- Întâi de Prier, fără păcăleli -

Vi se pare o păcăleală de întâi aprilie? Ei, bine... "glumind poți spune orice, chiar și adevărul"
(Sigmund Freud)

Începe o nouă săptămână de prelucrat menta în habitatul albastru al viețuitoarelor încă arboricole, necoborâte de pe ramurile copacului pe care - marea majoritate - s-au cocoțat prin parvenitism. Și deoarece menta nu se freacă așa, la-ntâmplare, după cum vrea oricine, ci după un plan de activitate bine documentat și trasat, mai marele dobitoc al Pădurii convoacă Adunarea Divanului. Scorbura de ședințe se umple de dobitoace. Ca de obicei primul, singurul și cel mai important subiect pe ordinea de zi este verificarea prezenței. Restul este "bla, bla, bla" neinteresant.
- Până nu începem, să vă întreb: ați făcut testul I.Q. așa cum am dispus?
- Făcuuutt...
- Și?... Cum a ieșit?
- Negativ, slavă Domnului!
- N-aveam nicio-ndoială! Am știut că mă pot baza pe voi, dragi animăluțe retar... Hai să facem prezența:
- Incultura
- Prezent!
- Parvenitismul
- Prezent!
- Prostia
- Este!
- Lena... (tăcere mormântală; toți cei prezenți se privesc mirați unii pe alții)
- Lena! Unde este... Ahh... Scuzele mele! M-am încurcat la cititul liniuțelor și bastonașelor. Am vrut să spun Lenea!
- Prezeeent!
- Tupeul
- Știți - zice FURTătorul de vorbe - că devenise cam anemic. Ați fost de acord să-i dăm un concediu, ca să se întremeze. L-am adus în locul lui pe văru-său, Tupeul Porcesc!
- Minciuna
- Prezent!
- Obediența
- Aici, Măria-Ta!
- Aroganța
- Prezent!
- Îngâmfarea
- Prezent!
- Mitocănia
- Prezent!
Se aud câteva guițături în fundul scorburii: "Băi, frate, dacă strigă catalogul până la sfârșit, s-a dus ziua! Când ne mai bem cafelele, când ne mai facem piața, când ne mai achităm facturile, când ne mai biciuim supușii... Oricum, suntem toți, n-avem cum să lipsim! Măcar atât să facem și noi pentru cele 8 - 9000 de "alune" cu cât sântem miluiți!
- Ipocrizia
- Aici, Împărate!
- Garda Pretoriană, este?
- Clara ca lumina zilei!
- Cei cu regim special... măscăricii mei, sunt? Zdreanță Verde... Călin Georgescu... Noe Gudurău...
- Prezenți, stăpâne! Pentru pupatul între fese, noi facem și suplimentare!
Păi, atunci, dacă sunteți toți, nu vă mai rețin. Dați-i drumu' pe tarlale la făcut de ciorapi fără cărâmb și la frecat de mentă, dar aveți grijă: cu delicatețe, pentru a face lucru de calitate! Știți că noi, Pădurea Albastră, suntem la întrecere în frecatul mentei, cu dobitoacele din Pădurea Bleumarin și cu troglodiții din Pădurea Comunitară. Ocolul Silvic și Pădurea Tutelară contează pe noi. Nu mă faceți (și voi) de râs!
Când se pregăteau să părăsească Sala Divanului, iaca, își fac apariția două personaje noi, nemaivăzute.
- Cine sunteți voi?
- Eu sunt Cinstea!
- Eu sunt Decența!
- Afară!... Ieșiți!... Dispăreți!... strigară la unison animăluțele prezente, lovite parcă de Parkinson!
- Cu toții știm că secretul succesului în Pădurea Albastră este legat de Cinste și Decență. Dacă nu vă avem pe voi, succesul ne este garantat!
Spor la lustruit menta!

Autor Mihăiță Vîlceanu alias Roman Ticu-FB

Curg stelele în vadra lumii
Din care prind a bea nebunii
Și Luna-i gata să adoarmă
Cu cotul sprijinit de-o cană.

