Poate am aberat prea mult, poate am obosit,

Vreau să ucid poetul din mine înainte să devină inutil.

Am încercat, nu mai pot să scriu, poate mi-am risipit talentul

Sau poate nu l-am avut niciodată....

Îmi zboară ideile, nu le mai pot așterne ca altă dată

E chinuitor cum se zbate în adâncul meu dorința teribilă,

De a mai scrie, de a nu renunța la acea parte din mine

Si rațiunea care-mi spune că s-a terminat.

E oare talentul finit și ideile marginite de iubire?

Nu pot, nu vreau să cred că sunt gata de încheiere,

Poate e o etapa în care visele nu se pot așterne pe hârtie

Poate am nevoie doar de o gura de aer și de o doză de nebunie.

Am exprimat toate stările, de la extaz la nebunie,

Chiar și iubirea am testat-o să vad cum se simte,

Dar nimic nu se compara cu bucuria de a scrie, de a picta în cuvinte.

Înca nu pot renunța la partea asta din mine care iubește să te transpună în cuvinte.

Se ivesc zorii cand urla vantul-n turbare,

Iubita mea din vremuri calde, azi se ineaca-n uitare.

Cad frunze rosii peste noi, parfumul tau paleste

Iubita mea cu chip frumos azi ma paraseste...

Aprind tigara si o privesc cum dorme fara grija,

Iubita mea din vremuri vechi, cu buze moi si far-de vina.

Se revarsa ploi, torenti plang din cerul intunecat,

Iubita mea se ridica ravasita si fuge-neant...

Offf iubito, cat de departe ai plecat, s-au trecut anii

Si te-ai mai schimbat, dar ramai mereu in sufletul meu....

Iubita mea cu ochi de caramea si nume de tarina...

Katherina Andreescu

Visez că pot să ating stelele când noaptea se lasă,

Îmi era dor să-mi întind aripile să zbor

Să simt vântul prin păr, să simt ploaia pe gene...

Îmi e atât de dor...să te simt lângă mine.

Sunt nopți în care aș vrea să fug departe,

Să dansez printre frunze desculță-n ploaie

Cu fiecare picatura ce cade te simt mai aproape.

Mi-e dor, atât de dor că doare...

Vreau să simt cum îmi curgi prin vene,

Să aluneci ușor în interior...

Nebunie și fiori,

Când se lasă noapte peste tot.

Te sorb din priviri și deja mă îmbăt,

Cu parfmul tău suav și masculin,

Delir și dorințe,

Resimt când te văd.

Te las să mă porți pe culmi înalte

În alte lumi străine și îndepărtate.

Pasiune și extaz,

Toate trec atunci când ești departe...

Mă îndrăgostesc irevocabil de natura ta

Știu că mă poți completa când îmi pierd cuvintele,

Pasiune, nebunie și durere...

Când umpli golurile din mine cu părți din tine.

Poezia e instrummentul prin care cuvintele devin artă,
Arta e modul în care banalul devine extraordinar
Și astfel se naște capodopera, faptul simplist devine complex...
Nu pot sa fac o capodoperă, nu știu nici măcar daca e artă,
Sunt doar sentimente exprimate în cuvinte așternute pe coli albe
Emoții, trairi și muze, experiențe, oameni și fapte, asta e ceea ce scriu.
Descriu în detaliu caruselul de sentimente din viata mea plicticoasă,
Le îmbrac într-o altă forma și dau un alt înțeles, nici simplist, nici complex.
Nu știu să scriu despre iubire, însa pot să scriu despre dezamăgire,
Dar azi nu am sa o fac, am să scriu despre tine, despre artă și poezie
Modul dement în care viata te pune în situația de a simți ceva fără a putea defini
De la plăcere la extaz, de la fericire la poezie, de la dragoste la realitate.
Ador să înșir cuvinte pe foaie, așa cum ador să te privesc vorbind ore în șir
Ți-am scris de atâtea ori că iubesc marea, dar niciodată că iubesc să mă înec în ochii tăi
Și să mă scufund în adâncul tău, să rămân acolo și să ascult pustiul....
Să mă pierd în labirintul de fraze și cuvinte, să mă regăsesc mereu în fapte
În miciile detalii care conteaza, în sărutul pasional care mă fascinează
Magnetismul cu care zâmbetul ala ștrengar mă hipnotizează, asta e arta, restul e poezie,
Și doar prin tine reușesc să ating perfecțiunea în fericire. 

Cade ploaia rece fără urmă de regret peste chipurile triste,

Am nevoie să simt cum îmi curgi prin vene

Să-mi încălzești interiorul, să mă amețești ușor

Când îți sorb fiecare picătură delicată plină de savoare.

Vreau să îmi lipsesc buzele de răceala ta,

Să mă cutremur când îmi dezmierzi papilele gustative

Doar tu mă faci să uit de tot când ești cu mine.

Mă faci să mă simt puternică ori de câte ori îmi mângâi gâtul

Ești viciul meu întunecat, ispita a nopților senine

Te ador și te urăsc, totuși nu vreau să renunț la tine.

În interiorul tău gheața se topeste, venin amar cu gust dulceag,

Tu îmi aduci plăcere și durere, când pleci iei cu tine tot,

Și îmi amintești ca sunt pe sfert ca tine, rece, amețitoare și rusoaica.

M-am născut sub semnul torid al Cancerului

Tot ce ating se transformă în amintire,

Trăiesc nociv, uit ades de mine, dar niciodată de tine.

Sunt un biet poet fără nume....

M-am născut din pasiunea nebuna a doi nebuni,

Biete suflete damnate etern la singurătate....

Ma îmbăt din melancolie când vântul șuieră-n demență,

Hai să-ți spun o tragedie, eu sunt Rac, tu nu esti Fecioară.

