AM FOST CÂNDVA… OM
de Alina Beatrice Cheşcă
Sunt din nou pe o insulă... Nu, nu pe o insulă, ci pe insula mea. Îmi iau metafora în braţe, trag aer în piept, parfumul cuvintelor e din ce în ce mai puternic, se inserează peste cărti, peste culori, creionul începe să se mişte nerăbdător... CARTEA LUI MARIUS – manuscrisul – se deschide în fata mea; zâmbesc cu o uşoară emoţie, îi ating paginile: oare cine este cartea aceasta, ce vrea ea de la viaţă, de ce s-a născut, unde visează să ajungă, cât va trăi? Oare când a visat-o prima dată creatorul ei, ce muzică a auzit în sufletul lui, cum a scris-o, cum i-a atins sufletul, când s-a eliberat de ea? Cine sunt oamenii din carte, care sunt speranţele lor, spre ce se îndreaptă, ce le oferă viaţa, unde şi cine este iubirea, marea, unica iubire? E mai puternică ea decât moartea însăşi sau moartea e sora ei întru nemurire? Întrebări multe, din nou prea multe, în timp ce stau pe insula mea, plecată departe de lumea reală, cu o nouă carte ce se va oferi curând cititorilor de aici şi de aiurea.
Tânărul autor, Marius Cioarec, este deja la al doilea roman. L-am cunoscut la Universitate, cu doi ani în urmă, când a debutat cu o carte scrisă foarte bine si intitulată ciudat si misterios „Diavolul poate fi blond”. „Din nefericire, nu întotdeauna câştigă binele, iar înfrângerea acestuia are mereu repercusiuni asupra oamenilor nevinovaţi”, notează el ca un veritabil justiţiar. Cel de-al doilea roman al său – „Am fost cândva… OM” – pare să continue, intr-un fel, specificul primei cărti, dezvăluind o societate suferindă şi crudă.
Cele 13 capitole ale romanului (fără sa fie un număr fatidic decât pentru personaje) dau viaţă unei poveşti a zilelor noastre, o poveste simplă, obişnuită şi, în acelaşi timp, unică prin intensitatea si, de ce nu, romantismul ei – povestea de dragoste sfârşită tragic dintre Andreea si Liviu. O altă Julieta si un alt Romeo, de data aceasta el – un romantic în căutarea idealului in amor – iar ea – o pragmatică fără prejudecaţi, victima frustrărilor din copilărie şi a unei familii lipsite de căldură, zdruncinată de aburii alcoolului şi violenţei. Tipic pentru societatea nefericită de astăzi, bântuită de alienare, de căutări fără răspuns. Subiectul pare inspirat din poveştile de dragoste pe care le vedem la TV, condimentate din plin cu tot tacâmul problemelor societăţii (actuale sau nu): frustrare, lipsa afecţiunii în copilărie, violenta in familie, prostituţie, vulgaritate, prejudecăţi.
Cartea începe direct, printr-o constatare plină de fascinaţie si erotism; este momentul întâlnirii personajelor: „Ochii mei, parcă hipnotizaţi, o fixau cu asiduă frenezie. În acel moment, îmi doream să o strâng în braţe, să o sărut, cu toate că nici măcar nu o cunoşteam.” Dragoste la prima vedere, după cum se vede. Întâlnirea continuă firesc, într-o viteză specifică relaţiilor de astăzi: o scurtă conversaţie, dansul romantic si lasciv, apoi invitaţia „la tine, la o cafea adevărată.” Autorul afirma convins: „Da, fusese ceea ce se numeşte dragoste la prima vedere, chiar dacă nu vă vine sa credeţi. Aşa ceva exista, vă pot garanta.” După cum se observă, naraţiunea se face la persoana întîi, naratorul este si personaj, asigurând astfel o senzaţie sporită de autenticitate şi sinceritate. Aşadar, avem de-a face cu o naraţiune homodiegetică, având in vedere că unul şi acelaşi personaj îşi asumă o dublă funcţie: de reprezentare (actul narării) ca eu narant şi de acţiune (având rol în diegeză) ca eu narat (actor).
