Mi se terminase vocea.
După ce m-a aruncat în lume
mi-a rămas
doar un izvor de sărătură
de împărţit
între zile şi nopţi
cu pielea ridată a obrajilor,
cu marginile crăpate ale buzelor,
cu dosul palmelor uscate
şi câţiva paşi
fără emoţia unui nou răsărit.
Adânciţi în cavităţi rămase
mult prea mari pentru ei,
ochii înfriguraţi
cu buzele căpşună,
fără gesturi,
fără ruşine
şoşotesc pe la colţuri
despre una, despre alta,
despre cum
şi-a luat Dumnezeu mâna
de pe ultimul os de femeie din carnea bunicii.
Când toţi muriţi de capul vostru,
cine mai rămâne
pe lângă mine
să mă trezească
cu zâmbete în daruri,
să-mi vorbească,
cu inima veche
cât de firesc, odată,
se rostogoleau anotimpurile
pe vatra casei?
Veronica Şerban
(15 februarie 2018)
-->
Comentarii
Mulţumesc pentru apreciere AureliaAlbAtros, Mihai Ștefan Arsene!
Mulţumesc frumos, Miha!
Când toţi muriţi de capul vostru,
cine mai rămâne
pe lângă mine
să mă trezească
cu zâmbete în daruri,
să-mi vorbească,
cu inima veche
cât de firesc, odată,
se rostogoleau anotimpurile
pe vatra casei?