%
E cald. Sufocant de cald. Aşternutul jilav, meduză cleioasă, mi se lipeşte de spate, pulpe, braţe, Devorator de nervi şi somn, mă alungă din pat! Mă ridic aşa, ca acţiune de mare iniţiativă salvatoare. Să scap din cearşafurile ude, mirosind a balsam de rufe, sudoare, parfum, deodorat, căţel! Ei, aşa da! Stau în fund chioară de somn mai corect de... nesomn şi constat că meduza e tot lipită de mine. Impregnată-n pijama, piele, păr... Transpiraţia-mi pică de pe nas şi sprâncene, îmi intră-n ochii care mă ustură, o simt sărată pe buze. Mă ustură pielea şi, mai cu seamă cicatricile! Adică fostele cicatrici, care şi-au luat-o-n cap şi s-au reactivat. Aşa au vrut ele! Au prins un moment de neatenţie din partea mea şi gata! Îşi trăiesc traiul cu mare pricepere... Pe spate, gât, braţe şi pielea capului şi-au format familii, găşti, colonii de răni: bube roşii, vinete, în extindere, zemuind, sângerând. Viaţa lor, chinul meu! Mă mănâncă. Mă ustură. Mă dor. Nu mă lasă să dorm, să uit, să mă împac cu... cu toate câte mi-au adus ca dar final, pacostea asta de neo-dermită sau ce naiba o fi! Dar e de groază... Aşa o fi suferit şi Iov săracul, dar el a avut noroc! A fost contemporan cu Isus! Eu nu sunt. Eu sunt contempoană cu... A, nu! Nu vreau să scriu un pomelnic... Dar aşa, în rezumat, pentru lămuriri, pot spune că sunt ”leat” cu motivul declanşării calamităţii ăsteia dermatologice care îmi toacă creierii şi îmi omoară speranţa... Ameţită, chioară de somn, adică după cum am mai spus, de nesomn, mă îndrept îndârjită spre baie. ’’Fac un duş! Ce-o fi, o fi! Fac zgomot, dar de aia nu mai pot eu!... Mor dacă nu dau cu apă pe mine... Cu grijă, păşesc cu pas de mâţă... Adevăr demonstrat: când vrei să fii mai silenţios, atunci te-mpiedici, dărâmi, fâsâi, scapi, spargi, scârţâi. Conformându- mă adevărului abia numit, ajung la baie. LA şi nu ÎN, pentru că uşa nu se deschide. Împing cu ce ceea ce-mi închipui a fi ’’forţă’’... O respingere moale precum cauciucul nu mă lasă să intru, să scap de lipiciul scârbos care-mi toacă nervii. Mă simt ultrajegoasă, mi-e silă, greaţă... Aiurită de somn, abia prind mirosul duceag ce pluteşte-n aer, destul însă să plec cu mintea-n trecut... Un avort, două trei şi-apoi cine le mai numără...’’Ce naiba? Asta e! PUT A SÂNGE?!’’ Panica, nelămurirea, dorinţa de-a aprinde lumina, SĂ MĂ VĂD, se amestecă cu vocea lui Nelu: - ’’Eheiii... F..ţi casa morţilor mă-tii de prostănacă! Stai că vezi tu! Las’ că vezi tu... Te mai omor odată făăă! Te omor fă, o dată, de două ori, de câte ori oi vrea io, c-aşa vreau io! Io fă, făăă! Io, dacă vreau să fluier, păi fluier!... Că io, te iubessssc pă tine şi tu ca o împuţită şi prostănacă ce eşti, îţi baţi joc dă mineeee... Eeee, las’ că nu rămâne-aşa! Te mai bat şi te mai omor... îmm... ’’- Tot e bine (îmi spun), că nu l-am trezit pe EL!’’ Nu voiam să-i dau motive să facă scandal! Ei bine, nu mai e cazul: FACE!’’ Cu mai multă forţă şi niţel mai trează, împing în uşa băii, care-mi răspunde încăpăţânată la fel. Îmi spun că ceva s-a-nţepenit acolo. Gândesc că poate aseară, EA o fi pus ceva rufe în maşină la spălat şi a uitat de ele. Cum maşina cu pricina bâţâie la stors, o fi luat-o la vale şi s-a proptit în uşă... Uit pentru moment motivul pentru care vreau să intru în baie şi-mi dedic toată atenţia doar intenţiei: să intru! Împing aşadar cu răspundere, să mişc uşa, să pot intra ca să pun lighioana tehnică la locul ei. Aştept să aud scârţâitul picioruşelor maşinii de spălat frecate de gresie. Nu-l aud, în schimb uşa îmi oferă aceeaşi molatecă respingere şi