecinată. Ajuns în dreptul femeii, o salută privind-o cu admirație, apoi trecu mai departe, coborând scările spre ieșire. Femeia își lăsă ochii în pământ și se opri o clipă, în dreptul ușii, apoi deschise și intră în cameră.

În acelaşi moment, bărbatul aruncă furios gențile pe pat și se repezi la ea, trăgându-i două palme. Pe fața ei, lacrimile curgeau şuvoi, lăsând urme peste semnele roșii lăsate de palmele bărbatului. În privirea femeii se citea o suferință intensă, un zbucium interior, ca o zbatere de aripi ale sufletului…Nu înțelegea cu ce a greșit și de ce merită aceste lovituri, iar buzele ei nu reuşeau să scoată niciun sunet.

 Într-un târziu, gestul nestăpânit îl trezi pe bărbat în față unei realități penibile. Rămase în fața ei umilit şi rușinat, încercând să-i ceară iertare. Scoase din buzunar o batistă și cu multă tandrețe începu să-i șteargă lacrimile. Făcea acest lucru cu gesturi ușoare, ca o mângâiere, uscând lacrimile  de pe fața ei…

Deşi durerea din suflet persista, ea îl iertă, oferindu-i un surâs plin de îngăduință. Un sentiment stânjenitor de rușine se furișă în sufletul bărbatului, care se așeză lângă ea, iar cu brațul îi cuprinse umerii, trăgând-o tandru spre el, simţind, în sfârșit, clipa regăsirii. Femeia se apropie sfioasă de el și își cuibări capul la pieptul lui. Buzele lui fierbinți se lipiră de fruntea ei și rămaseră așa, într-o sărutare, din care parcă nu mai vroiau să se dezlipească. Cu mâna cealaltă o cuprinse de mijloc și o lipi de el, apoi  îi alunecă mângâietor pe rotunjimea șoldurilor, trăind fiorul regăsirii, plăcerea ispititoare de-a redescoperi că îi aparține cu totul. O luă în brațe și se așeză pe singurul fotoliu din cameră, cu mâinile lui puternice îi mângâie forma sânilor, bucurându-se de rotunjimea și căldură lor. Degetele ei subțiri se afundară în părul lui și îl răvași, era  o mângâiere tandră și pasională în același timp. Buzele lui se apropiară de ale ei, sărutând-o cu toată pasiunea și durerea pe care o simți în sufletul lui. În scurt timp, trupurile lor încinse se contopiră într-un joc al dăruirii și pasiunii, cu inimile bătând într-un ritm numai de ei știut.

 Aşadar, înțelepciunea ei îi dăruise posibilitatea să treacă peste suferința îndurată, arătând înțelegere, dăruire, iubire, iertare ....

 Peste mare încet se lasă

 Norii de-nserare,

 Numai eu stau la fereastră

 Gândul mie-n visare

 Trenul șueră-a pustiu

 Sunetul i se răsfrânge

 Eu aștept și tu nu vii

 Inima îmi plânge

 Valuri calde se adună

 Pe furiș se-ngrămădesc

 Și-ascultând ce vor să spună

 Simt cît te iubesc.

 Ceasuri lungi și grele acuma

 Inima-mi apasă

 Căci lipsit-ai toată ziua

 Din a mea viață.

 Și acum când orice urmă

 De speranță a dispărut

 Ca o dulce, blândă ziua

 Tu mi-ai apărut.

 Zâmbet dulce prins în zboruri

 De ochi verzi și triști,

 Te-am simțit, cum stoluri stoluri

 În mine exiști.

 Prima stea ce apăruse,

 Pe cerul senin,

 Simțiri reci, ce mă cuprinse

 Din suflet s-au șters.

 Lângă tine am stat apoi

 Clipă, după clipă,

 Îți simțeam dulcele amor

 Inimă iubită.

 Cadă cerul peste mine

 Trunchiuri de copaci,

 Sub cenușa lor pustie

 Suflete te-mpaci?

 Nu voi spune-n moarte rece

 Sub povara lor,

 Luna blândă, mă petrece

 Spre mulțimea gropilor

 Ducă-se-n pustiu de veci

 Freamătele gândului,

 Căci iubirea nu mi-o-neci

 Taină a nevăzutului.

 Chiar în clipele de față

 Să mor nu regret

 Căci iubirea din viață

 Mi-oi simți-o în veci în piept.