Îți strigă numele pământul
Te caut din ochi și eu și vântul
Din vadra lumii-ncerc să gust
Mi-e sete, dar nu pot să-nghit.

Ooo, prințul meu, să vii călare
Când soarele se scaldă-n mare
Să te naști val din mama apă
Din care sufletu-mi s-adapă.

Să-mi fii mângâi, să-mi fii alint
Să-mi fii chemare, dor și cânt
Dintr-un tărâm necunoscut
Doar pentru mine hărăzit.

Mi-e sete, buzele îmi ard
Din vadra-n care stele cad
Beau o licoare insipidă
Care odată înghițită
Mă detașează-ncet de trup
Și zbooor, ah, zbooor, la tine-ajung.

Sunt apă, vară, cer și soare
Lumina-aceasta ce-mi apare
Mă-mbracă-n văluri și dispare
Aripi îmi cresc încet pe umeri
La tine vin, stele să-mi numeri.

Toată întinderea mirosea a copt, a maturitate. Iarba uscată se spărgea sub greutatea picioarelor lor.
Fiecare pas avea zgomotul unui fâșiit. Era vară. O vară ploioasă care întârziase totul.
Se roșise cerul serii de parcă era brăzdat cu limbi de foc. Soarele se coborâse după deal să-și pună razele neastâmpărate la culcare.
Femeia a ridicat ochii pe cer. Luceafărul era singurul care avea strălucire în acel moment. Era momentul lui de glorie. Deoparte, Luna stătea calmă și privea spre El. Zâmbea acoperindu-și gura privindu-l cum se îmbățoșa pe tot cerul. Ei, oamenii, cu picioarele pe pământ, cu gândurile și trăirile unite, înaintau prin aerul binefăcător al serii. Vorbeau ușor pentru a nu destrăma vraja amurgului de vară. Ea rămânea în urmă să mai încerce să fotografieze apusul din alt unghi. O floare îi atrage atenția. Se apleacă să o prindă în lumina bună a asfințitului.
- "Doamnaaaa", vino..... că ți-am cules mure!
Ea tresare și se trezește din vraja acelei flori. Privește în jur. Este doar ea și vocea lui. Chemarea o face să alerge spre el. Coboară și urcă destul de sprintenă albia secată. Odată urcat malul, toată priveliștea se schimbă. El o aștepta cu mâna întinsă. Palma făcută căuș, umplută cu mure de culoarea chihlimbarului, o fac să chiuie de bucurie.
- Sunt dulci?
- Nu știu, "doamna"! Tu să-mi spui!
Mulțumită de răspunsul lui face și ea palma căuș. Murele cad una câte una de parcă ar savura momentul palmelor unite. Mâna ei se umple, la fel ca și inima. Gustă și se bucură de dulceața gestului, a fructelor și a omului ei. Cerul se bucură privind la cei doi.
Doi oameni trecuți de prima tinerețe, dar care nu au pierdut nimic din farmecul iubirii de odinioară.
- Nu mai intra pe acolo, ai să te zgârâi! zice ea mămoasă.
- Da' ce nu fac eu pentru tine "Doamna"!!!
Ea tace mulțumită și își savurează momentul de viață pereche. Luna îi privește tăcută. Luceafărul îi veghează aruncându-le ocheade din înălțimea cerului. Seara s-a lăsat și i-a acoperit cu umbra și cu răcoarea ei. Câmpul le-a dăruit parfumul trifoiului proaspăt cosit. S-au oprit în loc.
-Simți mirosul câmpului?
- Mie îmi miroase a miriște!
- Mie a trifoi proaspăt cosit!
Mirosea a seară de vară, a dragoste coaptă. Era mirosul vieții lor.
Daniela

Cunosc o minune care locuiește vizavi de mine
Am încercat să mi-o fac amică, dar a făcut atac de panică
Vorbele mele o fac să tremure, să-i fie frică
Mi-a spus că nu vrea să cunoască oameni
Pentru că sunt profitori, egoiști, răzbunători și răufăcători
Că nu a fost niciodată apreciată, deși le-a dăruit sufletul pe tavă.