eu alunec pe gresia năclăită cu ceva lipicios. Acelaşi miros dulceag-greţos îmi ridică stomacu-n gât. Apăs întrerupătorul să se facă lumină să văd... Şi VĂD! În timpul ăsta se întâmplă mai multe lucruri de-odată: se face lumină, pricep ce-i chestia aia de pe podea. Prin uşa băii, văd mâna EI, jos! Aruncată, scăpată din neatenţie parcă. O... mână acolo pe jos, care parcă cere ceva! Din spate simt paşi şi aud vocea lui Nelu: ’’- Tot mai trăieşti fă? Păi... tre’ să te mai omor odată... Eşti dă belea! Dă be-lea! Nu vrei să mori, nu? Nu? Ei, las’ că mori tu... Dacă io zic să mori, păi să moooori făăă! Că io-s bărbatu’ şi io zic ce să faci tuuu! Nu faci ce vrei tu curvoooo! Stai aşa că...’’ O arsură-n spate şi-mi pierd echilibrul. Şi răsuflarea. Nu mă doare nimic. Dar pricep! ÎNCĂ nu mă doare. Pipăi pijamaua. E bine! Am telefonul în buzunar... ’’- 112, cu ce vă putem ajuta?... - şoptesc grăbită, să apuc să spun... să nu-mi ia Nelu, telefonul! Să... Alunec, plutesc, mă rătăcesc printre senzaţii şi gânduri.’’ - Urgent! Melodiei 14, sect 6, crimă’’ O durere arzătoare-mi cuprinde pieptul, fluturi roşii şi aurii iau locul băltoacei de sânge, care urcă spre mine... un ţiuit din ce în ce mai slab în urechi şi întuneric. Apuc să mai gândesc aiurea: ’’ -Încă n-am murit, am leşinat... dacă muream, vedeam lumina... N-am murit, doar am leşinat!... N-am văzut lumina!...’’
%
’’- S-a primit un apel de urgenţă pentru Melodiei Operatoarea spune că era o voce şoptită şi gâtuită. Telefonul apelantului a rămas deschis, aşa că a mai auzit (slab ce-i drept),o voce de bărbat care ţipa ceva de genul: ’’tot nu mori fă, tot nu vrei să mori...’’ şi înjurături... Aşa că, Duluţă, iei echipa şi vezi ce-i în teren.’’
%
Întuneric, linişte... Poarta, solidă ca la puşcărie, cu gratii pe cât de nefolositoare, pe atât de neprimitoare. Stradă de cartier, unde la ora respectivă, sunt treji doar doi beţivi, (hai trei), care numai treji nu-s şi câţiva câini! Undeva unul latră... De altundeva, se tânguie un manelist, de dorul banilor şi oful duşmanilor... Casa, e o casă tot de cartier fireşte, ca oricare alta, în care se pare că somnul a pus văl de uitare peste problemele zilei de ieri şi balsam de odihnă pentru cele ce vor să vină în ziua ce aşteaptă cuminte naşterea din zori. ’’- De ce nu om fi pus alarma Pătraşcule?! Ha?! Nu de alta, dar dacă am venit până aici, se pare de pomană, de ce să n-o afle tot cartierul?... ’’- Lasă, mă nea Duluţă că... nu-i aşa... dacă era nasol? Că... nu-i aşa, orice clipă contează! ’’- Contează mă, da’ tu nu vezi? S-au caftit şi s-au culcat! Zona ’’zet’’... Asta e! ’’Zet’’ cu ’’z’’ mare!... ’’- Permiteţi? -Floricel, şoferul echipajului pe numele său întreg Florian Pătraşcu, copilandru încă la cei 21 de ani, necopt, dar plin de zel, idei, intenţii bune, neobosit în a se ’’băga unde nu-i fierbe oala’’, era o nesfârşită ţintă a ironiilor colegilor săi: ’’- Permitem dragă Şerlok, permitem! De ce să nu permitem??!! Ia glăsuie tu lu’ tata, să vedem noi, ce-ar mai fi acum de făcut?! ’’- Permiteţi, avem mandat? Că, dacă avem, spargem uşa... ’’- Intrăm în casa rumânilor, îi băgăm în sperieţi, le spunem ’’noapte bună’’ şi ne cărăm! ’’- Să trăiţi, eu zic să aruncăm măcar o privire peste gard! Cine ştie ce ne va spune locul faptei? ’’-Aha! Păi, o să aruncăm, sigur că o să aruncăm un ochi în ’’locul faptei’’, dar pe poarta asta ca pentru loc de-ntristare, tu te urci! Nu mai poate tata, că nu mai sunt nici tinerel, nici subţirel... Asta e! Hai, hopa sus! Ochii lui ’’tata Duluţă’’ se umezesc, ocrotiţi de noapte... Floricel... Promite, e