Mama tot mamă rămâne

Zăceam, nu știu unde, într-un pat
și, mereu gândind la tine
lângă mine te-am visat.
Erai Icoană din Altar
înzestrată cu mult har !

La Domnul rugai de bine:
sănătate pentru mine;
eram bolnav și istovit;
tu cu sufletul rănit,
cum l-ar avea orice mamă;
Româncă cu piept de-aramă !

Poate fi altă durere
într-un suflet de muiere,
când vede pruncul zăcând
în rugăciuni, posturi, sperând
în a Domnului putere ?

Oricând, oriunde putem spune
Mama tot mamă rămâne.

Ion I. Părăianu Roșiile

Întâlnirea amânată

Aproape-n fiecare seară
tot lângea pe prisp-afară,
cu coatele pe pridvor
de al fiului său dor.

A avut de mic în gând,
fiind sărac, mereu flămând,
să își părăsescă Țara,
să lase-n urmă povara.

A ajuns printre străini
în inimă doar cu spini.
Harnic și cu iscusință
și în suflet cu credință
a putut în câțiva ani,
să adune... ceva bani,
să-și rostuiască o stare,
cum dorește fiecare.

Numai că măicuța lui
a rămas a nimănui
și a-mbătrânit cu anii
de se bucură dușmanii.

Trece poștașul pe drum;
i-aduce facturi – duium.

Are bani băbuța-n traistă;
n-are cine să-i plătească.

Când putea să meargă ea,
toată lumea o-nșela;
neavând știință de carte...
fiecare-și făcea parte.

...Pe obraz lacrimi se varsă.
- Vino, dragul meu, acasă,
să citesc, să scriu... mă-nvață !
Mi-ai făcut estui dușmani,
de când îmi tot trimiți bani.

Mi-e plin de riduri obrazul,
c-am trăit tot cu necazul
și sunt tare supărată,
că nu mai cred eu, vreodată,
c-aș putea să te mai văd
prin ogradă, îndărăt.

- Vin la vara viitoare,
îi scria într-o scrisoare
fiul ei de ani plecat,
azi ajuns un om bogat.

O vecină mai de treabă
toată ziua o întreabă
despre veștile primite
luni de zile siluite.

Bătrânica, sărăcuța...
îi zicea: „Sărut mânuța !
de nu e cu supărare,
vrei să- mi citești o scrisoare ?”

Cât era de bolnăvioară,
parcă îi trecea de boală,
când pricepea trei cuvinte,
simțea trupul cald, fierbinte.

Zăcea bucuria-n piept:
În vară – eveniment !
Nu putea să fie altul;
Dorea să-și vadă băiatul !

Timpul face și desface;
Bătrânica-n casă zace
țintuită lângă sobă,
iar pe ea și-a pus o robă.

Nu prea bagă boala-n samă;
vrea s-o târâie în vară,
să uimească întreg satul,
că vrea să-și vadă băiatul.

Sună-ntruna telefonul:
- Am sosit cu avionul.

Bătrânica de emoții
cade pradă-n gheara morții.

Întâlnirea se amână,
până când iubitul fiu
va fi cu ea împreună
peste ani, într-un sicriu.

Ion Părăianu

Amurg în grădină

Zăream la apus lumină,
Luna strălucea pe cer,
Iar portița din grădină
Se mai ținea în ivăr.

De mult n-am trecut pe-acasă,
Toate au atins, zău, culmea;
Mai sunt unii gură-cască,
Ce râd în rând cu lumea.

Urzicile, pălămida,
Loboda de lângă gard
De le-ar fi tocat omida,
Poate că s-ar fi uscat.

Situația nu-i gravă;
Coasă e pentru buieze,
Pentru omizi e otravă;
Soluții să mă salveze.

Nu le pot lăsa așa;
Învățul de la părinte!
Prin muncă se pot salva
Toate cele părăsite.

Doar sărmanele albine
Cad grele la urdiniș
Și, în timp tot mai străine
De cei ce vin pe furiș.

Le privesc zborul domol
Printre arborii pitici
Răsăriți în spațiul gol;
Văd sclipiri de licurici.