Senzația aceea de a te simți proscris
M-a determinat să nu o judec, să nu insist
Nu știu ce viață a trăit sau ce hram poartă
M-am retras cerându-i îngăduința de a-i da binețe câteodată.

I-am urmărit zi de zi fiecare mișcare,
Astăzi mângâia o frunză, mâine săruta o floare
Își petrecea serile-n taină culegând din asfințit culoare
În dimineți se dezgolea îmbăindu-și trupul în bobițe de rouă,pe răcoare.

Din smoala nopților culegea praf auriu de stele
Se făcuse frumoasă, senină, prinsese putere
Dintr-o rochie de mireasă ce nu-și împlinise menirea un steag alb mi-am făcut
Mi-am luat inima în dinți și din nou, în grația ei, am încercat s-ajung.

Cu un surâs cald în colț de buze i-am zâmbit
-Cer îngăduință, nu cred că m-ai reținut
Mă prezint din nou, eu sunt acea “Rugăciune”
Care-am îndrăznit să evadez dincolo de lume
Fie-ți milă, am nevoie de tine, “Minune”
M-am îmbolnăvit în sufletul rece pe care l-am slujit
Clipele îmi sunt numărate, mai am doar puțin, foarte puțin de trăit.

Sunt ferecată într-o destinație și o adresă secretă,
Îmbrăcată într-o rochie strâmtă care-mi sufocă sânii...
Îi aud zbătându-se și învrăjbindu-se pentru o gură de aer...
Uneori, simt sufletul cum ar vrea să evadeze pentru a te căuta,
Dar stă inima de strajă și se teme sărmanul de bătăile ei.

Motto: "Pentru a-ți face dușmani nu este neapărat nevoie să declari război. Este de ajuns doar să spui adevărul"

Un studiu de caz desfășurat pe parcursul ultimelor trei decenii de către cercetătorii romulani de la Institutul Galactic de Cercetare a Prostiei și Parvenitismului, a demonstrat fără drept de tăgadă următoarele fapte inexplicabile:
* o viețuitoare deținătoare de cromozomi XX obține mult mai repede rezultatele dorite dacă stă în poziție orizontală, decât dacă ar sta în poziție verticală;
* în mod similar, deși paradoxal, un biped deținător de cromozomi XY urcă în ierarhie cu atât mai mult cu cât (se) coboară mai tare.
Nu se cunoaște exact fenomenul care stă la baza acestor paradoxuri, dar se crede că un rol important l-ar juca forța gravitațională "G" care a deplasat centrul rațiunii din cutia craniană, înspre părțile proeminente, ieșite în relief! Am spus forța din punctul G, nicidecum punctul G! Deși... dacă mă gândesc mai bine...
Exemplul nr.1:
Concurs pentru ocuparea unui post de... nu contează, în Pădurea Albastră. Sprințara vrăbiuță și înțeleapta bufniță își dispută întâietatea. 
-- Să intre doamna din tura a III-a! strigă Porky Pig, șeful comisiei de examinare oculară.
-- Cine vă recomandă?
-- Experiența dobândită de-a lungul timpului și...
-- Neconcludent, dar să trecem peste... Folosind experiența pe care ziceți că ați acumulat-o de-a lungul anilor, rezolvați următoarea problemă întâlnită frecvent în habitatul nostru forestier: 
"Dacă șapte capre și trei iezi fac cinci mii de căcărezi, atunci, nouă capre și un țap câte "bile" de-astea fac?"
-- Datele problemei nu sunt suficiente pentru a o putea rezolva! zise înțeleapta pasăre nocturnă. Vom forma un sistem de ecuații cu trei necunoscute, dar, ne-ar mai trebui...
-- Auziți la dumneaei, pretenții! I-ar mai trebui!... Comisia s-a edificat. Să intre domnișoara vrăbiuța!... Cine vă recomandă?
-- Talentul și... generozitatea!
-- Știți să rezolvați problema dată?
-- Bine'nțeeles! Mai întâi, iau problema de la cap și... îl vizitez pe țap. 
-- Și dacă vă dă cu virgulă?
-- Nicio problemă: mut virgula după cât (?) și dau capra la... păscut!
-- Dar, în final, rezultatul... Cum aflați rezultatul?
-- Eee, mare chestie! Ca sa aflu rezultatu'... apelez și la băiatu'!
-- Felicitări, domnișoara vrăbiuță! Să mai spună careva că în Pădurea Albastră nu avem păsărici dotate!
Exemplul nr. 2:
La raport, în luminișul Pădurii Albastre, revistă de front. Iezii cucuieți, berbecii, muflonii, boii și asinii de povară, stau aliniați în așteptarea noului guvernator, suinelul Mistrețilă. După o lungă așteptare, comandantul, proaspăt "uns" pe funcție își face apariția și voind să pară feroce (ca oricare dobitoc parvenit rupt de realitate), guițăie:
- Atențiune, măi, animalule!... Ascultă comanda la mine! V-aliniați!... Drepți!... Mai mișcă cineva?
O behăitură zeflemitoare de undeva din spate turmei, răspunde:
- Pământul, domnule comandant!
Mistrețilă, vizibil iritat, guițăie răstit:
- Cine a spus asta?
Răspunde din nou muflonul persiflant:
- Galileo Galilei!
Comandantul, cu nervii întinși la maxim:
- Galileo, ieși trei copite în fața turmei!

