DESPRE TALENT ȘI DUMNEZEIRE
de Alina Beatrice Cheșcă
Iarnă friguroasă, cu zăpadă şi poveşti înaripate, venind de demult. Ora de seară...Seară de rugăciune, cu aromă de linişte şi pace...
Am cunoscut-o pe tânăra poetă Georgiana Necula într-o după-amiază de toamnă, la o cafenea literară cu parfum de poezie. Privea şi asculta cu atenţie, părea că se încarcă de cuvinte şi frumuseţe. Apoi a vorbit emoţionată despre importanţa şi miracolul poeziei. Ne-am despărţit zâmbind amândouă, promiţându-ne că ne vom mai întâlni pe teritoriul literaturii şi al gândului frumos. Şi iată că ne-am ţinut de cuvânt...
Am citit manuscrisul domnişoarei Georgiana Necula aproape cu sfială, precum lectura unei cărţi sfinte. Am avut sentimentul unei întâlniri de taină, între un suflet frumos, binecuvântat de credinţă şi talent, şi Părintele dătător de viaţă şi miracole. Poemele Georgianei reprezintă o Biblie poetică, un strigăt aproape visceral ce cheamă puritatea, frumuseţea spiritului, credinţă absolută, iubirea de Dumnezeu şi de oameni în forma sa cea mai spiritualizată:
„De ştii să iubeşti,/ Tu ai o comoară./Ce în astă lume,/E destul de rară.” (De ştii sa iubeşti)
Într-o lume haotică, ce pare să-şi fi pierdut rădăcinile şi spiritul, poeta simte absenţa iubirii adevărate ca o pierdere a esenţei Creştinismului însuşi. Nu întâmplător, aceasta afirmă:
„ Nu cer să mă iubească lumea./A ei iubire e murdară./Eu vreau iubirea Ta Iisuse,/Că ştii să dai iubire rară.” (Mai bine urât!)
Sau, în poezia Nu poţi primi, iubirea este prezentată ca o condiţie a mântuirii şi a învăţăturii supreme, dumnezeieşti:
„Nu poţi primi un loc în Rai
Dacă iubire tu nu dai.
Dacă tu sădeşti doar ură,
Nu poţi primi învăţătură.”
Întregul volum este dominat de un extrem de puternic sentiment religios, fiecare poem aducând în lumină valenţe noi ale credinţei: iubirea de Dumnezeu şi sfinţi, speranţa mântuirii, purificarea prin suferinţă, iubirea aproapelui şi milostivenia, lumina spirituală, miracolul rugăciunii, ascultarea, pregătirea locului în Rai, calea catre Dumnezeu. Unele strofe sunt adevărate pilde biblice, în care poeta descrie patimile omeneşti ce îi îndepartează pe copiii lui Dumnezeu de Tatăl lor Ceresc:
„Omul mândru este plin de sine şi gata de ceartă cu întreaga lume.
Omul mândru laudă pofteşte şi pe toţi dispreţuieşte.
Omul mândru este lipsit de pace, locaş al minciunii se face.
Omul mândru nu vede suferinţa, că îi lipseşte credinţa.”
( Cea de-a patra patimă a sufletului omenesc: Mândria)
Şi, în poemul Cea de-a opta patimă a sufletului omenesc: Bogăţia:
„Dacă nu avem comoară sufletească
Degeaba trăim viaţa pământească
Dacă nu avem pe Dumnezeu de Tată
Toată bogăţia ne este deşartă.”
O privire adâncă asupra deşertăciunilor omeneşti, o „vanitas vanitatum” a unei lumi ce tinde spre de-spiritualizare, spre urmarea ispitelor şi instinctelor, ce transformă fiinţa umană într-un căutător fără esenţa creştină. Nu întâmplător, Părintele Arsenie Boca, într-una dintre rugăciunile sale, spune: „Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid.”
Iată un poem dătător de speranţă, în care poeta îşi reafirmă credinţa totală în Paradisul celor buni, milostivi şi cucernici:
„Fericiţi cei milostivi că se vor milui de dreptatea Ta,
Fericiţi cei curaţi cu inima, că vor vedea privirea Ta
Fericiţi voi făcători de pace,
Că fii ai lui Dumnezeu vă veţi face.”
(Fericirile sau Predica de pe munte)
Însuşi Părintele Galeriu spunea: „Noi, creştinii, nu putem întemeia o adevarată morală decât pe Absolutul divin. Altfel spus, nu putem vorbi de iubire, de bunătate, de dreptate, de toleranţă, decât dacă le ancorăm şi le fundamentăm în divin.” Şi poemul Vom trăi veşnic se concentrează pe ideea vieţii eterne ce îi va fi dăruită creştinului ce respectă întru totul poruncile Domnului:
„Vom trăi veşnic şi vom dăinui.