Spânzură luna prin ramuri,
Se-aude un ton de arcuș;
În bălți sedansează pe valuri;
Broaștele-au sărit din culcuș.

Urcă pe vița -de- vie
Un greier-trubadur,
Toate gâzele să știe
Că distracția-i sub prun.

Liniștit mă-ndrept spre casă,
Pe potecă rup lăstarii,
Au crescut, s-au făcut leasă;
Mă grăbesc, lacomi, țânțarii.

Multe mai sunt de făcut
Și-or mai fi; poate nu știu,
Dar vor fi puse la punct,
Numai sănătos să fiu.

Ion Părăianu
Din volumul în pregătire „Pe trepte, la țară„

Cireșul

În spatele grăinii
Aveam un falnic nuc,
De care legam câinii;
Vătaf era Haiduc.

Iar peste gard o vie;
În capăt – un cireș;
O mierlă mai zglobie
Cu cuibul sub măceș.

Hrană la pui - cireșe.
Jos, la tulpină –scut –
Privighetoarea gureșe,
Avea cuibul din lut,

Sub două rădăcini.
’Nălța triluri spre cer.
Ea fiind printre puțini
Maeștri ce nu pier.

O biată ciocârlie,
„Soră„ cu mierlița neagră;
Trăiesc pașnice-n vie;
Vara-n cireș, pe-o creangă.

Cu Mărin, doar în cămăși,
Din cânepă țesute,
Pășeam atenți, să nu dăm greș,
Pe două bârne - punte.

Umpleam cu ciorchine poala
Și ne-așezam la poartă;
Abandonasem școala;
Nu prevedeam vreo soartă.

Eram mici și cuminți
Și plini de bucurii,
Ne iubeau bieții părinți,
Eram doar niște copii.

Iubirea n-a durat;
Cireșul s-a uscat
Și s-a uscat subit,
De toți fiind părăsit.

Mierla, privighetoarea
Silite-au divorțat,
Iar nouă trecătoarea,
La fel, s-a fărâmat.

Plângeam în tindă-afară;
În sobă ardea focul
Și-n fiecare seară
Ne blestemam norocul.

Iubirea ni s-a dus;
Trudeam cu supărări,
Când tata a adus
Cireșul făcut zăndări.

Era zăpada mare,
Ne trebuia căldură
Și lacrimile-amare
Curgeau băloase-n gură.

Din firidă luam cenușă
Pe vătrai – anafură –
Și-n bibeloul de păpușă
O păstram sub pătură.

Ion Părăianu

Satul

Cărui renumit poet
nu-i saltă inima în piept
pentru ținutul lui natal,
când poate strânge capital?

Pentru fiecare, satul,
în orice strofă, vers,
cuvântul peste altul
are nou înțeles.

Poeții se nasc rar,
cu un anume farmec
și hărăziți cu har,
dar fără lei la C.E.C.

Sate de dealuri, munte
și-n sate de câmpie
au fost poeți de frunte,
dar cine îi mai știe ?

Ca orice sat la noi
cu oameni gospodari;
în curte animale,
pe câmpuri cereale,
trebăluiesc de ani.

Pe deal, scăldate-n soare,
hectare de podgorii;
smochine, piesici și gutui,
pe care cad prigorii; -
tablou de toamnă-n cui.

Seara mergeam la moșu’,
era pândar la vie.

La ușa covercii
aduna nuci și alune,
perele cu miezul roșu –
fructele cele mai bune.

În coverca din baloți
cu ușa din nuiele
făcuse o sfârlează
cu zece ciocănele –
așa… sperietoare
pentru multe zburătoare:
grauri, vrăbii, coțofene;
ce pe pârguiții struguri,
se lăsau în stoluri grele.

În toamnă trosneau pe culme
căruțe încărcate,
caii la trap, în spume,
cărau din zori în noapte.

Cu mintea de copil
ne bucuram cu toți,
că vom zdrobi în lin
doar cei aleși de sorți;
cu inima curată,
făptura îmbăiată,
izmene suflecate,
picioarele curate… -

Curgea fuior tot mustul roș’,
ca mândra creastă de cocoș
și-n iarnă tremurând de ger,
în sobă era jar,
moșu cânta doine din fluier,
cu vinul în pahar.