plin de zel. Îl necăjeşte aşa, ca să-i facă pe de ceilalţi să râdă şi să treacă timpul mai uşor. Să treacă mai uşor peste toate mizeriile şi tragediile prostiei umane cu care se-ntâlnesc! Şi Floricel ştie! Lui Duluţă îi e drag, ca şi când ar fi fecior-su Vlăduţ... Dacă trăia, Vlăduţ ar fi avut cam vârsta lui Floricel... Alungă amintirea care îşi pretinde tributul lacrimii, de câte ori îi vine-n vizită... -Am zis! Hai sus, să ne liniştim şi să plecăm naibii de-aici, c-am băgat în dambla toţi câinii de pe stradă! Nu mai e mult până când or ieşi şi creştinii să vază ce-i? Hai, sus cu tata!’’. ’’-Şefu’ dacă pornim acţiunea, nu înregistrăm?’’ ’’- Ce să facem măăă?’’ ’’- Păi, alea-alea: e ora X, ne aflăm la adresa, unde putem observa că poarta este... apropos! Ştiţi, acestă poartă ne poate spune multe despre psihologia proprietarului! Un om care vrea să se impună, dar care are o fire slabă, temătoare. Sau care se teme de oarece! De ceva, sau cineva... Poartă mare cu drugi de fier, pentru o căsuţă cât o cutie de chibrit, e poarta omului care ascunde... ’’- Alooo! Acum, te urci pe poarta care ascunde ce vrei tu, să-ţi arunci vigilenţa în locul faptei, iar dacă ţii neapărat, vii şi mâine să-i iei porţii un interviu ca lumea... Îi aduci o bere, poate-ţi face o cafea... Staţi cât vreţi de vorbă! Haida mă, ce naiba, au început să se aprindă luminile-n mahala!’’... Zâmbind, cu mişcări uşoare de puşti care se caţără-n pom la furat de mere pentru ’’ea’’, Floricel ajunge sus unde un spaţiu de cca. 30 de cm, îi dă posibilitatea să vâre capul... ’’- Şefu’ lanternă avem?’’ ’’- Da mă ţâcă, avem! Suntem care-va-să-zică, dotaţi!’’
%
Razele firave de lumină, risipite de stâlpul din colţ, spală în galben bolnav harababura din curte: scaune răsturnate și ghivece sparte, care parcă încearcă să ocrotească florile frânte ce-şi agaţă disperate rădăcinile smulse, de câteva fire de pâmânt, să-şi salveze viaţa corolei. Viaţă frântă de un gest nebun, fără rost şi folos. Un om care... Printre scaune şi flori, farfurii, hârtii, sârme de rufe rupte, (cu rufe cu tot), lângă masa răsturnată, Draga geme încet... Muşchii îi tremură spasmodic a moarte... Nu se poate târâ să se ascundă, să poată aştepta marele final în linişte. E în mijlocul curţii, neajutorată, singură în faţa OMULUI! Aşteaptă pedeapsa nemeritată. Nu ştie de ce!? Şi nu ştie nici omul, dar... ’’- Aşa, păi ce??? Câinele nu-i om... câinele, nu-i om...’’ Zeu absolut, dement cu bale la gură, cu ochi rătăciţi şi roşii, Nelu zace pe un scaun cu bâta însângerată în mână. Cuţitul murdar de sânge, e alături, printre flori şi chiloţi... Nelu, mormăie abia auzit: ’’- Hm?! Tu javră... mă latri... P’ mine fă??Ai vrut, ţi-am dat! Ceeee?? Nu mori nici tuuuu?? Păi să mori! Na! Aruncă ciomagul. Ce dac’o ai pă Mădălina? Ce treabă ai tu fă cu Mădălina?? Ea e mică... Şi se face mare. O curvă nenorocită ca mă-sa! Ca mă-sa, morţii-morţilor mă-sii care-a făcut-o... O termin! O termin şi pă ea, şi pă tine, să nu mai latri, şi pă aia... Făăăă! - strigă ascuţit, descreierat. ’’-Făăă, făă, făăăăă, vă termin pă toate şi mă duc la puşcărie... Da ştiu că v-am terminat! Io nu-s prost făăă! Aşaaa, Mădălina, fata tatii, viu! Te omor şi pă tine...Că te iubeeesc Mădălinooo!!! Şi n-am cu ciiiin’ să te laaasss! Io mă duuuuc la puşcăriiiee şi tu?! Da’ las’ că are tati grijă de tineeee... Te omor imediat! Imediat şi gata! Viu acu’ tati. Vine tati...’’ Draga mârâie , dar n-are forţă să se ridice. Urlă prelung a pustiu, moarte şi diperare...’’- Taci fă dracului... taci că...’’ Intră în casă.
