Adună, iubito, tăciunii pe vatră

și pune cu râvnă butuci peste jar...!

Auzi oare vântul în horn?- parcă latră,

mi-e teamă de viscol, sărută-mă iar!

Și spune-mi aceeași poveste uitată,

din cartea închisă demult în sertar,

vorbește-mi de zâna în lume plecată

cu vechiul iubit ... ajuns mercenar.

Și fața mi-o șterge, cu mâna-ți curată,

când lacrimă lungă, și gust prea amar,

se scurge lăsând peste vreme o pată

pe umbra cernută de gândul hoinar.

Adună, iubito, tăciunii pe vatră

și pune cu râvnă butuci peste jar!...

O altă toamnă bate la fereastră

cu frunze ruginii și dantelate,

se ofilesc garoafele în glastră,

de-atâtea amintiri necenzurate.

Revin acum, pe cuget să se-așternă,  

când vara-și plânge umbrele opace,

iar Carul Mare peste noi răstoarnă

lungi neuitări venite să ne-mpace.

Le simt cum se așează în tăcere

pe gândurile prinse într-o plasă,

țesută-n nopți cu doruri austere

de luna nouă-ntoarsă de la coasă.

Mă tulbură acest sfârșit de vară,

când vânturile aspre, destrămate,

sosesc cu trenul rătăcit în gară

pe șinele-ncărcate de păcate.

O, tren nebun al tinereții mele,

ajuns în gara vieții prea târziu,

aș da din anii mei, numai să știu

că-mi readuci iubitele rebele.

Ascult, meditez și încerc să-nțeleg

tăcerea din gândul ce stă să pornească,

dar încă rămas priponit în talveg

pe-o albie sură din bolta cerească.

Mai caut răspunsuri în anii pierduți

prin vagi amintiri ce nu vor să mă lase,

în care mai plâng copii nenăscuți

din mame uitate sub gloanțele trase.

Și voci neștiute aud din trecut,

ajung la ureche în zeci de jargoane,     

în inimă crește un zvon nevăzut

din aripa gândului rupt din pripoane.

Iar gândul aleargă prin timp înapoi,

mi-aduce în cuget o lume trădată,

cu umbre rămase din vastul război

în care soldații mai mor încă-odată.

Se scurge prin mine tărâmul străin,

cu chipuri trezite din moarte la viață,

purtând peste zâmbete stropi de venin

și măști de revoltă cusute pe față.

Azi încă mai mor în nepatria lor

eroi din legende, trimiși prea departe,

ajunși amintiri în străinul decor

rămas adormit între viață și moarte.

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,

lângă poarta sorții, mă recheamă iar,

să privesc prin vreme trupul Afroditei,

ridicat din valuri de un zvon bizar…

Se întinde zvonul dincolo de zare

peste amintirea unui vis pierdut,

iar în crucea nopții chipul tău apare

aducând ispite scoase din trecut.

Te zăresc departe, lângă o fântână,

cu apa vrăjită de un mag pribeag,                

revenit în lume să găsească-o zână

rătăcită-n visuri lângă un drumeag.

Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,

tu veneai spre mine, c-un surâs senin,

umbrele-nserării se-ntindeau afară

adunând sub ele tufe de pelin.

Mirosind pelinul cu arome brute,

lângă mine timpul parcă se oprea

să primesc ofranda zânei neștiute

care-n crucea nopții încă mă iubea.   

Mitul Afroditei stă acum de strajă

să-mi aline trupul prea îmbătrânit,

ascultând povestea, simt venind o vrajă

care-mi cerne doruri dinspre infinit.

Din umbrele serii lăsate domol,

pe geana apusului scurs peste deal,

venea rătăcind, nevăzut, un bemol

pe aripi de vis, prin decorul astral.

Trecea peste văi, căutând un diez,

zgornit de un fa, devenit arțăgos,

pe-o știmă uitată de dans irlandez,

cu volta octavei întoarsă pe dos.

Nu plânge, iubito, privind înapoi,

regretele-ajung înainte de vreme –

să mergem îndată, să fim amândoi,

bemoli si diezi să-așezăm în poeme!

Zăream în rama de oglindă

cum clipele ajung dansând

cu amintiri să mă cuprindă

când orele se scurg pe rând.

Bătea şi ceasul de pe masă

un ritm perfect, ameţitor,

pe gândurile stând să ţeasă

poveşti nespuse de amor.

