Nu mai avem demult același cer,
nici orizonturi sacre împreună,
ne-a mai rămas în suflet un mister
uitat cândva în oaza de sub dună.
.
Pe malul apei, între palmieri,
la un sfârșit întârziat de vară,
ademeniți de tandre mângâeri
păcatul ne-atingea întâia oară.
.
Destinele se-mpreunau abrupt,
deasupra cerul se rupea în două,
iar oaza ne-aducea, neîntrerupt,
la margine de vis o miză nouă.
.
O vrajă siderală se scurgea
prin trupurile prinse-n agonie,
pe cer se aprindea încă o stea,
de strajă neuitării să ne fie.
.
Dar neuitarea-n zări s-a risipit
când într-o zi, pe drumuri separate,
cu acul de busolă răsucit,
ne-ndepărtam de locul cu păcate.
-->
Comentarii
Domnule Ioan Muntean, m-ați cucerit cu varianta oferită în chip de comentariu. M-ați convins că puteți versifica pe orice subiect ce vă ajunge sub priviri...Felicitări binemeritate!
Acul busolei noastre
Cerul e același, dar nu mai e al no stru,
Orizonturile sunt sacre, dar nu ne mai aparțin,
Misterul sufletului nostru e încă acolo,
Dar oaza de sub dună e doar un vis.
Acul de busolă ne-a purtat în direcții diferite,
Dar amintirea oazei din sub dună ne-a rămas în suflet.
Păcatul ne-a unit o clipă,
Dar acum ne desparte.
Vraja siderală ne-a cuprins,
Dar acum a dispărut.
Steaua care s-a aprins pe cer
Ne amintește de iubirea noastră.
Neuitarea ne va urmări mereu,
Chiar dacă ne-am despărțit.
Acul de busolă ne-a întors înapoi la realitate,
Dar amintirea oazei din sub dună va rămâne mereu cu .
(alte variante pe Blog Experiment)