%
Pe gard, Floricel rămâne mut. La cursuri, îi învăţau multe! Inclusiv cum să-şi păstreze calmul ’’în teren’’. Aici însă, ’’în teren’’, era apocalipsa! Lumina albă a lanternei, taie mierea otrăvită în care plutesc toate ca-ntr-un coşmar... Ziare, scaune, frunze, rufe, sânge. Un scâncet, cheamă raza de lumină să-i arate adevărul... Moarte. Draga e pe moarte. Sufocat (calmul ’’în teren’’, o să-l mai studieze), mai înregistrează ciomagul plin de sânge căzut lângă singurul scaun rămas în picioare, un cuţit... Alunecă fără vlagă. Faţa lui albă are irizări fantomatice. Se străduie să înghită. Duluţă înţelege, deşi abia dacă-i aude cuvintele: ’’- Să trăiţi şefu’ în curte-i un câine mort!’’ ’’- Ce spui tu Serlok... - cuvintele se auzeau încet, prea încet! Sensul lor părea străin de înţeles. Măi băiete, revino-ţi. Ce-i acolo?! Hai că... suntem toţi aici, nu? De-asta suntem aici! - Şefu’, în curte e un căţel care moare. ’’-Tati, nuuu! Tatiii, laaaasă-măă! Strigăt animalic, de spaimă nebună, sparge noaptea! Floricel sparge poarta. Pacea, s-a dus, gluma s-a ascuns, până şi emoţia lui Floricel e uitată! În mâinile oamenilor legii au apărut revolverele...
%
Zbor! Plutesc lin, pe un covor moale şi cald...Alături, mama... Îmi zâmbeşte. Îmi zâmbeşte, dar nu a bucurie... Şi nici a încurajare... Ci a dojană: ’’-Vezi? Ţi-am spus! Aşa se-ntâmplă când nu m-asculţi!... Undeva se aude o chitară... ’’Apus de soare’’... Vocea lui Celentano îmi încântă auzul şi inima. Nuuu, nu-i Celentano! E ’’el’’! El, care seamănă cu Omar Sherif şi cântă o melodie de-a lui Celentano! Vocea ’’lui’’ seamănă cu a lui Celentano... Şi cântă acolo, în mijlocul pădurii... Un Făt-Frumos care mă aşteaptă pe mine?! Sau spre care mă îndrept eu?! Sufletul îmi tremură de fiori necunoscuţi. Ochii mi se aburesc. Nu mă uit spre ’’el’’ pentru că oricum nu-l pot zări! Îl văd cu ochii minţii... ŞTIU că pentru mine stă acolo statuie şi se arată! Mi se arată! Să-l văd, aşa cum ştie că...’’dă bine’’! Şi dă! Foarte bine... Eu sunt topită... E cald, e luna mai, sunt îmbrăcată într-o rochiţă albă. El stă cu-un picior pe o buturugă (ce-or fi căutând acolo, în poiană şi el, şi buturuga?) şi cântă aşa, de unul singur ’’Apus de soare’’ şi, e apus! Ce mai! Dă bine rău! Ştiu că, după 50 de ani (cu ochii şi inima de la 50 de ani), o să văd o telenovelă ieftină! La 14 ani, văd altceva! Alţi ochi, alţi hormoni... (’’Vezenia aia’’, m-a bântuit, posedat şi chinuit încă 14 ani! Apoi, nimic! S-a terminat! După 14 ani, nu mai semăna cu Omar Sherif, nu mai cânta ca... Semăna cu maică-sa şi cânta fals, zdrăngănind a pagubă, când nu era cazul. Vraja se terminase! S-a topit în trei ani! Unsprezece ani, am plîns ’’după el’’! Trei, ’’pentru că el’’ şi gata! Totuşi, în ’’vezenia’’ asta de acum, când îl văd acolo cântând, aceiaşi dulci fiori de atunci, îmi dăruiesc o nesfârşită fericire...