Cel de-al doilea capitol continuă şi dezvoltă aventura amoroasă, sporind curiozitatea cititorului, creând o atmosferă de aşteptare construită dintr-o sumedenie de detalii bine alese. Autorul descrie progresiv etapele pasiunii ce ajunge să înlănţuie personajele, ajungând să dea un verdict categoric, plin de convingere si forţă: „Atunci, în momentul acela, am ştiut că pe ea o iubesc aşa cum nu am mai iubit pe nimeni. Era ceea ce se poate numi iubirea vieţii mele. O iubeam, o adoram, îi sorbeam gingăşia cu nesaţ, precum un beţiv notoriu care suge dintr-o sticlă ultimele picături şi ar fi în stare să strângă si sticla, poate-poate o mai ieşi ceva. Da, eram nebun după ea, ar fi zis unii. Dragostea e ca un drog.”
Totuşi, mult prea curând, o întâmplare neaşteptată produce o furtună în Paradis şi un adevărat uragan în sufletul eroului nostru, aflat pe culmile iubirii pentru o femeie pe care nu o cunoştea aproape deloc. Întâmplarea scoate la iveală o latură pe care nici măcar personajul însuşi nu şi-o cunoştea, afirmând confuz: „Nu mă recunoşteam. Eu, care eram un cavaler, unul dintre băieţii buni ai planetei, care ura violenţa! Vai, ce poate face dragostea din om! Sau gelozia?” Această reacţie este unul din primele semnale ce prevestesc deznodământul tragic al poveştii de dragoste dintre Andreea si Liviu.
Capitolul al treilea „îmblânzeşte” oarecum atmosfera si tensiunea din sufletul personajului masculin, aducând-o în prim-plan pe mama acestuia, zugrăvită în culori tandre, în atmosfera caldă a casei părinteşti. Întâlnirea cu mama determină personajul să filosofeze despre timp, respingerea viitorului şi nostalgia copilăriei: „Alerg cu înverşunare în trecut pentru a-mi recupera copilăria...Mi-e dor de lumea văzută prin ochii adolescentului care am fost, copilul din mine se luptă zadarnic cu anii care îl copleşesc cu trecerea lor, indiferentă la simţirile lui...Plâng tot ca un copil, dar sufăr ca un om mare, conştient că nu e nimic de făcut”… Un „fugit ireparabile tempus” ce pregăteşte oarecum evenimentele ce vor culmina tragic pentru ambele personaje.
Întregul roman este presărat cu adevărate reflecţii filosofice despre viaţă; autorul îl citează chiar pe Friedrich Nietzsche: „Viaţă înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ceea ce întâlnim.” Într-o discuţie cu mama sa, aceasta oferă mostre de înţelepciune: „Dar te-ai gândit tu vreodată că, de fapt, nu timpul trece, ci noi trecem prin timp? Că suntem mărfuri perisabile?” Sau, vorbind despre bătrâneţe si bătrâni, autorul reflectează: „Consider că nu trebuie să ne înclinam în fata morţii, ci să o înfruntăm senini, cu fruntea sus, aşa cum ţinem piept unui duşman.”