M-ai întrebat de ce asemăn iubirea dintre un bărbat și o femeie, cu arta unui violonist sau cu pânzele unui pictor. Dacă ai privi bine un violonist, ai vedea cum el se identifică cu vioara sa, cât de tandru și delicat mânuiește arcușul, cum pune suflet în fiecare mișcare, în fiecare notă. Astfel muzica lui devine ca o hrană a sufletului. Așa cum și pictorul trăiește prin pânza lui, fiecare culoare scoate în evidență trăiri și vise. Ai văzut cât de delicat ține în mână pensula? cum întinde culoarea pe pânză și cu ce pasiune privește fiecare detaliu? Intre pictor și pânza lui ca și între violonist și vioara lui se creează o intimitate așa cum se creează acea intimitate între un bărbat și o femeie, acea dăruire totală, acea pasiune dusă la extrem. La fel ca arta muzicii, a picturii și arta iubirii se cizelează în timp. Trebuie să știi să iubești așa cum își iubește artistul vioara, delicat, sensibil, atent, ascultând-o cum vibrează, ascultându-i inima, să o simți în tot ce face...Atingând-o ca și cum din ea ar trebui să iasă un imn al iubirii. Cu dragoste, cu răbdare, cu finețe. Căldura inimii trebuie să se simtă în fiecare mângâiere, în fiecare sărut, în fiecare îmbrățișare. Iar cei doi vor deveni o singură persoană. Nu va mai exista "eu" și "tu". În acea clipă magică, există doar "noi".

E noapte,

mă plimb cu buzele pe trupul tău

fac asta cu ochii închiși

mi-e teamă să-i deschid

aș realiza că e vis.

Zile și nopți petrecute împreună

trupurile noastre,

mângâiate de lună.

Tu, cu ochii închiși,

eu privind trupul tău

te învelesc cu mine.

Am înghițit toate visele,

cu tine pe post de apă

le-am înghițit pe toate

și m-am închis în mine, cu tine.

Dragostea e durere curată

durerile pansate cu alte dureri

devin fericiri.

M-ai pansat cu tine,

chiar și când erai departe.

Am separat unele gânduri

și o parte din lume

când ți-am spus te iubesc.

Ți-am furat sonete întregi de pe buze

ești în toți porii mei

suntem două mâini care se răscolesc

în atingeri

în mângâieri.

                             Ai fost îndeajuns de bun                            

încât să-mi lași regrete,

am fost îndeajuns de bună

încât să-ți las amprente.

Nimic nu va mai fi vreodată altfel

ești cea mai bună parte din mine

adevărul ăsta nu mă omoară.

Un fluture mare alb-negru

s-a oprit la geamul meu

apoi și-a luat zborul spre pajiștea cu maci roșii

pe aripile lui au apărut picuri de rouă roșii

parfumul florilor din livada alăturată

l-au atras ca un magnet

și obrajii i s-au colorat în portocaliu

plin de speranța și de iubire

a zburat către soare

o rază aurie i-a străbătut trupul

buimăcit dar fericit a căzut pe pământ

în verdele crud al ierbii și

așa a mai furat o culoare

apoi s-a îndreptat spre valurile albastre ale mării

aici a adunat toate culorile albastre și indigo

spre amurg obosit

s-a așezat pe violeta din ghiveciul

pe care îl aveam pe balcon

și astfel în fiecare zi

se naște un curcubeu la geamul meu

Ieri îndreptându-mă spre casă am ajuns lângă o florărie. Admir buchetele de trandafiri și de garoafe, mă opresc puțin ca să miros crinii și freziile florile mele preferate. În spatele acestor minuni coborâte parcă, din Rai, există însă ceva pământean. Văd un chip trist. O fetiță prost îmbrăcată și murdară pe față. Pesemne înghețase de frig deoarece își tot sufla în palme ca să se încălzească, fără spor însă. Se mișca de pe un picior pe altul, mai stropea trandafirii cu apă și din când în când mai îmbia trecătorii: “Haideți la trandafiri domnul. Iubita dumnevoastră va fi fericită să primească asemenea minuni” sau “ Haideți la garoafe doamnă…sunt atât de frumoase, nu vreți să luați câteva să vă împodobească apartamentul călduros?”

Foarte puțini se opresc însă să cumpere. Și mai puțini se uită la chipul fetei. Scot 10 lei și cumpar 3 garoafe roșii. O las pe ea să mi le aleagă. Mi le dă pe cele mai frumoase, cele mai vii. Îmi mulțumește și apoi întinde mâna ca să-mi dea restul. Îi spun să-l păstreze și deodată i se luminează chipul. Câtă fericire, ce surâs frumos pentru doar 1 leu!