Ce vremuri mai erau !

Gătiți de sărbători
umpleau biserica
creștinii ortodocși;
nu doar duminica.

Iar școala era școală !
avea respectful ei,
copii mai educați:
sătenii, dascălul și popa
erau mai respectați.

Astăzi, simplu, îți dai seama
că toate merg de-a valma;
Purtăm ritul strămoșesc –
Cuvântul Domnului – Înaltul –
oricând, oriunde să cinstesc
părinții, vatra, casa
și tot ce încropește satul.

Nu –i musai să fii poet,
să-ți cânți din suflet satul
sau trubadur – profet,
să porți singur păcatul.

De ești bărbat la țară
iubește, lucră-ți glia !
pe vatră, ’n orice seară
mai mâzgăle hârtia
așa, ca tot bărbatul
care-și iubește satul.

Sigur, nu-i pacoste,
când faci tot din dragoste.

Ion I. Părăianu

Prea târziu

Ni s-au dus, s-au dus părinții...
am rămas de-acum stăpânii
pe toată agonisela,
la care-au ținut cu dinții.
Noi, lacomi, ne hârjonim
precum pe ciolan toți câinii.

Tot mai greu ne regăsim,
unde,oricât ne-am răzbate;
nu ne mai știm nici de rude,
ne urâm soră cu frate !

Ne târâm prin tribunale
pentru o căsuță veche
și vreo câteva hectare –
ambiții fără pereche.

În curând vine o clipă,
timpul nu e de oprit;
Lumea buimăcită strigă:
„Parlamentu-i otrăvit !„

E o vorbă: Timpul poate,
după cum toții o știu,
să le rezolve pe toate,
dacă n-o fi prea târziu.

Ion Părăianu

Transfigurare
În primăvara asta – mai,
Ne luăm nume de flori; Flori alese de pe plai Ursite ca-ntotdeauna;
Ce-nfloresc pe rouă-n zori. (Doar spiritul merge-n Cer).

Ne-nălțăm mândre în Soare Oameni, animale, flori
Jertfind doruri pe Altar. Urmează Destinul scris
Dragostea de toți ne doare; În nescrisele scrisori
Le dăruim viața-n dar. De Domnul către Iisus.

Pătimași și cu speranță Cu destinul nu-i de joacă;
Iubim tot ce-i pe Pământ- „Viața merge înainte !„
Tot ce poartă-n trupuri viață- Din ea greu să se mai stoarcă
Este-al nostru jurământ. Măcar două-trei cuvinte.

* Acceptăm ce ne e scris,
Eu un Crin, tu o Lalea;
Dar botezul luat în mai, Nimic nu ne- fost proscris
Nume de flori împrumut - Mie, Nelu; tu Lalea -
L-nveșmântăm în nou strai Viorela – soața mea.
De la strămoși cunoscut.
Ion Părăianu
Vine toamna, cade bruma; Roșiile
Multe flori acuma pier

POEM ÎN PROZĂ

Mă îngrop în mine

Din boț de lut, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,
A fost creat Avram, (adama = țărână, pământ: ebraică),
Pentru care, cu sau fără vrere,
Dumnezeu, (după Lilith, prima femeie pe Pământ,
Care, după cearta cu Adam, de nesupunere plăcerilor sexuale, s-a îndrăgostit lulea de demoni.
Năștea, inctrdibil: 100 de copii pe zi...)
I-a creat pe Eva, muiere.
Aceste plăceri nefiind satisfăcute,
Lilith a fost izgonită din Rai, și, la înțelegere cu șarpele,
Au forțat-o pe Eva, a doua femeie a lui Adam, să-i dea mărul din pomul „oprit„
Și,fiind izgonită din Eden, a ales să ducă o viață desfrânată.
Adam cu Evaau trăit împreună pâna la încălcarea „poruncii„ lui Dumnezeu, și, la rându-le
Au fost izgoniți dinGrădina Domnului.

Toți, întrega omenire, suntem urmașii lor; din adama = țărână, pământ.
Din pământ suntem; în pământ vom merge – în noi înșine.
Tu în tine, eu în mine;
Toți în noi.