%
...E transpirat, pute a hoit, gâfâie, îi curg bale, se clatină. Abia se ţine pe picioare, dar se ţine! De uşă, de clanţă, de perete. De... ce se găseşte la-ndemână... Ajunge lângă pat. Ştie CE trebuie să facă. Prin mintea înecată în ţuică străbate adevărul: NU POATE! Nu poate, pentru că nu are cu ce! ’’- Cu ce pu’a mea să f’c... Cu’itu’... Unde-i cu’itu’??? Unde mo’ţii, mo’şilor mă-sii l-am ’us? L-am băgat în aia! În aia e! L-am lă’at aco’o... În aia....Aaaa! E la tine fă? La tine, ha? Iar te o’orrr...Te o’or dă to’! ...Mădălina se foieşte-n aşternut. E cald şi visează urât. E întuneric. Îi e teamă de întuneric... Visează urât de tot. ’’-Mami, aprinde lumina!’’... ’’- Ce zici fă? Ai p’ins gu’ă şi tu??? Auzi la ea! A p’ins gu’ă! Eeee! Nu-i bi’e... Nu-i bi’e dăloc...’’ ...’’-Nu eşti tu de rând, eu sunt!... un-doi...’’ În mintea ei, visul se mută undeva la joacă, dar e întuneric şi nu vede pe nimeni şi nu se mai poate mişca. Nu poate ajunge până perete... un, doi... ’’un-doi-trei’’... nu mai poate respira! Se străduie să se mişte... Joacă statuile? Da!...Nu, nu trebuie să zâmbescă... O gâdilă! O... Un miros greu, împuţit îi izbeşte nasul,plămânii, sufletul... ’’Tati?!... Ce... ’’-Tatiii!!!’’ Gheara de foc îi frânge vocea. Se sufocă... Înţelege! ÎNŢELEGE! Tati o strânge de gât! Disperarea îţi dă forţe nebănuite... Ea, o fetiţă firavă de 12 ani. El, o huidumă de 50! Se smulge din strânsoare, habar n-are cum şi sare din pat. Se împiedică, alunecă, se loveşte, cade! ’’Tati’’ e pe ea! Uitase că tocmai hotărâse s-o omoare, uitase cine e pe jos... Mintea sucită, bate-n altă direcţie... Grămada de osânză striveşte trupşorul fragil. Mâini butucănoase caută chiloţeii... ’’- Nu vrei fă? Las’ că vrei! Eşti neva’ta mea făăăă! Şi te f...ţi cu mine c-aşa vreau io! Nu s’ai, iar te o’or...! Te mai o’or odată! Hi-hi-hi.....! Ce ?! Nu v’ei, nu?...Stai fă că te bat! Îţi spa’g faţa! Ai, că...’’ ’’-Tată, nu! Lasă-mă... Tatiii!... Nuuuuu’’ Un pumn îi întunecă vederea. Şi e moale şi e linişte... ’’- Aşa fă... s’ai! Păi să s’ai că...’’ Uşa se deschide cu un sunet sec. Uşa, lasă ’’băieţii buni’’ să intre ca să îşi facă datoria: Să-i salveze pe cei slabi şi nevinovaţi de ticăloşi... Pentru Mădălina, uşa s-a deschis la timp! Dar pentru EA, pentru Draga, dar pentru ’’aia’’? ’’- Stai pe loc, depărtează picioarele şi pune mâinile la spate. Pătrşcule umflă-l! ’’-Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic, orice spuneţi poate fi folosit... -Floricel, recită sârguincios ce ştie că trebuie să se spună când arestezi un infractor: ’’...aveţi dreptul la avocat, dacă nu vă perminteţi unul, puteţi beneficia de avocat din....’’ ’’- Taci dracului Floricel, că te pocnesc! Ce drepturi are ăsta?! Mama cui l-a făcut şi nu l-a lepădat!’’ Nelu, se uită tâmp la oamenii legii. S-a mai dezmeticit. Ştie ce a făcut. Ştie că trebuie să-i ’’aburească, că... e miliţeni de-ai lui’’! O să-l lase-n pace, că doar ’’e miliţeni de-ai lui’’! Trebuie să-i ia tare...’’- Uite ce-i! Ce căutaţi în casa mea??! V-am dat io voie să intraţi??? Ia, hai valea că vă fac raport! Vă sparg, să moară mama!’’ Ciudat! Ba se bâlbâie, ba nu! Acum vorbeşte clar! Maiorul Duluţă, locotenentul Mardare, Floricel (deocamdată şofer dar anul trei la drept), acum coleg ÎN breaslă, mâine-poimâine DE breaslă!), privesc sideraţi încăperea din care încă nu s-au risipit aburii somnului. Mădălina plânge, Duluţă se apropie binişor şi o mângâie pe cap: ’’- Gata! Gata micuţo... Gata...’’ - nu ştie ce poate să-i mai spună ACUM! – Tu Pătraşcule, vezi ce-i în curte, tu Mardare, cheamă ambulanţa...’’ Floricel iese în curte să vadă cei cu căţelul. Draga tremură, dar când simte om bun că se apropie, dă din coadă. Slab, dar e semn de încredre şi speranţă poate... Floricel simte lunecându-i pe obraz lacrimi... ochii s-au înceţoşat de apa milei şi a revoltei. Priveşte balamucul din jur... O altă uşă, duce undeva, într-o încăpere slab luminată, ce pare bucătărie. Uşa întredeschisă ispiteşte privirea... Împinge ușor: E ceva pe jos! Un trup prăvălit. Sînge! ’’- Şefuleee! Şefuuu’ repede! Aici!’’- Ce Floricel? Iese să vadă ce-i? Vede!... ’’- Ce?!... Mama ei de viață! Mardare! Ce-a zis ambulanţa? ’’- Vine acum... ”-Cheamă şi laboratorul... E lată rău... Floricel, tu du-te şi ţine copilul acolo!’’