Ajung la o intersecție. Un om înaintea mea este pe punctul de a fi călcat de o mașină. Nervos, șoferul îl înjură în fel și chip, apoi accelerează și pleacă nervos. Mă întreb: “ Oare la ce folosește atâta ură, atât dispreț între oameni? Nu am trăi toți mai fericiți într-o lume în care rege ar fi respectul?” Privesc în urma mașinii și încep să-l înțeleg și pe șofer…E un om destul de sărac pesemne. Mașina lui, o Dacie spălăcită și veche, de abia mai merge. Scoate un zgomot înfiorător, de parcă și-ar da duhul. Cred că se întorcea de la servicu, de la fabrică. O altă zi plină de sudoare, în care șeful țipă mereu la el și i se pare că nu muncește suficient. O altă zi în care dupa ce își calculează banii ajunge la trista concluzie că nici salariul acesta nu va fi de ajuns ca să plătească rata la bancă, întreținerea și școala copiilor. Soția lui, obosită după atâta treabă pare mult mai bătrână decât este. Se va uita la el, îi va lua haina, îl va așeza la masă și apoi va începe iar cu discuția despre bani, care mereu sfârsește printr-o ceartă. Am intrat într-o cafenea și m-am așezat la geam să privesc forfota străzii. Am comandat cafeaua mea preferată. Dupa 5 minute a venit chelnerița aducându-mi cafeaua. I-am mulțumit frumos pentru amabilitate și apoi am sorbit cu nesaț din cafeaua fierbinte. Era foarte bună așa că am mai sorbit o dată. Apoi m-am oprit și am început să privesc oamenii din cafenea. La o masă erau doi bătrâni care discutau despre meciul de aseară de la televizor. Lângă ei erau doi îndrăgostiți care se priveau fermecați unul pe celălalt.

Mi-ar fi plăcut să-i privesc ca să mă bucur de fericirea lor dar m-am gândit să nu îi deranjez. Am privit la altă masă: aici era o femeie singură. Am început să o privesc cu atenție. Era foarte deocheat îmbrăcată și exagerat de machiată. Inițial am crezut că acestea sunt gusturile ei și m-am ferit să o judec. Am început apoi să îi studiez gesturile și mimica, încercând să fac abstracție de slițul foarte mare din fusta lungă, roșie și de decolteul foarte adânc din bluza transparentă care mai mult arăta decât ascundea. Privea într-un punct fix în timp ce trăgea dintr-o țigară fină. Expresia feței îi trăda o dezamăgire și o scârbă față de oameni, de societate în general. Parea că e ferm convinsă de absența laturii afective la oameni. Deși o priveam cu insistență nu m-a observat. Se uita mereu în același punct fix, fără să dea senzația că ar avea unde să se ducă după ce ar termina pachetul de tigari și paharul de whisky. La un moment dat a ridicat ochii și a început să privească pe geam, așteptând parcă pe cineva. Un bărbat de vreo 55 de ani a pășit în cafenea și s-a așezat la masa de lângă mine. A comandat o cafea apoi a început, asemeni mie, să o privească pe necunoscuta în roșu. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta până ce l-am văzut ridicându-se și ducându-se la masa ei. Din păcate nu am auzit ce au vorbit. În schimb esențialul a fost că după un scurt schimb de cuvinte bărbatul a revenit la masa lui, și-a luat haina de pe spătarul scaunului, a achitat nota de plată a femeii și au plecat împreună. Ultimul lucru pe care am putut să îl observ la ea a fost mersul. Deși încerca să fie elegant ducea mai mult spre provocator. Atunci am înteles: era o prostituată. Nu mi s-a părut ciudat că avea de lucru și ziua, deși majoritatea oamenilor asociaza termenul “prostituată” cu o femeie care stă noaptea, la colțul unei străzi și oprește mașinile pentru a agăța bărbații de la volan. Nu...nici pe departe! Le poți găsi oriunde. Chiar și la teatru sau la filarmonica. De ce? Simplu…pentru că ele se consideră femei normale și ca atare au dreptul să frecventeze orice locuri vor. Nu sunt o persoana pesimistă, contrar impresiei pe care o lasă aceste povești. Văzând atâtea nenorociri și încercând să le accept am înțeles ceva: așa cum albul are partea lui de negru și negrul are o tentă de alb. Astfel, orice lucru ce ține de viață, deși poate părea negativ, conține sigur și o parte pozitivă. Secretul e să nu te cramponezi de răul din exterior și să pătrunzi tot mai spre interior unde vei găsi un izvor de bunătate. Întreaga lume e o minune, și noi parte din ea. Dacă îmi doresc ceva momentan? Poate un strop de înțelegere din partea celor din jur. Nimic mai mult. Pentru că din înțelegere izvorăște și respectul și dragostea și bunătatea. În schimb mi-ar plăcea să pot să schimb lumea în bine, doar pocnind din degete. Ar fi atat de simplu…și ne-ar scuti de atâtea și atâtea suferințe deșarte. Însă nu se poate.