Dar vraja clipelor senine

deodată se rupea la geam,

ştiam că trenul care vine

îmi va lua tot ce iubeam.

În urmă doar o seară rece

se va lăsa dinspre apus,

și-o altă toamnă care trece

lăsând o umbră de surâs.

Apoi o iarnă încărcată

cu prea ştiutele zăpezi –

va fi la fel ca altădată –

oglinzile să nu le crezi !

Se duse viața ca un vis de noapte

rătăcitor pe geana gândului târziu,

privind-napoi parcă deschid o carte

lăsată pe un raft străin, fără să știu.

Cuprinzătoarea-entropie-a vieții,

eternă, distructivă, fără de sfârșit,

ne-a copleșit cu vălurile ceții

întinse peste cuget pân’ la infinit.

Uitări bizare-ajunse peste vreme

m-au adâncit adesea-n ironia lor,

printre figuri din false teoreme

găsite-n cărțile cu titlu-nșelător.

Mi-a zis însă un guru într-o seară:

a fi văzut pe culmi abil cugetător

nu te speti să-neveți pe dinafară

rețete fără sens, pe gustul tuturor.

Nu-l lăuda pe cel sărac cu duhul,

dar insolent, rebel ori veșnic inutil,     

ce și-ar dori să domine văzduhul

cu mintea-i rătăcită de ilot debil.

Prea multă entropie ne-nconjoară,

secătuind funest destinele din noi...

Pretinsele regretele să dispară ! –

se naște altă lume din acest război.

De-aș mai putea să readuc,

cu umbrele ce vin din față,

refrenele din glas de cuc

pe iarba aspră din fâneață,

ori în izvoare dor să pun

să nu-și mai uite apa care

sub creanga sfântă de alun

adună semne de-ntrebare,

sau într-o margine de gând

să mai ascult pe înserate

uitările ce trec plângând

pe mal de ape-nvolburate,

ori dacă nu m-aș înșela

că m-ai iubit lângă o dună,

pe când pica din cer o stea

prin ploaia razelor de lună,

sau din uitare să revin

să te aștept fără speranță

lângă pădurea de anin

pe malul apei de faianță,

ori dorul meu neliniștit

să-l readuc de pe orbită

de s-ar opri din mers subit

văzând o fragedă ispită,

atunci, desigur, că aș vrea

să mai accept, ca altădată,

uimirea din privirea ta

să mă cuprindă dintr-odată

și te-aș ierta, și te-aș iubi,

cu patimă și nerăbdare,

când fără voie m-ai minți

cu vorbele-ți seducătoare,

chiar te-aș ruga să mai rămâi

o zi, o noapte, împreună,

să-mi fii femeia cea dintâi

și cea din urmă-a mea furtună,

apoi aș vrea din nou să pleci

uitarea-ncet să mă cuprindă,

să gust tăcerile prea reci

privindu-mi chipul în oglindă.

Stau cărțile strâmbe pe raftul de sus

privind prin fereastra cu geamuri ovale  

cum soarele trece din nou spre apus

cu razele-n ziduri ca niște pumnale.

Rămâne o clipă de strajă pe deal,

ascultă fanfara din vechea cazarmă,

soldații repetă un marș triumfal,

iar notele parcă sunt trase din armă.

Ajung în rafale sus la mansardă,    

se-așează pe cărțile-n rafturi uitate,

bemolii stresați încep să mă ardă

cu doruri tardive de-acasă plecate.

Rămâne la urmă un dor mai rebel,

mă bântuie-ntruna cu gânduri haine,

aș vrea să-l alung sau să trec peste el

dar stă și-mi vorbește întruna de tine.

Priporul rămânea în urma noastră,

pădurea de stejari se ridica pe deal,

iar vântul aduna frunzişu-n creastă

cu melodii scăpate seara din caval.

Poteca strâmtă se-afunda deodată

în umbrele rămase-acolo peste veac

cu întâmplări de povestit în vatră

când vânturile iernii suflă în cerdac.

Te-mbrăţişam la marginea pădurii,

stejarii seculari se legănau uimiți,

privind mirajele urcând pe nurii

din adâncimea ochilor nedumeriți.

Când te lăsam din braţe, câteodată, 

mă aduceai-napoi, să te sărut adânc,

dar mă priveai îndată speriată

când te-aşezam în iarba de pe runc.

În fiecare seară, când frunzele uscate

adună neuitarea sub pomii de pe mal,

ursita părăsită coboară din cetate

să-şi caute iubitul ajuns la carnaval.

