ALEXA VISARION – Lecţia de NEUITARE
Cea mai nouă apariţie editorială semnată Alexa Visarion, cartea Împotriva uitării, poartă amprenta cifrei divine şapte, simbolul celor şapte trepte spre desăvârşire, sau al celor şapte trepte cereşti, prin publicarea ei în anul împlinirii a şaptezeci de ani de viaţă a autorului, urcând, şi prin aceasta, treaptele desăvârşirii carierei sale impresionante. Regizorul, care se percepe a fi în acelaşi timp pământean şi stelar, pentru care teatrul este „o năframă ispititoare de magie albă, aşezată întâmplător pe respiraţia vieţii”, distins cu numeroase premii, printre care Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, acordat în 2002, iar pentru întreaga activitate, marele premiu „George Apostu”, înmânat în octombrie 2017, vibrează nu numai pe tărâmul teatrului sau al filmului, ci şi pe acela al împărtăşirii ideilor profunde ale unui experimentat eseist. „Am vrut dintotdeauna să fac teatru şi film, să-mi identific întrebările prin marile texte în necuprinsul scenei şi, totodată, să deschid căutarea şi dincolo de teatru.”
O parte dintre textele cuprinse în acest univers al mărturisirilor, din domeniul artei spectacolului, au apărut şi în spaţiile unor publicaţii literar-dramatice, dar împreună cu celelalte alcătuiesc un document teatral, prin care autorul îşi propune să „încetinească goana uitării, pentru prezenţa amintirii, pentru viaţa ei.” Parafrazând prin titlu celebra lucrare, Împotriva interpretării, a criticului american Susan Sontag, Alexa Visarion asimilează revelaţii ale trecutului teatral românesc, ce capătă sensuri într-o arhitectură ţesută prin emoţie şi gândire. În cele douăzeci şi şase de eseuri, conturează imagini ale unor personalităţi marcante ale scenei, unele dintre ele prezenţe definitorii şi în propriu-i destin: regizorul Liviu Ciulei (Amintindu-mi-l pe Liviu Ciulei), desăvârşit prin darurile harului său, criticul de teatru Valentin Silvestru (Valentin Silvestru), care a „păstorit” teatrul românesc şi l-a rodit prin viziunea sa ... sau „caratele de esenţă ale unicităţii” regizorului-pedagog Radu Penciulescu, creatorul unor spectacole eveniment ce au reformat structural arta scenică (Radu Penciulescu).
Actorul, cel făurit din „cristale de veşnicie”, e definit cu desăvârşita fineţe şi intuiţie a regizorului înzestrat, ca fiinţă binecuvântată de har, creatoare de viaţă în viaţa scenei, developând profunzimi, înnobilând prin arta sa (Jocul actorului e Fiinţă). Victor Rebenciuc stăpâneşte cu rafinament arta interpretativă purificând-o (Victor Rebenciuc - Arta de a trăi înţelesurile), Olga Tudorache, legendă şi desUnivetin al artei ce se împlineşte trăind, fascinează prin autenticitatea-i absolută (Universul scenic – Olga Tudorache), George Constantin, purta zboruri şi furtuni în mădulare, călărea visurile, imaginând universuri (George Constantin), Marin Moraru, artistul nuanţelor şi al simplităţii subtile, esenţializa „virtuţi interioare necunoscute şi măşti exterioare de neexplicat” (Marin Moraru), Liliana Tomescu desăvârşea chemări şi ecouri cu arta ei, „naviga în surdina cuvântului şi în explozia lui” (Inteligenţă şi vocaţie – Liliana Tomescu).
Teatrele, în accepţiunea regizorului Aureliu Manea, întruchipează acele spaţii sacre unde se va preda mereu lecţia cosmică a iubirii, unde se vor dezlega misterele tinereţii fără batrâneţe şi ale vieţii fără de moarte (Magia şi Lumina scenei – Aureliu Manea). Pe altarul acestora autorul aşează, ca ofrandă, vibraţii ale sufletului său translate în emoţionante imagini, unele cu intense fremătări autobiografice şi tonuri din neliniştea începuturilor scenice (Clujul teatral) sau cu note despre „viul artei spectacolului” (Festival de legendă – FITS, Îngerul scenei şi apelul memoriei), altele cu nostalgia locului unde s-au cristalizat primele trasee de dragoste şi credinţă spre fiinţa teatrului, încă din primii ani de viaţă pentru tot firul ei (Biserica lui Eminescu şi teatrul nimănui), fiindcă în teatru, spune eseistul, ne putem descoperi în funcţie de propria noastră nevoie de regăsire. Dezamăgirea artistului autentic în faţa unor „realităţi neprielnice”, care inundă şi lumea scenei (Entertainmentul şi nostalgia valorii), capătă formă prin definirea prezentului ca timp al uitării rosturilor, având ca anturaj mediocritatea şi tirania entertainmentului, unde cultura se abandonează unei culturi de carnaval, fără valoare, vulgarizată şi trivializată.
Regizorul Alexa Visarion a avut şi are o orientare permanentă, marcată de intense profunzimi, spre trei mari dramaturgi - Shakespeare, Cehov, Caragiale - pe textele cărora a înălţat creaţii de o veritabilă originalitate. Eseistul, care îl dublează, tălmăceşte şi în acest demers virtuozităţile stranii, încărcate de mister, ale esenţelor umanului cuprinse în operele celor trei (Tăcere vorbitoare...şi, undeva, ca din cer, sunetul corzii care plesneşte... , Măşti şi idealuri, Monşer... , Lumea întreagă e o scenă, În vidul coroanei, Altfel despre Hamlet).
Fiecare eseu este precedat de un motto, fir călăuzitor spre rădăcina adevărului cuprins; filtrat prin propriile emoții și viziuni, despre lumea seducătoare a teatrului, care pentru autor echivalează cu însăşi motivaţia de a fiinţa.
Publicat la Editura Ideea Europeană, volumul se adresează tuturor căutătorilor de „iluminări teatrale”, tuturor iubitorilor de adâncimi călăuzitoare spre semnificaţia verbului scenic tăinuit.
Material publicat in revista "Vatra veche" nr.12/2017
-->
Comentarii