Capitolele următoare descriu evoluţia sentimentelor celor doi tineri care trăiesc o pasiune mistuitoare – cel puţin din perspectiva personajului-narator – bântuit de temeri, întrebări şi unele accese de violenţă cauzate de gelozia ce îl macină din ce în ce mai mult (şi care este pe deplin justificată având în vedere scenele ciudate la care asistă şi ale căror protagonistă este iubita lui). „Raiul” pe care îl trăieşte în braţele fetei îl determină să afirme: „cred că aş fi putut ucide pentru a păstra integritatea şi moralitatea Andreei intacte.” Pare totuşi un proces de autosugestie, ca şi când Liviu nu ar vrea să-şi păstreze luciditatea, ci o vrea adormită complet pentru a se proteja de un adevăr ce l-ar putea distruge. Iubita sa, „toată un cântec”, fata ale cărei cuvinte „păreau versuri romantice fredonate de un aed”, „zeiţa” ce îi luase minţile şi îi furase liniştea devenea tot mai mult raţiunea sa de a fi. Totuşi, din ce în ce mai des, tânărul liniştit si raţional are accese de furie necontrolată ce îl fac să simtă că ar putea ucide din gelozie. „Durerea pe care o încerci în acele clipe de coşmar este enormă (...) Să iţi bănuieşti soţia de adulter sau iubita că s-ar fi culcat cu altul este păcatul suprem în viziunea ta, păcat care iţi strânge capul într-o menghină invizibilă, pieptul în chingi nevăzute, iar mintea întunecată de răzbunare şi de gelozia extremă îţi devine principalul şi cel mai redutabil adversar”.
Gelozia îl determină să caute, să sape, să dezvolte cu ajutorul prietenului său un mecanism demn de un adevărat detectiv. În final, personajul masculin descoperă ca marea sa iubire este, de fapt, prostituată. Întreaga sa viaţă este distrusă: „tot universul meu se prăbuşise, toate speranţele mele, sentimentele, se rostogoleau acum într-o prăpastie întunecată şi fără fund. Eram pierdut sau cel puţin aşa mă simţeam, orizonturile mele nu le mai zăream, totul era cufundat într-o beznă deasă”. Aristotel cerea în „Poetica” sa ca tragedia „sa înfăţişeze oameni de ispravă trecând de la o stare de fericire la una de nefericire. Precum într-o tragedie greacă, bărbatul o imploră pe femeie să îl lase să o strângă în braţe, „plângând ca un copil”, o sărută cu violenţă, ca posedat, apoi o sugrumă, parcă hipnotizat de o vrajă malefică. Şi pentru ca tragicul sa fie complet, tânărul începe sa aibă halucinaţii, îşi vede iubita – „îngerul” lui – şi îi aude glasul ademenindu-l într-un joc al morţii. Acesta se prăbuşeşte, iar înainte de moarte, înainte „să se lase întunericul”, rosteşte un ultim „te iubesc”. Astfel, cei doi se unesc în moarte...
Finalul cărţii este, într-adevăr, neaşteptat. Tensiunea dramatică este remarcabilă, fiecare detaliu contribuind la sporirea acesteia. Scriitorul este un maestru al gradării conflictului, al construirii acestuia, menţinând treaz interesul cititorului până la ultima pagină a cărţii. Acţiunea este întreruptă de momente de descriere (şi de reflecţie, aşa cum am menţionat deja), creionate sugestiv, iar personajele secundare sunt introduse la momentul oportun. Conversaţiile personajelor relevă amănuntele de care este nevoie pentru o construire corectă şi naturală a acţiunii, ajungându-se la punctul culminant exact atunci când cititorul se află la apogeul aşteptării. Marius Cioarec pare să înţeleagă foarte bine psihologia acestuia şi îi oferă „doza” de care are nevoie pentru a continua lectura. Autorul construieşte un fragment de lume pe care o cunoaştem foarte bine cu toţii, iar meritul său constă tocmai în faptul că o redă perfect firesc, veridic, iar scrisul său are un puternic caracter vizual. Imaginile par filmice, se derulează prin faţa ochilor simultan cu actul lecturii, ceea ce ajută cititorul să se simtă într-o oarecare intimitate cu faptele şi personajele. Cu siguranţă, Marius Cioarec are vocaţie de scriitor, iar acest lucru se poate observa chiar de la primul său volum.
Stau cu o lume în braţe, gânditoare, privesc din nou chipul cărţii, iar zâmbetul autorului, cald si timid, se întrevede de undeva, dincolo de viaţa pe care a creat-o. Şi totuşi, nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa, viaţa clocotind de iubire, de vise duse pînă la cer... Acolo sus, foarte sus, iubirile întotdeauna se întâlnesc...
-->
Comentarii