Să fii chiar tu ursita plecată fără voie

din turnul amăgirii pe-o aripă de vânt,

iar eu o amintire, precum bătrânul Noe

ce-și căuta odată o palmă de pământ ?

O, nicidecum, iubito, miraje retrezite,

pe culmile gândirii, se pot opri oricând,

dar știu, dintodeauna, că fostele iubite

în triste carnavale nu s-or ivi nicicând.

Iar tu rămâi aceeași în sfânta amintire,

ce-mi bântuie uitarea pe timp nedefinit,

nagoda răzvrătită - iubită în neștire

pe malul unei oaze, la margini de zenit.

.

Dar ai plecat iubito, cu aripa mai frântă,

mușcată de păcatul căzut din palmieri,

iar eu acum, în suflet, adun magie sfântă

din amintiri si doruri venind de nicăieri.

Aduce vântul frunze dantelate

lăsând în urmă arborii mai goi,

eu mi-amintesc iubirile ratate

rămase afară plânse, între ploi.

Și mă cuprind regretele, deodată,

că n-am știut atunci să le împac,

revin acum cu toamna-ntârziată,

plutind pieziș ca frunza din copac.

Le-aș aduna pe toate lângă mine,

la gura sobei să le încălzesc,

dar când le văd îmi par niște străine,

cu ochii plânși și zâmbet nefiresc.

Ajung însă aproape de fereastră,

dansând pe ritmul unui triolet,

se ofilesc garoafele în glastră,

privind prin geam apusul violet.

Resimt chemarea clipelor ratate,

ce n-am iubit rămâne doar un vis,

iubirile de-atunci, neacceptate,

în propria mea viață m-au închis.

TĂCEREA CLIPEI TRECĂTOARE

(Autor Corneliu Neagu)

Un glas fără cuvinte din adâncul meu
ajunge nevăzut la margine de gânduri
pe trunchiul despicat al unui curcubeu
cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,
iar pietrele uscate de prea multă sete
mă cheamă-n arcul curcubeului să-ascult
tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor
și din mirajul sfânt al undelor spectrale
aduc sub pietrele ce-și caută izvor
iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,
se scurg încet cu picături de apă vie,
pe când din geana curcubeului ceresc
cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

Plec capul să ascult surâsul renăscut
al râului brodat cu pietre vorbitoare
și parcă-aud, din viitor înspre trecut,
tăcerea regăsită-a clipei trecătoare.

 Tatiana Doina Popovici: Titlul este alcătuit dintr-un substantiv articulat enclitic, provenit din infinitivul lung al limbii latine (a tăcea-tăcere), un substantiv în cazul genitiv și un adjectiv, este în fapt o metaforă prin care autorul sugerează dimensiunea timpului. În discursul liric, care este o metaforă de la primul până la ultimul vers, eul liric se surprinde meditând pe marginea unei ape. Meditația sa depășește cadrul experienței, de aceea socotesc acest text ca fiind metafizic.

Poezia are două teme: timpul pe care autorul îl percepe ca formă obiectivă de existență a materiei în continuă dezvoltare, dar și ca rezultat concret al stărilor atmosferice – “Izvoarele din albii au secat demult” lăsand la vedere “pietrele uscate de prea multă sete”. Așadar, ca specie literară, textul citat este o meditație pe tema timpului (“clipa trecătoare”).

Ca structură, poezia are cinci catrene cu rimă încrucișată, ritm trohaic și măsura de 12/13 silabe. Din punct de vedere al realizării artistice, textul oferă imagini vizuale: “pe trunchiul despicat al unui curcubeu / cu capetele prinse-n albia de prunduri”, “pietrele uscate”, “undele spectrale”, “umbre vesperale”; motorii și auditive: “se scurge încet”, “ascult tacerea”. Imaginile artistice au la bază epitete, metafore, personificări, hiperbole cu care autorul pune în evidență trei idei majore: meditația asupra timpului, iubirea ca lege a universului, dorul – toate acestea, împreună, conducând la “tăcerea regăsită-a clipei trecătoare”. Ideile precizate sunt elemente  de rationalism filozofic. Autorul împrumută și câteva concepte clasice precum: “panta rhei” (totul curge) sau “fugit irreparabile tempus” (timpul zboară, fără reîntoarcere)