Trăim în cultura ambalajului care disprețuieste conținutul. Și, după cum spunea Anatole France, "o iluzie durabilă are atributele adevărului și nu ești dezamăgit, - bine'nțeles - dacă nu ți se deschid niciodată ochii."

Autor Mihai Vîlceanu....
alias Roman Ticu - facebook

Priveam sărutul lunii pe luciul clar de apă
De țărm se izbeau valuri, vântul vorbea în șoaptă
Priveau până și norii dar nu înțelegeau
Care-i misterul apei, târcoale îi dădeau.

O barcă-n depărtare gemea înăbușit
Părea a fi femeie ce plânsul și-a oprit
Din cer se prelingeau lacrimi de rouă sfântă
Se revărsau pe punte în semn că o sărută.

Cândva în alte vremuri un pescar solitar
Cioplise trupul bărcii dintr-un bătrân arțar
Cu mâna-i pricepută cu o rindea și-o bardă
Dăduse bărcii lui o formă ca de fată.

O candidă fecioară iubise-n vremi trecute
Îi închinase viața și clipele avute
Îi sărutase ochii pe plaje-n răsărit
Și lacrima-i ștersese în tainic asfințit.

Pe întinderea de valuri o invita la dans
Și apa le dăduse și hrană în avans
Și lacrimile ei tot apa le-necase
Și ofurile ei tot apa le-ascultase.

Dar într-o zi când cerul zâmbea a desfătare
Porniseră cu barca în larga depărtare
Se sărutau cu patos și apa-i legăna
Un pescăruș departe pe nume îi striga.

Dar țipătul ciudat al păsării străine
Ei nu l-au luat în seamă când îi striga pe nume
Un vânt nebun, gelos pornise-o cruciadă
Căci îi căzuse dragă minunea cea de fată.

Și unde nu izbește cu aripa-i de fiară
Și valul se-nfioară și cerul parcă zbiară
Și-n nebunia dată apa se-nvolburează
Și-nghite trupul fetei și timpul încetează.

Îndurerat se-aruncă luntrașu-n adâncimi
În nebunia lui mai crede în minuni
O gheară ca de fiară l-aruncă peste mal
Ajunge un tribut, tu, mai așteapt-un an.

În dimineața aceea în care te-ai predat răpusă brațelor mele
Și umbra îți dansa nebună pe colțul acela de perete
Am comis păcatul și mi-am semnat condamnarea la neeliberare
Am cerut să mă încătușezi în strânsoarea mătăsoasă a cearșafului
Să ai dreptul să mă poți revendica.
Nu mă puteai iubi și eu nu puteam vorbi
Și umbra de pe perete dansa lovind cu sânii realitatea
Visul se spărgea cu încă o convocare
A faptului că sunt somat să părăsesc acest tărâm al dorințelor
Pentru că viața mi-ar fi curmată de următoarea lovitură ireală
A sânilor tăi atât de reali în toată această irealitate pe care tocmai o trăiam.