Iisus Hristos, al doilea bărbat pe lume, după Adam, cu originea din Cer,
În Împărăția Cerului sălășluiește...
Noi, numai prin rugăciuni și posturi (permanent), credință deplină în Sfânta Treime,
Putem să ne-nălțăm lângă El.

... Viața curge ca un fluviu, își are cursul ei.
Suntem împăcați cu soarta.
Vine ceasul, suntem gata.
Știm cu toții și știm bine.
La timp, mă îngrop în mine.

Ion Părăianu 10. 07, 2018
Roșiile

Adu-ți aminte, iubito !

Se cuibăresc anii în măduvă, în oase,
Scurtează pasul, scurtează viața lent;
În banca veche e stejar, fără interes,
Priveam un tatuaj sculptat de un obraznic
Sau de alții, obligați aiurea de maistru
Venit năuc de la pomană sau prazdnic,
Pe care, ulterior, nimeni nu l-a mai șters.

Adu-ți aminte, iubito, - frumosul tatuaj
Sculptat, cu multă migală, pe catifea sub buric ;
Poate, în gând, îl doreai ca pe un prunc în pântec !
Îți admiram chipul – icoană nepictată –
Ce, permanent, la vechi descântece apela,
Dar rugămintea, nerăsplătită vreodată
Nici în sfânta taină, nici în ecou de cântec...

Aș vrea să-ți amintești în timp, pe drumul întors,
De multe lucruri vechi, cât nu crezi de banale,
Ascunse cu voință în zidul dur de fum,
Ca moaștele unui monah ascunse-n peșteri
Înfășate în țoale la război brodate
De hătăzitele mâini ale unor meșteri,
Iar astăzi, cu-o dulce durere, le mai regreți
Și le cauți prin spinii din margini de drum.

Acum, să știi, iubito, doresc să ne-ntâlnim
În clasa de liceu, banca veche de stejar,
Să ne vorbim de câte-am întâlnit prin lume,
În anii ce-au trcut; tu, un alt drum rătăcind
Prin țări, unde tot omul e liber și bogat,
Iar noi, românii, stâlpim la poarta lor cerșind;
Am renunțat la neam, orgoliu, orice nume.

Adu-ți aminte, colega, de toate câte-au fost;
Timpul n-are oprire ca trenul prin stații,
Să fim întâmpinați de lumea noastră dragă.
Timpul ne-ngroapă, pe rând; să n-avem căință!
Suntem supuși blândei Legii a Ciclului divin;
Să nu lăsăm ’n urmă alt semn de suferință
Decât un somn de veci pe margine de targă.

Ion Părăianu 01 iulie, 2018

Mulțumesc

Lui Dumnezeu îi mulțumesc
Și neamului meu românesc;
Formatu-m-au în ani ca om !

Am casă lângă falnic pom.

Mulțumesc pentru povețe,
Să n-o iau pe căi răzlețe,
Pe care m-aș fi pierdut,
Chiar în Legi de-aș fi crezut.

Ce-am primit îmi e destul,
Împlinit sunt și sătul;
Mai sper într-un strop de cer,
Până-n ceasul ce-o să pier.

Mulțumesc, sunt împăcat;
Mult, prea mlt mi s-a fost dat.
Eu, din tot ce am ,primit,
La săraci am împărțit.

Că-i o vorbă înțeleaptă,
„Nu aștepta doar răsplată”,
Pentru ne-nsemnată faptă,
Că… Dumnezeu te așteaptă.

Eu sunt împăcat cu mine,
Dumnezeu o știe bine.
Restul Lumii mă iubește…
Pentru mulți eu sunt nădejde.

Nimănui nu cer nimic,
Dumnezeu cu toți e darnic.
I-aș mai cere de se poate
Câțiva ani de sănătate !

Nelu I. Părăianu

Iepurașul buclucaș

Fie din sat sau oraș,
De-nvierea Domnului
Fiecărui copilaș
Ouă roșii îi aduce
Urecheatul iepuraș.

Bucuroși erau micuții,
Dar mare le-a fost mirarea,
Când ciocnind, ieșeau puiuții...
(ouăle erau clocite)
Ce frumoși erau drăguții !