Încă din prima strofă, metafora “Un glas fără cuvinte” ajunge “la margine de ganduri” sugerează starea meditativă a eului liric care se lasă atras de curcubeu.  Din starea de visare surprinsă în prima strofă, în strofa a doua eul liric se întoarce la starea reală, fizică, a izvoarelor secate, care oferă privirii “pietrele uscate de prea multă sete”. Și în aceasta strofă alternează visul cu realitatea pentru că “pietrele”, care țin de realitate, “mă cheamă-n arcul curcubeului să-ascult tăcerea”. Această stare specifică îndrăgostiților, determină eul liric să contopescă tăcerea proprie cu tăcerea pietrelor sporind farmecul “undelor spectrale”(fantomatice). Implicat psihic în acest tablou, eul liric aduce “sub pietrele ce-și caută izvor/ iubirile pierdute-n umbre vesperale” (umbrele serii).

Strofa a patra este ornamentată cu metafore (“picături de apă vie”), hyperbole (“ploi de dor”) și personificări (“pe geana curcubeului”). Nu lipsește nici în această strofă sugestia timpului: “Prea multe amintiri deodată se ivesc,/ se scurg încet pe picături de apă vie”. În ultimul vers găsim hiperbola “ploi de dor venite dinspre veșnicie”, dovadă a eternității dorului, deci a iubirii ca lege a universului.

 Impresionat de tabloul serii, eul liric își pleacă capul “să ascult surâsul renăscut/ al râului cu pietre vorbitoare”. Ce metaforă personificatoare profundă și superbă! Oare câți dintre noi am reușit să ascultăm “un surâs”?! Cât despre “râul brodat cu pietre vorbitoare” nu se putea găsi o metaforă mai potrivită, pietrele fiind cele care vorbesc despre vechimea unor civilizații. Ele indică timpul și încadrează evenimente.

Finalul poeziei este impresionant: “parcă-aud, din viitor înspre trecut,/ tăcerea regasită-a clipei trecătoare”, deoarece și viitorul va deveni trecut, iar “clipa trecătoare” își va continua drumul în “tăcerea regăsită” de poetul-filozof.

Autorul rămâne fidel expresionismului-oniric (umbre vesperale), dar nu lipsesc nici unele trăsături ale romantismului : “iubirile pierdute”, “ploi de dor”…

Cu amintiri venite peste vreme,

să îmi așeze rime în poeme,

ajung și dorurile voastre, toate,

iubitelor din viața mea plecate,

la un sfârșit întârziat de vară

pe când revin diezii din fanfară,

iar eu îi pun la loc, pe dibuite,

în gama vieții, plină de ispite.

Bemolii rătăciți prin clarinete,

îmi amintesc, cu intonări discrete,

că v-am urcat pe toate într-o seară

în trenul ce pleca târziu din gară,

când vânturile toamnei, răsculate,

vă-ademeneau cu melodii ciudate

pe drumuri de păcat fără hotare,

prin oazele cu dune mișcătoare.

Mă bântuie tăcerea adunată

pe amăgiri întoarse, dintr-odată,

cu lungi regrete din trecut lăsate

prin trenurile pline de păcate,

ce vă-aduceau în nopțile rebele

să ne iubim sub razele de stele,

iar către zori, pe când cocoșii cântă,

să mă lăsați cu inima mai frântă.

Vă-aștept, și-acum, în fiecare seară,

pe când se-ntorc diezii din fanfară

să-aducă alți bemoli în clarinete

din margini de apusuri violete,

iar dorurile noastre, împreună,

vor fi ajunse-n oaza de sub dună,

sub palmierii fremătând în vrie

pe ritmuri zvelte dintr-o poezie.

Curgea domol apusul pe umbra răsfirată

a fagului sihastru din vârful unui deal,

la marginea pădurii se auzea deodată

o doină neștiută, în cântec de caval.

Ajunsă mai aproape de dorurile mele,

în grabă retrezite din somnul fără vis,

îmi aduceau în cuget doar amintiri rebele

rămase îngropate la margini de abis.

Călare pe o rază, scăpată dintre creste

din luna adormită pe colțul unui dâmb,

soseau să-mi readucă o magică poveste

cu clipele jertfite în jurământul strâmb.

Se spune în poveste că vajnica ursită,

venită să citească înscrisul prorocit,          

plecase fără veste, sedusă de-o ispită,

lăsând-ne uitarea pe gândul nerostit.

Înscrisul fără nume, rămas în amintire,

mă bântuie întruna c-un dor nemărginit,   

când orele rebele mă cheamă, în neștire,

la plaja-ndepărtată pe care ne-am iubit.

