acum în secolul douăzeci și unu
acum în secolul douăzeci și unu,
cănd viața a devenit doar toamnă,
omenirea intră la idei
se consideră abandonată, singură, cu ea însăși,
de când ne gândim la viitor
toate zidurile s-au strămutat,
principiul speranței a ieșit în fugă pe geam
și noi ne uităm cruciș unii la alții,
hai să schimbăm lumea,
dar cu cine anume,
cu clasa muncitoare care a intrat în extaz?
te uiți spre viitor
ca și cum te-ai uita pe gura unui obuzier.
căutăm altă țară pe care n-o găsim niciodată,
avem impresia că pământul gonește nebunește spre autodistrugere.
toate imperiile și-au schimbat stăpânii,
s-au schimbat și conștiințele,
hainele, femeile, modele,
începem să credem în viața de apoi,
în măreția și lașitatea ei,
dictatorii vin, se duc ca bufonii,
hamlet se zvârcolește în plasă,
faust face un rol imfam și ridicol,
roscolnicov dă cu târnăcopul,
a murit și dumnezeu,
cine mai scaldă morții
și-i îngroapă
și le răsădesc flori pe morminte,
doamneee, cât galben pe frunzele moarte,
căt albastru dureros în sânge, câte gemete înăbușite…
măsor timpul cu pasul meu, stea după stea,
încă sunt treaz,
mă încolțește timpul,
număr pașii următoarei toamne,
cu toți cocorii de pe cer,
cu toate durerile lumii,
ucid vise, voluptăți care nu se mai întorc,
preschimb femeile în coliere și inele
ca să semene cu alizeele albe
și să le găsim în țara natală a visului.
când se lasă cortina
aștept cu frică și nemângâiat o moarte ridicolă.
4 octombrie 2011
-->
Comentarii
Frumoase versuri