La un timp, de supărare,
Toți copiii s-au vorbit
Ca să-l ia la scărmănare
Pe-ndrăznețul iepurilă
Pentru gafa-i fără sare.

Cum din fire e fricos,
Iepurașul dispăruse
Fără urme, pe dindos,
Și zadarnic le-a fost truda,
Că l-a ocrotit Hristos.

Nu era el vinovat
De această întâmplare,
Dar este adevărat
Că toate astăzi se iartă,
Când Hristos a Înviat.

Ion Nelu Părăianu

Înapoi

Înapoi în casă lângă sobă,
Ne-a cuprins astenia devreme,
Iarna s-a-ntors cu geruri și ploi.
La ghete, palton, umbrelă... ’napoi.

Vișinii, meri, prunii și cireșii
Au avortat petalele dintâi
Ivite-n primăvara infamă,
Virgină, nedorită de noi
În vremea prezentă; azi înapoi.

Bucuria strângerii de fructe
Ne-a risipit-o ploaia de gheață;
Am suferit noi multe bătute
În anii înșiruiți de-o viață.

Rămași trști și necăjiți bărbații
Au pus cheile de la beci în cui
Și pețesc cârciumile turbații
Pentru licori fine și amărui.

Cum e o vorbă veche-nțeleaptă,
Numai mama natură întoarce
Orice, oricând dorește înapoi,
Doar omul nu merge azi la butoi.

S-a-ntors iarna în livezi și zăvoi
Pârjolind toate florile din pomi.
Înaintăm ca racii prin noroi.
Ne e proscrisă soarta: Înapoi !

Nelu I. Părăianu

Au înflorit ghioceii

Și cade primăvara-n pomi
Despletită și caldă,
Învăluind straturi de flori
Ce stau din timp la sfadă.

Respiră sub ai greblei dinți
Lalele, zambile și crini;
Se-nalță pe lujeri pârâți
În necuprinsul de spini.

Florile – chip blând și-nțelept,
Ne-ademenesc, surâzând,
Cum râde pruncul la piept,
Când simte că-i mai flămând.

Guguștiucii în toți teii,
Străjuiesc bătrânul parc:
Au înflorit ghioceii !
Gânguresc în plisc cu drag.

Râd grădini multicolore,
Pe pajiști zburdă mieii,
În tufăriș, sub arbore
Au înflorit ghiocii !

Nelu I. Părăianu

FEMEIA - IDEE

Motto:

Femeia frumoasă place ochiului,
femeia blândă place inimii.
Prima este o adevărată bijuterie,
dar a doua este o comoară.
Napoleon Bonaparte

Genial-a fost ideea !
Din Adam să faci femeia;
Bunica, mama și sora
Și soția tuturora.

Ea de n-ar fi fost pe lume,
Nu aveam noi astăzi nume.
Rețineți: După Potop,
Primul oraș al lui Nimrod !

Toți vorbeau numai o limbă;
Dar, când Domnul vrea le-o schimbă.
Din prostia omenească
Au vrut Turn să construiască.

Domnul le-a venit de hac
Și pe toți i-a-mprăștiat:
Credincioși, cinstiți, mișei,
Dar, cu femeia lângă ei.

Ea pe-ntregul Mapamod
Chiar pe secetă dă rod;
Ți-aș da bani cât nici nu crezi,

Dac-am fi neam de chinezi.

Înțeleg că vrem, nu vrem,
Legi mai proaste noi avem,
Că una e România,
Unde gâlgâie prostia.

O s-ajungem un deșert
Cu-n legiuitor deștept
Alături de toți aceia
Care ignoră femeia.

Toate trudesc mai avan,
Să-și găsească un liman,
Hărăzite de Cel Sfânt,
Să dea viață pe Pământ !

Singur, în durerea mea,
Mă-nclin, pios, în fața Ta
Și ochii-n lacrimi îmi scânteie
Pentru ideea de... FEMEIE.

Ion Părăianu

FEMEIA - IDEE

Motto:
Femeia frumoasă place ochiului,
femeia blândă place inimii.
Prima este o adevărată bijuterie,
dar a doua este o comoară.
Napoleon Bonaparte

Genial-a fost ideea !
Din Adam să faci femeia;
Bunica, mama și sora
Și soția tuturora.

