Gestionar de vise, rebel al condiției umane,

Efemer e-al vieții val

Din lutul pilduit doar trunchiurilor de ulcioare,
Plămădit cu muguri de lumină-n stropi de rouă,
Desferecat, cândva, într-o disimetrie creatoare,
Am devenit izvodul viu, hoinar, în lumea nouă.

În fiecare an, mult așteptat,

Vine Moșul pe la cântători

S-aducă bucurii de neuitat

Și să vestească început de sărbători.

Cu sacul cu de toate încărcat,

La copiii cuminți și-ascultători,

În fiecare an, mult așteptat,

Vine Moșul pe la cântători.

Și noi cei mari ne-am updatat;

Am devenit la fel de răbdători.

Te rugăm la fel de sincer și curat,

Moșule, să vii și-n anii următori

Că-n fiecare an, ești așteptat!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O5 decembrie)

Când primul fulg a început să cadă

– Steluță perfectă, pe-aripi de vânt –

Punând temelie altarului de zăpadă,

Cerul a-nceput strămutarea pe pământ.

Lumina, într-o inocentă cavalcadă,

Cu puritate grațioas,-a prins avânt,

Când primul fulg a început să cadă

– Steluță perfectă, pe-aripi de vânt.

Pe granița dintre uimire și cuvânt,

Imaginația a purces la drum nomadă:

Unora, spre zilele intrate-n scăzământ,

Altora, spre omul de zăpadă din ogradă,

Când primul fulg a început să cadă.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O3 decembrie)

Emoție statornică izvorâtoare din pământ,

Cu stoicism, să-nsuflețească lumea de afară,

Într-o metamorfoză reciprocă, face legământ

În trupul său, pământul s-o primenească iară.

Arhitect de geniu al naturii, alături de vânt,

Cu munți de capodopere după o muncă milenară,

Emoție statornică izvorâtoare din pământ

Cu stoicism, să-nsuflețească lumea de afară.

În compoziția oricărei vietăți, apa-i majoritară,

Și, foarte probabil, întâiul nostru așezământ;

De-aceea, toată viața, căuta-vom sămânța funciară

Din care curcubeu-și fasonează etericul veșmânt.

Emoție statornică izvorâtoare din pământ...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O2 decembrie)

La peronul fiecărui suflet,

Un singur tren face stație

Pentru care ia,-n alb, un bilet,

Neștiind următoarea destinație.

În nouri aburind sau discret,

Indiferent de situație,

La peronul fiecărui suflet,

Un singur tren face stație.

În al roților zgomotos balet,

Pe geamul în trepidație,

O ultimă atingere de deget –

Promisiune fără garanție,

La peronul fiecărui suflet...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 28 noiembrie)

Împletite-n  țesături  lipicioase,

Fibrele nu sunt nicidecum fragile;

Conspirate, încât să pară futile,

Iau până și zâmbetul de  pe oase.

Arhitecturate cu mișcări agile,

Potrivite-n poziții ingenioase,

Împletite-n țesături lipicioase,

Fibrele nu sunt nicidecum fragile.

Ademenite și hipnotizate cu zile

Viețile se lichefiază neputincioase,

Clipele li se drenează nemiloase

Transformându-și nisipul în argile.

Împletite-n  țesături  lipicioase...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 28 noiembrie)

Un fel de pasăre necorporală,  o  minune

Care ne-atrage spre-albastrul largului sfânt;

Lângă ea,-n eternitate, un loc ne propune

Fiindcă nu se poate aclimatiza pe pământ.

Suflul oricărui fâlfâit de aripi în ascensiune

Ne duce cu gândul la eternul de ne(în)frânt,

Un fel de pasăre necorporală,  o  minune

Care ne-atrage spre-albastrul largului sfânt;

Din buchete de speranțe împletind cunune,

Învinge canoane-absurde și legi fără cuvânt,

Mijlocește trepte de nori cu maximă devoțiune

Pentru cel mai bun coridor în ultimul avânt.