Vom trăi veşnic şi ne vom iubi.
Vom trăi veşnic şi ne vom ierta
Vom trăi veşnic răul de-om uita.”
Poemul Fiul lui Hristos continuă aceeaşi idee a dăruirii de sine, a construirii eului pe fundamentul preceptelor creştine:
„ Fiul lui Iisus Hristos,
Este omul bucuros.
Ce lucrează-n veselie,
Poruncile din vecie.”
La fel şi poemul Suntem creaţi, ce respiră un prea-plin de bucurie şi pace, afirmând că scopul suprem al omului este adoraţia faţă de Creatorul său:
„ Suntem creaţi pentru vecie
Ca să trăim în bucurie
În pace veseli să cântăm,
Pe Dumnezeu să-l adorăm.”
Cu alte cuvinte: „Căci în har suntem mântuiţi prin credinţa şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu [Efeseni 2, 8].”
Poeta Georgiana Necula are viziunea unui Dumnezeu ce nu-şi părăseşte niciodată copiii, un Părinte ce le cunoaşte lacrimile şi le împărtăşeşte suferinţele:
„Stau în Cer dar sunt cu voi, în dureri, chin şi nevoi.
Plâng şi Eu cu voi odată, că doar ştiţi că vă sunt Tată
Plâng şi Eu cu voi odată, nu sunt un nepăsător,
Adun lacrimile voastre, prefăcându-le-n odor!”
(Domnul suferinzilor)
Transformarea lacrimilor în odor sugerează forţa transfiguratoare a iubirii absolute. În acelaşi poem:
„Am trecut prin clipe grele, prin necazuri şi nevoi,
Însă Tu ne-ai spus Iisuse: „Totdeauna sunt cu voi”.
Părintele Arsenie Boca spunea: „Suferinţa aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic, pentru că zice Hristos: Fără de Mine nu veţi putea face nimic.”
Tânăra poetă simte cu toată fiinţa sa că tot ceea ce suntem şi ne înconjoară este Dumnezeire:
„Dumnezeu e tot ce cântă.
Tot ce pe pământ cuvântă.
Dumnezeu e biruinţă.
Dumnezeu este credinţă.”
(Dumnezeu)
Atotputernicul şi milostivul Tată Ceresc este raţiunea sa de a fi şi de a simţi; este refugiul, Lumina dătătoare de speranţa şi viaţă veşnică:
„ N-am să uit niciodată Doamne,
De Prea Sfântă Casa Ta,
Unde eu primesc Lumina,
spre a ieşi în calea Ta.”
(N-am să uit niciodată)
Iar în poemul Să Te gandesti la mine, poeta, plină de smerenie, îşi roagă Creatorul să îi însoţească paşii atunci când nu va găsi forţa spirituală să urmeze calea spre El:
„Să Te gândeşti la mine,
Cel plin de bunătate,
Când calea către Tine,
N-am s-o mai pot străbate!”
Aceste versuri au valoare de tainică rugăciune aducătoare de putere interioară, la fel ca şi următoarea strofă din poemul Nu mă uita:
„Nu mă uita Iisuse, nu mă prăda uitării
Nu mă lăsa să cad, În groapa disperării
Nu mă uita când toţi, uitării mă vor da
Rămâi pe veci Iisuse, rămâi speranţa mea.”
De asemenea, Maica Domnului – frumos numită Aparatoare Doamnă – întregeşte tabloul divin al lumii creştine:
„În pruncie chipul Tău de Mamă mi-a zâmbit mereu.
În copilărie ai vegheat cu drag, orice pas al meu.
În adolescenţă tainic îmi vorbeşti despre feciorie
Tu apărătoarea mea, pururi Fecioară Marie.”
Părintele Cleopa vorbea în cuvinte minunate despre Fecioara Maria, afirmând : „Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea asta s-ar fi pierdut în două mii de ani. Ea este scară la cer, biserica a Preasfantului Duh.”
Iarnă friguroasă, cu zapadă şi poveşti înaripate, venind de demult. Ora de seară...Seară de rugăciune, cu aromă de linişte şi pace...
Închid cartea domnişoarei Georgiana Necula cu un sentiment de împăcare totală. „Dragostea de Dumnezeu e flacără vie”, spune tânăra poetă. Sufletul mi-e eliberat, mă simt binecuvântată...
-->
Comentarii