      Zi de zi cunosc oameni noi. Mi-ar trebui ore întregi ca să le imortalizez poveștile, problemele, suferințele. Privind în mod obiectiv problema am ajuns la concluzia că suntem niste creații extrem de ciudate: vrem să fim înteleși de alții când de fapt nici noi nu ne înțelegem; ne dorim armonie, când noi creăm haos; vrem dragoste când noi urâm. Însă dacă nu am fi atât de complicați ne-am plictisi prea repede unii de alții. Și am ajunge și așa la ură, la războaie, la moarte. Sper să vină ziua în care omenirea să privească în urmă, spre aceste timpuri tulburi și să se întrebe: “Cum am putut fi atât de nepăsători? Cum am putut să ne urâm atât?” Voi încerca toată viața mea să diminuez timpul până la această zi. Iar dacă nu voi reuși să schimb nimic, voi muri împăcată cu gândul că am încercat, spre deosebire de alții care s-au mulțumit să se plângă doar de traiul lor, fără să facă însă nimic.

Mai ieri vorbeam cu o persoană dragă mie despre acest lucru și nu îmi dădea dreptate, pe motiv că această lume nu merită efortul meu. Dar asta e o altă poveste ....

- De ce plângi? o întrebă el mirat.

 - De fericire și de durere în același timp, răspunse ea cu glas tremurând și cu lacrimi la colțul ochilor.

De fericire că ești acum lângă mine și de durere că vei pleca peste puțin timp și iar voi rămâne doar cu amintirile și visele mele. Suntem două suflete zbuciumate. Două suflete care cu greu își găsesc liniștea... Oare când vom avea mai mult timp și pentru ele?

 - De ce te chinui cu atâtea întrebări? Trăiește clipă asta magică, ea face parte acum din noi. Iubirea mea, iubirea ta, ce sunt ele? Sunt două frunze în vânt. Acum le vezi, acum zboară libere. Acum sunt încălzite de razele soarelui, strălucitoare, iar în secunda următoare dispar. Cad undeva de unde vor renaște din nou. Ca pasărea Phoenix din propria cenușă. Hai să adunăm roua zorilor în căușul mâinilor și să o sorbim până la ultima picătură. Să ne potolim setea de iubire, de pasiune, de dorință...

 - E atât de frumoasă pasărea asta, aș numi-o mai bine pasărea iubirii. Pentru că numai iubirea are aripile atât de frumoase. Sunt ca un curcubeu: toate culorile din lume s-au adunat în ea. Își întinde aripile larg de parcă ar vrea să cuprindă toată dragostea pământului și toată frumusețea iubirii. Se ridică apoi înaltul cerului pentru a se prăvăli către pământ și ... se înalță apoi mai sus, tot mai sus. Spune-mi sunt la fel de frumoasă ca ea?

 - Știi? Frumusețea ta nu stă în veșmintele elegante pe care le porți, nici în coafura ta mereu perfectă. Frumusețea ta stă în ochii tăi, în căldură privirii tale. Frumusețea ta vine din interior, iar lacrimile sunt acele porți prin care îți pot zări inima. Așa că nu te feri de lacrimi, nu te feri de mine. Lasă-mă să ți le șterg cu buzele mele. Vreau să le simt gustul: să simt durerea și fericirea ta. Iubește-mă așa cum n-ai iubit nicicând pe nimeni niciodată. Lasă-te dusă de amalgamul de trăiri și simțiri. Da-le frâu liber, lasă-le să zboare... Fii liberă că pasărea cerului.

 - Buzele tale le simt ca pe niște gingașe petale de flori. Sărutul lor mă îmbată, iar lacrimile se topesc la atingerea lor. Privirea ta mă arde. O simt ca și cum mă învăluie. E ca o flacără care mă mistuie ușor. Trupul este cuprins de senzații nemaintâlnite până acum. Aș vrea să opresc timpul în loc pentru a prelungi această stare de fericire.

 - De ce te-ai oprit? Mereu taci. Vreau să-ți aud vocea, vreau să-ți simț tremurul vocii atunci când îmi spui că mă iubești. Că eu sunt singurul bărbat din viață ta, că alături de mine trăiești viață într-o altă dimensiune. Cu dăruire, pasiune, tandrețe... Uită de tot ce-i în jurul nostru acum, aici suntem doar noi doi. Ești a mea și sunt al tău. Restul nu mai contează.

 - Da, restul nu mai contează. Tu singur în viața mea și nimeni în afară de tine ai înțeles durerea mea și toate tainele din mine…