%
Am cinci ani! Tata mă duce în cârcă. Simt că sunt maaare! Aşa o să văd lumea când o să mă fac mare... Sunt bucuroasă. Mi-au cumpărat pantofiorii roşii pe care mi i-am dorit! Dar, îmi sunt prea dragi! Nu vreau să merg cu ei pe jos, că-i stric! Nu vor mai fi noi şi eu vreau să-i am noi mereu... Tata mă poartă pe umeri, pentru că eu, m-am încălţat cu patofiorii roşii. Am şi mănuşi roşii şi hăinuţă. Ba... nu! Nu-i hăinuţă, e o pijama... Dorm... Sunt îmbrăcată cu o pijama roşie... Cu mănuşi roşii... Patul e cam tare... Nu, nu e patul... Oh! Cred că am căzut din pat! O să mă certe ’’mămiţica’’ că n-am dormit frumos! Trebuie să mă urc în pat, să nu mă prindă...
%
...’’-Ce zici to’arăşu’? Ce ce căutăm la ora asta în casa ta? ’’- Am zis io asta?’’- ochii caută pe delături - ’’Ioo? Da’... chiar aşa! Cine eşti şi cum te cheamă?’’ Se uită încruntat, fix, cu autoritatea stăpânului. Dar de jos în sus! Se simte dominat. Maiorul e în picioare în faţa lui, Nelu stă pe pat. Tot cu nădragii în vine, cu maieul transpirat, ridicat peste burdihanul revărsat generos (poate cu jenă revărsat), peste ceea ce el, Nelu, consideră a fi bărbăţia lui, nebăgată-n seamă şi pe care voia s-o impună cu orice preţ... ’’- Eu sunt cineva care te va face să-l ţii minte câte zile vei mai avea!’’ Lui Nelu îi sare ţandăra brusc! ’’- Ce băăă! Eşti şmecher? Pâi io te spa’g când vreau io bă! Punct! Şi ieşi d’acului afa’ă din casa mea. Că te te’min! Scâ’ba dracului...cin’ eşti bă? Eşti p...lărăul lu’ zd’eanţa aia? Te tai! Şi pă tine te tai!!!’’ Vorba i se împleticeşte iar... Duluţă fierbe. ’’- Bă chiorule! Tu nu vezi? Nu vezi ce, cine sunt? Nu ştii de ce sunt aici?’’...’’- Şi ce?! Dacă eşti miliţean, n-ai p...ă?! ...’’-Şefu, fata vrea la baie!’’...’’- Descurcă-te Floricel... să... să facă-n curte!’’- Şefu-n curte-i căţelul! Vrea să vomite!...’’-Cine mă căţelul? ’’- Nu, fata şi... tremură rău...’’- Fata? ’’-Nu, căţelul!’’ - Floricel, sarcină! DESCURCĂ-TE! Staţi pe aici, să nu...ştii tu! Ţine-o de vorbă...’’- Ce bă! Tu co’anzi ce să facă fata mea? Fatttta MEA băăăă?!... Îţ’ iau gâtu’! Îţ’... ’’Două palme îl aruncă-n pat. Matahală beată, paiaţă grotescă... Un degenerat! Ca el, atâţia! Şi pe lângă ei, câte tragedii. Maiorul Duluţă e scârbit, oripilat. Mormanul de osânză tremură şi se zbate.Vrea să se ridice, dar nu-i iese. E cu cătuşele. Mâinile la spate. Dă ca nebunul din picioare. Dărâmă ce atinge. Lui Duluţă îi vine să vomite. În 25 de ani, încă nu s-a obişnuit. N-are cum! Şi a văzut destule! E...specializat în de-alde-ăştia! El, Duluţă, e mătura! Îi adună şi îi predă legii... Şi ea, legea, îi judecă! ’’- Judecă pe dracu! Pe dracu şi pe mama lor! Îi adun, îi predau. Ăia-i îi ţin o săptămână, hai două şi iar sunt liberi! Iar îi adun... Pe ăia sau alţii, ce contează? Că dacă n-au a se teme de nimic (şi n-au), dau drumul la toţi dracii din ei! A înebunit lumea! Nu mai ştie nici de ruşine, nici de Dumnezeu... Îl lasă pe Nelu să facă ca toate arătările, şi se duce-n bucătărie unde jos, pe gresia băii, trupul femeii stă relaxat. Parcă doarme şi zâmbeşte unui vis frumos... Chiar zâmbeşte! E palidă, roua din ochii întredeschişi spală obrajii pe care timpul şi-a scris de multişor cartea. A fost poate frumoasă...Nu clasica frumuseţe de madonă sau divă. Trăsăturile relativ ’’la locul