Mă întreb dacă, m-aș fi nascut în altă țară, aș fi fost Capricoarna?

Sau mi-ar fi stat mai bine dacă aș fi fost vreo Scorpioanca?

Iubesc prea mult și prea putin, pun întrebări fara raspunsuri,

Prea visatoare, prea negativista, e clar sunt Cancer fără seaman.

Mă las purtată de sentimente, nu ascult când ratiune-mi urla-n timpane,

Mă ascund sub măști ce nu sunt ale mele, sunt doar fațade....

Nu poți să vezi laturile toate, sunt prea ascuțite, și nu vreau să rănesc,

Sunt Racul timid ce se dezlănțuie doar când lumina dispare.

Să simți timpul, să-l atingi cu vârful degetelor, într-o zi banala, pare ireal...

O iluzie a unei minți obsedate de trecerea timpului și de eternitate.

Timpul nu stă să se odihnească în adâncimea nopții, într-un pat solitar

E asemenea mării, nemărginit, agitat, nu îngheață, nu se evaporă, doar zboară...

Lăsând pe chipurile muritoare urme adânci, șuvițe albe și un noian de regrete,

"De-as putea întoarce timpul...", dar el nu se întoarce, nici macar nu stagnează

Aleargă la nesfârșit, precum mersul pe scara rulantă, doar că urci spre nicaieri

Așa arată eternitatea, un hău ce se cască înaintea celor care cred că nemurirea e leacul morții.

Să trăiești la nesfarsit, privind cum tot din jur dispare, e ca atunci cand asisti la o piesa de teatru

Nu ai dreptul să schimbi, să vorbesti, stai cuminte la locul tau și devii spectatorul propriei vieți...

În goana nebună după eternitate ni se atrofiază simțurile, ne pierdem de noi și ajungem goi,

Naivitatea ea cea care ne dă speranța, spunem că omoram timpul, dar adevarul este că...

Timpul ne omoră lent.

Katherina Andreescu

Ești creația mea născut din nevoia de a iubi,

Ființă intangibilă și pură de-ai putea ști...

Rasul tău și cuvintele sublime nu le voi mai auzi, 

Je t'aime mon amour.

Departe de tine, aștept să te întorci, 

Mă afund și mă înec în ganduri cenușii

Ce vin și zboară precum frunzele de toamna.

Je vous aimerai pour toujours. 

Pe mica scenă a vieții mele, tu regizezi durerea

Si ai rolul principal în nebunia mea. 

Ființă frumoasă și sublimă, tu nu cunoști iubirea

Mais aussi, je te aime encore.

Katherina Andreescu

Acum plouă în orașul iubirilor spulberate

Și un erou romantic își plânge amorul pierdut,

Cu inima ruptă se înneaca-n uitare

În fundal se aud gemete delirante.

O fată grăbita merge prin ploaie, 

E doar un pion în decorul trist și monoton. 

Pe frumusețea idioată a chipului ei curg șiroaie

În timp ce un trandafir își scutură petalele într-un dulce abandon. 

De la geamul învechit, cu vopseaua cojită, 

Devin un observator al carnavalului uman.

Fascinată de simplitatea ta zdrențuită și prăfuită

Cu care încerci să mă îmbraci și să mă numești "iubită". 

Plouă sinistru în orașul iubirilor spulberate.

Katherina Andreescu.

Mai ții minte, când te-am întrebat ce e fericirea, 

Ai ezitat, mi-ai spus ca e o piatră rară, o găsești greu

Și trebuie lupți să o păstrezi. 

M-am tot gândit, și răzgândit, poate ai dreptate, dar totuși

Dacă fericirea e cel mai simplu lucru, o banalitate

Ca o zi de vară în care alegi să iesi și sa descoperi cerul

Pe care ai uitat să-l mai privești.

Fericirea e cafeaua aburindă într-o zi în care plouă torențial, 

Sau zâmbetul ștrengar al fetei care te privește pe furiș

Prea timidă să se apropie să-ți vorbească și roșește

În clipa în care îi dăruiești o fugară sărutare. 

Fericirea vine lucrurile mărunte așa cum simplitatea

E forma cea mai frumoasă a eleganței, așa cum perfecțiunea

Se naște din imperfecțiune și devine umanitate.

Te iubesc pentru ca zâmbești.

Asta e fericirea, zambetul pe care mi-l daruiesti neconditionat.

Fericirea e momentul in care îți dai seama ca ai stat o noapte întreagă

Doar să termini o poezie al cărui sfârșit nu vrea să se scrie, și schimbi totul

Te enervezi și razi când prinzi o sclipire.

Fiecare din noi are propria fericire, dar nu crezi ca o găsim mereu, 

Atunci când nu o mai căutăm, atunci când ne cunoaștem pe noi

Și uităm să ne mai încurcăm cu lucruri complicate, greșesc când spun

Că fericirea se ascunde în fiecare ?

Katherina Andreescu. 

Cine va mai avea grijă de mine dacă tu pleci?

Așteaptă-mă, te rog, îmi iau valiza și vin cu tine, 

Nu mă lăsa aici, dacă pleci am să fiu singură pe veci. 

Tu, înger frumos, așteaptă-mă, vreau să vin cu tine....

Nu închide ușa în urma ta, lăsa-mi speranța, 

Lasă-mi chitara ta să-mi țină de urat în nopțiile pustii...

Fără tine rămân un corp fără viață, 

Așteaptă-mă...ale mele brațe vor să te cuprindă. 

Nu mai știu nimic de tine și totul pare rece

Nu mai am speranță și simt cum viața trece....

Întoarce-te, voi fi înger păzitor pentru tine

Aștept să te întorci la mine. 

Katherina Andreescu