CÂNTECUL LUMINII SAU HARUL ETERN AL POEZIEI
de Alina Beatrice Cheşcă
„Inima nu e altceva decât Marea de lumină…
locul viziunii lui Dumnezeu.“
(Rumi Mevlana, Mathnawi, III)
Într-o zi de frumoasă primăvară, când sufletul meu se umpluse de armonia şi perfecţiunea naturii, poetul Coriolan Păunescu mi-a dăruit manuscrisul unui volum de poezie, un dar preţios, ca de fiecare dată. L-am citit cu bucurie şi emoţie, descoperind că este în deplin acord cu titlul său: Cântecul luminii. Am regăsit acelaşi suflet ce trăieşte viu, intens şi autentic într-o intimitate de fiecare clipă cu toate evenimentele vieţii şi destinului său, dar şi cu misterioasa mişcare a Universului.
Poetul Coriolan Păunescu aduce în Cântecul luminii o combinaţie între implicarea spirituală, lirică şi o detaşare superioară, o adâncă (şi poate ontologică) înţelegere a lumii şi sufletului omenesc. Am avut mereu sentimentul unei pendulări a poetului între interiorul nucleului vieţii şi abstragere, devenind un fin observator al acesteia, cu toate valenţele ei. De pildă, în poemul Încredere: “Neînvins priveşti limanurile verzi/ se înserează-acum peste catarg,/ ţi-e teamă ca-n suflet să nu pierzi/ cărările ce duc sfioase înspre larg./ Steaua polară s-aşează tot mai sus/ ca într-o eternă puzderie de stele/ şi alte semne-n întinse ceruri nu-s,/ bătrâne matelot, te sprijină pe ele. În aceste versuri găsim o frumuseţe abisal-poetică specifică poeziei lui Coriolan Păunescu.
În zona sufletului se petrec atingeri vibrante, iar interiorizarea devine din ce în ce mai coerentă şi curgătoare: „Ningea veşnic şi violent/ peste acoperişul lumii./ Din cer mă pândea ochiul viu/ şi constant al vremii,/ iar eu îmi ascundeam instinctul/ la talpa verde a planetei!” (Glasurile)
Poemul Începem, unul de o frumuseţe aparte (cum sunt mai toate, de altfel), este de un ecou spiritual nesfârşit: “Și-atunci în trupuri se moare/ emigrând dinlăuntru-n afară/ prin epoci zburând ca o boare/ în albastra lumină de seară./ În auz e încremenire și pace/ se recompun din celule organe/ timpul iubire noaptea se face.” Într-un stil propriu de o mare artă literară, poetul metamorfozează timpul şi spaţiul, dându-le valenţe metafizice: „Iată că timpul este un ciudat adversar/ printre nourii grei şi zburătorul pământ/ dacă lumea de jos se tot repetă-n zadar/ în noaptea mângâiată de ploi şi de vânt.” (Nesfârşitul tablou). În poemul Cum trag cu sete, Coriolan Păunescu atinge zone adânci şi profunde ale sensibilităţii din zona dramatică a trecerii timpului: “şi-n plăgile deschise/ netimpul m-a durut/ şi într-un târziu adorm/ în cuta unei rochii.”
T.S. Eliot spunea: „Prima voce este a poetului care-şi vorbeşte lui însuşi - sau nu vorbeşte nimănui.” În poemul Singur, sufletul meu, Coriolan Păunescu poate fi văzut ca un suflet colectiv al poporului său: „Singur, sufletul meu/ de ţăran cu pălăria lui/ vegetală/ noaptea pleacă/ să chiuie spre magica/ lună/ şi sub cerul viu/ ca o sfințită/ și răsfrântă cunună.”
În Poemul tenorului există un spaţiu thanatic, ce intră în rezonanţă cu sufletul poetului populat de umbre: “Prea mulți oameni au murit/ în mine! Prea mulți…/ Seara, când cade întunericul,/ mă întrebam:/ de unde Doamne-i am/ pe toţi în inima mea?” Identitatea eului atinge un nivel de o vibraţie superioară. Versurile: “Oh, din ceruri vine-al poeziei sclav/ să împărtășească marea lui durere” (Frumoşii cai) sugerează realitatea fragilă a naturii artistice, a sufletului poetului, dominat de sensibilitate şi metafizică.
Coriolan Păunescu are o forţă deosebită de concretizare a trăirii poetice, iar expresia sa artistică este unică în peisajul local şi naţional. O dovedesc şi versurile din poemul Trezire: „Într-un târziu se țese aurul pe crengi/ zăpezile în flăcări curg mereu șiroaie/ prin ochi eşti gata luminii să-i dezlegi/ norii ce-n Soare se deschid a ploaie.” Poetul este credincios metaforei maiestuoase, prozodiei şi simţirii, căutând plăcerea estetică.
Transfigurările poetice au, cu adevărat, valenţe salvatoare, precum în poemul Frescă: “Într-un târziu se țese aurul pe crengi/ zăpezile în flăcări curg mereu șiroaie/ prin ochi eşti gata luminii să-i dezlegi/ norii ce-n Soare se deschid a ploaie.” În mijlocul furtunii sfâşierilor interioare, a pierderilor, irumpe cu forţă o acută nevoie de sine.
Alexandru Macedonski spunea: „Adevăraţii poeţi sunt pe pământ o parte însemnată a Dumnezeirii: Ei pricep cu desăvârşire mai mult ca ceilalţi oameni; sunt cu desăvârşire mai mult ca dânşii; au dorinţe mai puternice ca ale tuturor şi sunt mai nefericiţi ca oricare alţii în mijlocul nepriceperii celor mai mulţi. (...) Aceştia sunt adevăraţii poeţi.”
Acesta este şi poetul Coriolan Păunescu, un poet de un talent rarisim, ce şi-a câştigat pentru eternitate un loc special în galeria marilor poeţi români şi nu numai. Poemele sale ne dăruiesc adevărul trăirii şi metaforei dincolo de realitatea obiectivă şi aflate mereu în interiorul esenţei omeneşti.
-->
Comentarii