Te caut,
Unde soarbe pământul
Apă din gura cerului;
Unde se adapă îngeri
Cărora nu le-au crescut aripile;
Unde izvorăște lumina
Din geană de cer încruntată.

Scormonesc disperată
Clipele acelea
Pe care le-am ignorat
Atunci când seară de seară
Îmi desenai vise
În întunericul obscur;
Cu mâna tremurândă
Le strângeai dimineața
Nevisate.

Priveam,
Cum pasul tău grăbit
Săruta obrazul urmei mele;
Îndepărtându-te
Îți ascundeai oftatul
Printre șoaptele vântului.

 E întuneric și trist,

Și eu mă plimb cu tălpile sângerânde,

Într-o rochie sufocant de albastră,

Din care răzbat infime picături aurii de viață,

Luminând și parfumând o beznă râncedă de vechimea dorului tău.

Buzele tale slobozeau blesteme ciudate
Parfum de smirnă emanau ale tale șoapte
Te-aș fi iubit, dar nu te deslușeam,
Simțeam când dor, când drag, dar nu mi te aveam.

Neînțelese incantații din mine se desprindeau haotic
De ce-mi doresc să te citesc, pe tine, un habotnic?

Un ochi îți râde ironic, celălalt o lacrimă pare să își stăpânească
Dorință a neputință sufletul meu se prinde să trăiască
Mă urai o secundă relativă, o trăire profundă mă iubeai
Mi te aștept să vii, să-mi fii, să-mi stai.

Visam iubire, dar se lovea de cer trântindu-i poarta
Apoi se izbea de pământ pecetluindu-mi soarta
Rămân o străină ce se destăinuie îngerilor în asfințit
Te subjugă o noapte, te iubește un vis și se spală de tine în răsărit.

Își număra ploaia-n ropot stropii câte doi
Pe arcuirea ta gonea tacticoasă
În curgere-ți mângâia pielea mătăsoasă
Părea trupul tău zămislit din ploi.

Nu ți-e teamă de fulger, femeie nebună?
Războinic ce taie văzduhul firesc
Te privesc desculță și mă-ndrăgostesc
Ființă ireală, femeie ploaie, femeie furtună.

Ți-e rochia val ce-ți curge pe trup
Și pașii doi nuferi ce din ape se nasc
Cer cerului din raze de soare un vreasc
Fac punte, la sufletul tău, îndată s-ajung.

Rivali sunt acum pământul și vântul
Se ceartă de-aseară, chiar se dușmănesc
Tu milă nu ai, ți se pare firesc
Și treci mângâind cu poalele câmpul.

Din cer ești desprinsă , ți-e tată un nor
Și mumă îți este o floare de mai
De-aș ști muritorul căruia te dai
Mi te-aș arvuni să-mi vindec un dor.

Flămând mă găsesc, să gust îmi doresc
Din perele moi ce-n cămașă le-ascunzi
Din buzele fragi ce le muști să le uzi
Ce descânt să fac să te cuceresc???

Să îmi cazi pe brațe, bolnavă de noi,
Să mori de dorință, să tânjești plăcerea
Să-ți fiu panaceu, să-ți vindec durerea,
Să te-ntorci iubită în ropot de ploi.

Să mă cauți, în mai, în tunet ce urlă,
Gura să-ți muțească, trupul să-ți cerșească,
Arcuirea ta să îmi dăruiască
Curcubeul ploii să ți-l leg cunună.

Uneori culeg din stele
Farmecul din umbra ta
Și din gândurile mele
Floare de “nu mă uita”.

Uneori culeg din vise
Tot ce-mi doresc să trăiesc
Și din toate ce-mi sunt scrise
Aș vrea doar să te iubesc.

Pașii mei calcă pământul
Vântul îmi sărută gâtul
Îi cer să îmi poarte gândul
Așteptând să-mi vină rândul.