lor’’, sunt marcate de ceva ce vine parcă din sufletul său... Înertă, mâna dreaptă este întinsă spre cealaltă mână din baie. Două mâini care se caută într-un ultim gest de bun rămas! Două mâini, două destine, două caractere... Cea’’din baie’’are degete scurte. Cu unghii pătrate... E fină, nemuncită, mână moale fără nerv... Unghiile date cu lac alb sidefiu, sunt brăzdate de dâre roşii... Mâna femeii din bucătărie e ’’muncită’’. Bătături fine, bănuţi galbeni la baza degetelor, în podul palmei, vorbesc despre munci brute. Dar, e mâna unui artist! Mâna altruistului! Degete lungi, (cu unghii ovale ca nişte migdale), pornesc din palma cu vene şi articulaţii marcate... Care palmă, încununează ca o cupă de floare exotică glezna mâinii de asemeni, fragilă. Cealaltă mână, e pufoasă şi albă. Grăsuluie. Mâna egoistului, sau a gospodinei şi mamei de familie?! ’’Clar! Sunt nebun de legat! Asta-mi trece mie prin creieri, când amărâtele astea-s moarte!’’ O fâlfâire de pleoapă face să explodeze speranţa! ’’- Mardare! Vezi? Vezi!? A mişcat pleoapele... ’’-Da sefu’, dar n-are puls! ’’- N-are pe dracu! Să aibe! Să aibe mama ei de viaţă! Să aibe, auzi!’’ Mâna febrilă caută pulsul. ’’- Şefu, încercaţi asta! Am găsit-o dincolo... Floricel, leagănă pe degete un stetoscop. ’’- Ce dracu cauţi tu aici? Ţi-am zis să stai cu fata!’’- Păi... stă acolo! Mi-a promis că nu iese! I-am spus că trebuie să păstrăm probele. Chestii de poliţie de-asta! Şi a înţeles! Vorbesc toţi în şoaptă, mai mult din buze şi semne. Să protejeze ce se mai poate. Să vină odată salvarea! Să se mai descurce şi ei! În fond, fiecare cu meseria lui!... Stetoscopul caută să prindă ritmul acela un-doi, un-doi, ritm care aduce uşurare cu atât mai mare cu cât îl prinzi mai greu! Minune simplă în doi timpi: un-doi, un-doi, egal viaţă... Un-doi, un-doi, slab, abia auzit, şopteşte şi stetoscopul în urechea maiorului. ’’- Trăieşte Mardare! TRĂIEŞTE! Vrei să auzi? ‚’’- Nu şefu, nu. Însă, mă gândesc că, să le dăm naibii de probe şi să vedem ce-i în baie... Poate cine ştie... Dacă ea ...’’ - E rece măi băieţi! Rece! S-A RĂCIT! ’’Dar pe jos e gresie şi...’’-Şi amărâta asta a stat pe canapea?...’’- Şefu, au sosit! Îi auziţi?’’ Floricel, e fireşte lângă ei. E peste tot! Pe Mădălina a ’’convins-o’’, lui Draga i-a dat apă şi sărăcuţa a băut, apoi a mutat-o niţel, ’’doar niţel şefu, că stătea rău pe ciment acolo... Am pus-o pe-o pătură... Ştiu, probele, dar dacă e să moară să nu moară chiar ca un câine’’...
%
...Un val roşu vine peste mine. Nu-s la mare. Nu ştiu unde sunt, dar e mare, e roşu şi-mi intră-n ochi, gură nas şi mă sufoc! Vreau să fug, să plec să mă spăl de mâzga asta care pute. Pute a... Un damf de parfum bărbătesc, plăcut, sparge duhoarea: ’’- Trăieşte Pătraşcule, trăieşte!’’ Aud printre ţiuiturile care vin, vin, vin în valuri să-mi spargă timpanul... Sigur că trăiesc: n-am văzut LUMINA! ’’- A pierdut mult sânge’’... Ha! Parcă sângele-i dop, sacoşă, umbrelă! Cum să-l pierd? E aici. Cu mine! Uite-l aci, lângă mine... vreau să le spun că l-am păstrat pe tot. TOT! Trebuie doar să-l pun la loc. Mâine, când mă scol, o să-l strâg...’’- Targa Costică, aşa uşor. Ce vrei să mai arăţi? Ce probe?! Ce-i de văzut se vede. Lasă-ne să ne facem treaba, că altfel, o să daţi o pâine de mâncat ălora de la morgă...’’