Un fel de pasăre necorporală,  o  minune...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 27 noiembrie)

Când soarele tăinuiește depărtările

Și frumoasa lună se oglindește-n lac,

Sălciile împletesc în cosițe dorurile

Amurgului curgând spre tihnitul iatac.

Lebede ce nu și-au repetat plecările

În hamacul stufului rumen, se complac

Când soarele tăinuiește depărtările

Și frumoasa lună se oglindește-n lac.

La capătul zilei, lacul adună cărările

Sufletelor însetate spre-al nopții bivuac,

Zefirul lor înfioară oglinda cu nările,

Umbrele de-argint în cercuri se desfac.

Când soarele tăinuiește depărtările...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 26 noiembrie)

Cu pasul duhului etern curgător,

Măsoară  veșnicia fără zăgazuri;

Clepsidra l-a prefăcut nemuritor

Să poarte ecoul bunelor rămasuri.

La porțile amurgului convingător

Și dincolo de celestele pârleazuri,

Cu pasul duhului etern curgător,

Măsoară veșnicia fără zăgazuri;

Viața însăși e-un nisip mișcător

Pe-ale lumii rânduite talazuri;

Te urcă sau te coboară seducător,

Oferindu-ți prea puține răgazuri.

Cu pasul duhului etern curgător...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 24 noiembrie)

Toamnă resemnată, altădată... eden de poveste,

Ceru-ți plumburiu sfâșiat de gălăgioase ciocuri

Stă gata să cadă-n zdrențe peste brumate creste

Când cerbii înfierbântați încep să bată din tocuri.

Cu destinu-nscris în genetica perenității celeste,

Raiu-ți de frunze-i cuibărit pe țarină și-n scocuri,

Toamnă resemnată, altădată... eden de poveste,

Sub ceru-ți plumburiu sfâșiat de gălăgioase ciocuri.

Soarele-și transformă-n tăciuni satanicele-i focuri;

Ca un stindard de luptă, vine-amurgul să-l ateste,

Nourii-și poartă plumbii-n valuri fără echivocuri...

În matca vremii, urmele lor miros a zăpezi agreste.

Toamnă resemnată, altădată... eden de poveste...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 2O noiembrie)

Lumina adormită se trezește și coboară în oameni,

Nașterea lui a suprimat metafizica.

I-a dezarmat și i-a biruit pe zei:

în jarul focului luminând albastru,

și-a devansat destinul și i-a devenit stăpân;

n-a mai fost interesat să-și trăiască viața

ca un condamnat în cătușele timpului.

Vulturul lui Zeus n-a reușit să-i smulgă ficatul.

Asemenea lui Prometeu,

s-a răfuit cu moartea propriei morți;

în urma armistițiului planetar,

a căpătat dreptul la nemurire.

Captiv continuu în trecutul viitor,

cu ochii larg deschiși peste țara dacilor,

de pe soclul său de piatră carpatină,

Sfinxul, înțepenit în taina lui divină,

cu stăruința înnobilată în cutele adâncite de pe frunte,

rămâne ursul de piatră românesc

în chip de voievod înferecat în vârful de munte.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 22 noiembrie)

Din semințe de realitate udate cu roua amintirilor și...

rădăcini înfipte în stânci zdrobite-n îmbrățișări de spume,

mă furnică un neastâmpăr pe răscrucile mele interioare.

Tainică și blândă ca un fior,

amazoană spațială,

în luntrea poleită cu argintul Căii Lactee,

vâsleai pe firmamentul nopții cu stele coapte

cavalcând unde și maree;

aerul nopții cristaline te ciupea ștrengărește de obraji,

cu ochii candizi, frăgezeai lumina,

colierul de aur cu pietre nestemate îți iriza surâsul...

Când luceafărul dimineții se sprijină pe zare,

oare pe ce parte a cuvântului îți așterni gândul

și câte silabe respiră?

Ești însăși lucrarea ordinii divine;

și dialogul de gânduri este o lucrare a ordinii divine.

Sufletul meu caută o modalitate

să te seducă în...

toate răsăriturile rămase până la capătul luminii.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 21 noiembrie)