Un glas fără cuvinte din adâncul meu
ajunge nevăzut la margine de gânduri
pe trunchiul despicat al unui curcubeu
cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,
iar pietrele uscate de prea multă sete
mă cheamă-n arcul curcubeului să-ascult
tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor
și din mirajul sfânt al undelor spectrale
aduc sub pietrele ce-și caută izvor
iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,
se scurg încet cu picături de apă vie,
pe când din geana curcubeului ceresc
cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

Plec capul să ascult surâsul renăscut
al râului brodat cu pietre vorbitoare
și parcă-aud, din viitor înspre trecut,
tăcerea regăsită-a clipei trecătoare.

Sosite pe muchii de timp retezate,  

neșterse-amintiri se întorc din trecut

cu doruri pe margini de dună lăsate

sub umbrele șterse de pasul pierdut.  

O toamnă rebelă plutea peste oază,

trecea caravana târziu, pe-nserat,

vedeam cum apusul încet se așează

pe dunele-n aur de raze scăldat.

Iar liniștea nopții venea ca o boare,

pe aripi de visuri picate din cer,

la marginea dunei vedeam că apare

prințesa arabă în strai auster.

Plutea ca o umbră prin oaza turbată,

trecând peste apele prinse-n delir,

lăsându-mi în cuget dorința ciudată

să-i sorb de pe buze vrăjit elixir.

De când am privit-o trecând peste ape

un dor fără milă se-ntoarce în gând

să caut prințesa, s-o  țin mai aproape,

în brațele mele s-o simt tremurând.

Pe-o aripă de vis, în prag de seară,

iubirile trădate se întorc pe rând           

să îmi aducă-n margine de gând   

regrete lungi pe strune de ghitară.

Ajung târziu cu amintiri lăsate

în golful strâmt al unui mic fiord

pe vânturile reci din polul nord,

să-mi răscolească vechile păcate.

Dar nu le cer nici milă nici iertare,

ci doar tăceri din magice-mpăcări

ascunse-adânc sub brâuri de fiori,

în zâmbetul din fiecare floare.

Voi adormi sub vraja nesfârșită

a melodiilor trecute peste veac,

de visu-n care-aș vrea să le împac

cu duci povești din fosta recuzită.

Abia când zorii fi-vor la fereastră

voi resimți că-a fost numai un vis

de întâmplări pe care le-am rescris

pentru garoafele lăsate-n glastră.

La marginea uitării începe să apară

o umbră nevăzută venită din trecut

cu dorurile toate lăsate într-o gară

în seara fără miză de care m-am temut.

Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită

adusă într-o noapte, pe un peron rebel,

cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită

ce-și căuta în gară iubitul infidel.

Imi amintesc ursita, ea semăna cu tine,

deși părea mai tristă, privită din profil,

când cobora grăbită în gara fără șine

având pe chipul tandru un zâmbet inutil.

Ducea în spate banca croită din iluzii

în nopțile cu lună, pe malul unui râu,

de tristele himere născute din confuzii

ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai și tu acolo cu hainele-aruncate

pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,

te ridicai din apă mai plină de păcate,

sedusă de un faun sub unda unui val.

Plângeai, ieșind din apă, rănită de păcatul

rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,

iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,

pe crucea suferinței în taină răstignit.

Iluzii de-o clipă se nasc și dispar

în vagi amintiri venite deodată

cu vrajă adusă de gândul hoinar

în focul ce încă mocnește pe vatră.

Din flacăra tunsă se scurg pe tavan

mistere ascunse în dansuri astrale,

ajunse târziu dintr-un mitic vulcan

prin hornuri făcute din patru cavale.

Prin ele zăresc un tărâm îngropat            

la margini de lume aproape uitată,

în colb de tăcere, cu gust de păcat,

rămasă pe brâuri de timp atârnată.

Din conul de umbră eu încă ascult     

această tăcere căzută-n uitare

cu dorul rebel îngropat mai demult

sub piatra ostilă, din alte hotare.

Nu-i loc de visare, nu-i loc pentru dor

o, patrie mumă, lăsată în urmă,

e numai un loc pentru cei care mor

când visuri și doruri în taină se curmă.

Mă-ntreb câteodată: ce faci pentru noi? –

ce crudă devine aceată-ntrebare,

când văd că ajungem doar simpli eroi

de triste cancanuri citite-n ziare.