%
...Tremură. Spasme dureroase-i chinuie muşchii, oasele, dar mai ales sufletul. Şi mintea. Capul e un cazan încins. Arde ceva acolo în cap, înlăuntrul lui şi, din când în când arsura se adună ghem de foc care explodează în mii de cioburi de durere. Durere care coboară în ochi în venele gâtului în piept... Şi iar foc. Şi când zice că a trecut, totul o ia del a capăt. Nu poate gândi fiindcă gândul o doare. Gândurile o dor... Îi e frică s-o strige pe mami... O aude tati şi... A...NU! Tati nu mai poate face nimic. Nu mai poate face rău...NIMĂNUI! Nu, cât sunt poliţiştii în casă... Dar mami nu se aude. Nici mami Angi. Nici Draga... Sunt probabil afară-n stradă, de vorbă cu poliţiştii...’’- Ce chestie! Nu le zice Draga nimic! Înseamnă că-s oameni buni. O dor braţale. Îşi aminteşte că, l-a împins pe tati tare, tare, cât a putut de tare... O doare tâmpla şi obrazul. Gândul sparge lacătul amintirii. Tati i-a dat un pumn să nu mai ţipe şi ţipa pentru că... Amintirea vine grămadă pe de-a’ntregul peste sufletul ei: rea, urâtă, adevărată. Amintirea e în mintea ei, în carnea sufletul şi pe pielea ei! Pute a hoit! Mirosul împuţit de beţiv transpirat şi nespălat. Mirosul lui tati prăvălit peste ea! Transpiraţia care-i năclăia faţa lui tati, e pe faţa ei! Transpiraţia de pe pieptul şi burta lui tati, e pe pielea ei... Balele lui tati, le simte pe buze... Îi vine să vomite. ’’-Vreau la baie. ’’- Acum???’’- Acum!’’- Acum nu se poate. Au treabă acolo, înţelegi?’’- Toţi??’’- Toţi!...’’- Nu vă supăraţi, puteţi să-i rugaţi să se ţină niţel şi să mă lase pe mine înaintea lor? Nu stau mult! Mi-e greaţă... Vreau să vomit... ’’-Mă duc să văd ce pot face...’’ Floricel se întoarce bombănind: ’’-Trebuie să te ţin de vorbă până termină. Asta e! Eu te ţin de vorbă, tu... te ţii de la toate ’’alea’’! Verşi mai târziu un pic. Cât o fi nevoie... Ştii? Trebuie să păstrăm urmele! ’’- Ce să faceţi cu urmele? ’’-Păi... Lasă că-ţi spun eu, după ce se termină!’’- E despre tati? ’’- Şi despre tati. Este despre... de fapt, da! Despre el...’’- El, s-a îmbătat. Mereu face aşa, când ia pensia, avem circ... ’’- Poate nu chiar aşa!... Te-a mai lovit? ’’-Câte-o palmă, două... Dar nu....’’- Înţeleg! Lasă că o să povesteşti mai încolo... O să te întrebe şi pe tine cum a fost... Să... să spui TOT! Da?...TOT-TOT!...’’- Păi... tot, e ce cred eu?...’’- Poate! Tocmai de aceea trebuie să spui tot ce-ţi aminteşti... Despre ce a fost în seara asta, dar şi altă dată. ’’- Păi... n-au atâta timp să asculte toate alea! ’’-Au, stai tu liniştită, au timp... Asta e treaba lor, să asculte. Să facă lumină... Să repare ce nu e tocmai bun. Înţelegi?... ’’- Şi de ce nu au venit să repare, până acum? Mami, v-a tot chemat! ’’- Păi, nu ne-a chemat pe noi! ’’- Poate... Cum vă cheamă? - şopteşte Mădălina. ’’-Floricel.’’Şi cum să vă strig?’’- Cadet Floricel!... ’’- Adică, domnule cadet Floricel?... ’’- Nu că-i aiurea? Am glumit! Floricel îmi spun toţi... Floricel şi atât...’’- Domnule cadet Floricel... -vocea fetiţii tremură - unde-i mami?’’ -Ţi-am spus să-mi zici pe nume se supără dintr-odată Floricel... ”-Mă iertaţi, adică iartă-mă, dar... pot să merg la mami? Sau s-o chemi puţin? Doar puţin! ’’- Nuuu... Acum chiar nu se poate... Înţelegi? ’’Înţeleg... Dar mami Angi?’’ - Nu poate nici ea... Înţelegi.. ’’- Înţeleg, dar... vreau ceva de cap şi să nu-mi mai vină să vomit,şi vreau să mă spăl ÎNŢELEGI? Că de-aia-mi vine să vărs, pentru că miros urât... ( VA URMA )
-->