Scriu ușor tremurător
Un poem ce n-a fost scris
Din iubire mă inspir
Apoi alunec ușor
În al vieții crunt abis.

Îmi înmoi penița-n suflet
În cerneala de la cer
Am o șovăială-n umblet
Tot ce am e vis, mister.

Nori întunecați mi-oferă
Irizări nedeslușite
Din dorința mea rebelă
Mai nimic nu-mi pot permite.

Poartă noaptea haine negre
Patul meu e răvășit
Visele îmi sunt incerte
Dragoste am de cerșit.

Mă supun la ce trăiesc
La speranță și dorință
Ești nimicul nelumesc
Ce-l iubește a mea ființă

Mă prind cu dragoste a scrie,
Despre pământ, a noastră glie,
Despre-a mea țară, Românie
Și despre sfânta noastră ie
Ce pare-se că i-a fost mumă
Mărita Dacie străbună.

Trecut-au ani cu măreție,
Istoria a purtat ie,
Viteaza femeie româncă
Cu mânecă de ie sfântă
Soldatului lacrimi ștergea
În rugăciuni îl preamărea.

Pruncul sugea acoperit
De ia noastră, straiul sfânt,
Pășind prin viață cătinel
În ie se-mbrăca și el.

Pe ie au fost cusute toate,
Naștere, viață chiar și moarte,
Măritele raze de soare,
Păduri, ogoare roditoare.

În timpuri vechi de-altădat’
Cu arnici vesel colorat,
Românca, femeie de soi
O iarnă țesea în război
Pânza, ce o cosea apoi.

Cruce-și făcea cu mâna dreaptă
Apoi prindea jelind să toarcă
Să țese și apoi să coase
Ce de la mumă învățase.

Holda cum se cocea sub soare
Pâinea cea rumenă-n cuptoare
În punct bătut sau cruce sfântă
Cu gura grăia la cer rugă.

Cosea femeia ca tribut
Flori vesele de pe pământ;

Să fie frumoasă-nflorită
Femeia-și pune ie sfântă
Așa cum au făcut bătrânii
Hai “SUS CU IA” toți românii!

Fiecare zi începe cu același gând bătrân care îmi vorbește despre tine
Același tiran ce mă chinuie obsedant până mă golește de vlagă,
Nu mai pot iubi nici verdele pământului și nici albastrul cerului, 
Zac în convalescență, ascunsă undeva prin grădina raiului.

Dumnezeu îmi desenează flori în travaliu de câteva nopți
Dimineața mă găsesc aievea într-o sală de nașteri
Ascultând gânguritul macilor nou născuți
Găsesc cerul răsturnat și mă arde răsăritul sub tălpi
Ploaia nu poate curge în sus, i-au secat lacrimile
Acum e săracă, nu mai are stropi.

Aduce un vânt petale de flori de romaniță îmbăiate în rouă
Și mi le așază îndrăzneț pe gură atingându-mi buzele-amândouă
Te-am visat, nu mai aveai suflet și inima o țineai în palmă
Nu te-am strigat de teamă să nu te împiedici
Dac-ai fi scăpat-o din mână nu m-aș fi iertat
Aș mai fi adăugat sufletului încă o dramă.

De-o vreme ai tras linie și ai împărțit cerul la doi
Mi-a revenit mie acea jumătate cu tunete și ploi
Ai revendicat jumătatea cu soarele, curcubeul și noaptea cu stele
Tu călător ce bați drumurile-nchipuite din visele mele
Culege-mi de pe această întindere flori de albăstrele
Să le aduci la mormântul speranțelor mele.

Scriu o scrisoare pe care n-am să ți-o trimit niciodată
Ți-e poarta sufletului, de-o vreme, ferecată,
Ce-ai mai făcut când iarna zăpada-și așternea,
Când focul dorului de tine pe mine mă ardea.

Când primăvara-n taină năștea muguri
Te-am căutat desculță să mă bucuri
Se gudura pământul de călcătura mea
Cărarea ce-o pășeam în păpădii se îmbrăca.