Ea de n-ar fi fost pe lume,
Nu aveam noi astăzi nume.
Rețineți: După Potop,
Primul oraș al lui Nimrod !

Toți vorbeau numai o limbă;
Dar, când Domnul vrea le-o schimbă.
Din prostia omenească
Au vrut Turn să construiască.

Domnul le-a venit de hac
Și pe toți i-a-mprăștiat:
Credincioși, cinstiți, mișei,
Dar, cu femeia lângă ei.

Ea pe-ntregul Mapamod
Chiar pe secetă dă rod;
Ți-aș da bani cât nici nu crezi,
Dac-am fi neam de chinezi.

Înțeleg că vrem, nu vrem,
Legi mai proaste noi avem,
Că una e România,
Unde gâlgâie prostia.

O s-ajungem un deșert
Cu-n legiuitor deștept
Alături de toți aceia
Care ignoră femeia.

Toate trudesc mai avan,
Să-și găsească un liman,
Hărăzite de Cel Sfânt,
Să dea viață pe Pământ !

Singur, în durerea mea,
Mă-nclin, pios, în fața Ta
Și ochii-n lacrimi îmi scânteie
Pentru ideea de... FEMEIE.

Ion Părăianu

Mai sănătoasă e uitarea
De dragobete

În lumina soarelui nocturn
Ai dispătut ușor din vedere,
Puteai rătăci pe-ntortocheatul drum,
Dacă iubirea ți-o mai cere!

Credeam că anii grei te-apasă
Și trupul semn al întrebării
Hoinar încurcă iarba de mătasă,
Care ne învelea în faptul serii.

Bunică-ta și altele ca ea
Vă dau povațe cu durere:
- Batjocoriți-vă din plin viața;
Bărbații pierd zilnc din putere.

Ții minte câte aventuri
Condimentate cu piper și sarea,
Ți-au măcinat trupul frânturi...?
Mai sănătoasă e uitarea !

Nelu I. Părăianu 24.02.2018

Nu e tardiv ?

La umbra genelor sub pleoapă
Te-ai tolănit mai ca o divă,
Sperai că cineva așteaptă,
Să i te-ntinzi pe țol în tindă.

S-ar fi putut să se întâmple,
De nu-ți ieșeau fumuri pe horn;
Mi-a-ncărunțit părul la tâmple

De dorul tău într-un nesomn.

Iubită te-ai simțit devreme;
În trup și minte nășteai vise,
N-aveai nimic de a te teme,
Plăcerile dospeau aprinse...

Te-ai amăgit ca orice țață
De vorbele în vocativ.
Acum mulți ți-ar da povață,
Dar nu este prea tardiv ?

Nelu I. Părăianu 16.02.2018

Dragoste ai de la mamă

Doamnei Z. Luci

Gândesc la timpul dinapoi,
Era curat sufletu-n noi;
Eu de pe Șasa, tu, – Olteț,
Erai păpușă fără preț.

Ca la-nceput, este mai greu,
Deși eram, doar la Liceu.
Trei cuvinte ca o bombă:
Tu: - Numai dă te ții de vorbă...

La patru bănci în fața mea
Priveam la tine ca la stea,
Luceai pe boltă – un Luceafăr,
Privindu-te eram mai teafăr.

Îți spun acum întâia oară:
Mi-erai în viață primăvară
Plină de cântec și de flori,

Ce-mi dau puteri, să nu mai mor.

Și... așa cu mulți dușmani
Am târât-o vreo doi ani,
Doar o mamă-avea să plângă,
(Necazul la mâna stângă.)

Colegii de lângă mine
N-aveau motive de bine.
Trei, patru fete-aveau habar;
Mă vizitau des la spital,

Mi-aduceau suc, prăjituri
Pentru niște mulțumiri

           *.
La scurt timp un alt grav caz
Ne-a căzut pe cap – necaz.

Din motive, știu eu ce,
Socotit-ți-ai zilele;
Dintr-o sticlă cu licoare
Ai băut dintr-o eroare ?

N-am știut și n-aș fi vrut
Să știu că tu m-ai vândut.
Fără-napoi să privesc,
M-au dus la Brâncovenesc.

Am zăcut mult operat;
Fără să vreau, am aflat
Că la liceu, la Bălcești,
Ce nu vrei aia găsești.

Nu mi-era greu să-nțeleg
Găsisei un alt coleg.

Eram mândru, nu umil;
Mi-era tiz, plus și... Emil.

În scurt timp m-am vindecat
Și... total m-am resemnat.

Calculat, bag azi de seamă
Dragoste ai de la mamă.

Nelu Părăianu 12.01.2018

Remember

De zeci de ani lucrurile evoluează anapoda;

nici legile naturii nu-și mai respectă ciclicitatea.
Bunii noștri creștini au trecut la cele veșnice,
iar tinerii, cu maxime riscuri, au plecat dincolo.

Natura cu dantela croșetată agățată de poală
e pudrată, de sfintele sărbători, de-o caldă promoroacă,
ce-mi răcorește frunea-nfierbântată de gerul
care s-a disipat în casă, pe vatra de lut.

Mama, grijulie, ne scotea la poartă,
să urmărim preotul care, venind cu Crăciunul
să găsească ceștile cu țuica fiartă,
de tata, într-o oală de lut, pe tăciunii din vatră.
(Preotul Marinescu Dumitru – basarabean refugiat –
și țârcomnicul Nicu Tocaciu doar la noi poposeau.)

Noi, frații, repetam rugăciunea în gând, să n-o uităm;
să ne-nchinăm frumos, să pupăm Crăciunul,
după care, puneam hainele, îmbrăcate de sărbători, în cufăr.
apoi, restul zilei, ne ocupam, firesc, de micile noastre lucruri mărunte.

Seara, bucuria de copil, când, la lumina lămpii cu gaz agățată
în cui, lângă soba de cărămindă.
Mama, după ce vâra surcelele
în sobă, punea masa de lemn cu trei picioare,
pe care așeza șoldeții porcului, sarea, usturoiul, mațele curate,
se apuca să facă trandafiri,
în timp ce noi dormeam toți, patru, într-un pat.

La miezul nopții, într-un miros proaspăt de trandafiri țărănești,
mama ne trezea, să mâncăm prospătură, când, deja, tata fiersese țuica de prună ,
iar vinul razachiu de novă era pus la rece după ușa de la intrare.

Somnoroși, ne ardeam cu țuica; mai mult o vărsam pe piept,
dar ne trecea, când rupeam cocoloșul de turtă caldă,
coaptă în spuză, pe vatră și îl înghițeam cu bucata de trandafir crud
fript pe grătar în soba prospăt văruită.

Cucăiam la masă cu turta în mână, până când ne lua mama în brațe
și ne punea în pat, pe salteaua cu paie de ovăsc.
Dormeam, să creștem mari, cum ne păcălea mama.
Așteptam Nașterea Domului.
Remember ?

Ion I. Părăianu 23. 11. 2017

Mi-e teamă

Dacă mi-e teamă de ziua de mâine,
n-aș dori să bată zorile-n fereastră,
nici „știrile bombă, năucitoare„
să le aud în reluare
prezentate de dive-sexy angajate
de patronii de trusturi TV.

Mi-e teamă de minciunile
cu care s-a ajuns la guvernare
și că, mă vor propulsa, în curând,
în hulpavele aripi ale veșniciei.
Mi-e teamă de coaliție, de parlament,
de guvernanți, de amânările legilor buricate,
fără crezare, în toiul nopții.
.
Mi-e teamă de oameni, de vecini;
toți gnoră legea, care e călcată
în picioare de înșiși purtătorii de uniforme.
Mi-e teamă de codul fiscal,
de ședințele puterii amânate;
mi-e teamă de aleșii care au cuvânt de decizie.

Mi-e teamă de mine – votantul incertitudinii
care apasă pe umerii nevinovatei nații române.
Mi-e teamă de românii săraci, care sărbătoresc
din patru în patru ani, având la masă
un plus de orez și ulei, dar în buzunare mai puțini bani.
Mă tem de străini, de nesiguranța zilei de mâine,
de decența promisă, pe care numai miopul o vede.
Mi-e teamă (acum) și de U. E.

Ion I. Părăianu 17.11.2017