Când soarele pe la amiezi cu ele se-ntrecea
Prin ce ungher de suflet iubirea-ți rătăcea
În înfloriri de meri, te-am căutat nebună
Bolborosind descânt în nopți fără de lună.

M-am deghizat în nimeni, cu straie străvezii
Să nu mă afle lumea dacă mi te-aș găsi;
Am să-l cumpăr pe vânt, c-un vers, cu-o poezie,
Pe unde a zburat de tine dacă știe
Și dacă te-aș găsi, adresa de-aș afla,
Am să m-așez să-ți scriu, pe preș, la ușa ta.

Ți-am căutat ochii într-o picătură de apă în care soarele se oglindise
Un strop de ploaie gelos, agitând-o, imaginea îți răpise
Ți-am ascultat misterioasa șoaptă în freamătul de vânt
Nu am găsit decât fiorul dintr-un nedeslușit descânt.

Ireal mi s-a înfățișat răsăritul, părea aievea, o minune
Îmi desenaseră zorile pe cer o imagine, noi doi și-un rest de lume
Miros de trup de fecioară îmbăiată în flori de câmp purta pământul
Îi parfumase peste noapte ploaia cu floare de tei trupul.

Nu te mai caut pe pământ, am disperat, am obosit,
Am să ascult când sunt doar eu cu mine tăcerile de plumb
În nopți, pe cer zăresc aievea Carul Mare
Cum plimbă doruri pribegite, nu le cunosc, nu-s ale tale.

Te rog să taci, când vrei să îmi vorbești
Ți-am scris tăcerile, le voi păstra pe veci
Te-am desenat un nor zâmbind, pe loc te-ai încruntat
Și ai tunat, ai fulgerat, pe pleoape mi-ai plouat.

Răceala ta nu mă îngheață, ci m-aprinde
Știind că nu-ți exist, stupoarea mă cuprinde
Simțind pământul cum se-nvârte de nebun
Mi te descătușez și îți urez “Drum bun”

Pune Luna stăpânire peste-a nopții feerie
Sufl-un vânt dinspre Copou ce recită poezie
Risipind parfum de tei peste codrii verzi de brad
Povestind în dulce grai despre Eminescu drag.

Despre “plopii fără soț” “despre “Lacul de argint”
Despre-acel copil “Călin” cel din “Zburător” născut
Despre muze preasupuse astrului din Ipotești
Despre tainice iubiri din Iași până-n București.

Despre dorul de-a cerși să mori întru poezie
De-a sluji întru condei pentru sfânta Românie
De-a te lăsa răstignit pe al dragostei altar
Pentru o femeie dragă, patrie, limbă și neam.

Priveam gelos pământul, mi te avea pe toată,
Cu setea lui avidă călcâiul ți-l sorbea,
Din tine răspundea un geamăt ca o șoaptă,
Eu mi te-aș fi dorit, pământul te avea.

Priveam gelos la vânt, se-mpiedica în tine
Cu-o mână nevăzută rochița îți prindea,
Îți trimitea bezele, tu cochetai cu mine,
Eu mi te-aș fi dorit, dar vântul te avea.

Priveam gelos la soare, ți se juca prin păr,
Îți mângâia obrazul, trecându-ți prin perdea,
Pe-un sân se cobora, mușcând ca dintr-un măr,
Eu mi te-aș fi dorit, soarele te avea.

Priveam gelos la nor cum se roșea discret,
Scria pe cer în versuri dragostea ce-ți purta,
Se risipea naiv și fără de regret,
Eu mi te-aș fi dorit, dar norul te avea.

Priveam gelos la cer cum mi te proteja,
Din curcubeu prinsoare la brâu îți așeza,
Din nesfârșirea sa trei stele-ți aducea
Eu mi te-aș fi dorit, dar cerul te avea.

Nu pot să înțeleg, cu vise mă hrănesc,
Tu te oferi nebună, mă-ntreb, unde greșesc?
M-aș strecura în suflet să ți-l îmbolnăvesc
De-o dragoste pe care doar eu s-o lecuiesc.

-Daniela Vîlceanu-