POSTFAŢĂ LA UN MANUSCRIS AL IUBIRII
de Alina Beatrice Cheşcă
Motto: “Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă (…)
şi cerul aşa cum il ştiu,
strălucind după ploaie”
(Octavian Paler – “Cei care-am fost la Troia”)
Era o primăvară frumoasă atunci când scriitorul Marius Cioarec mi-a făcut o mărturisire: “Am terminat o carte de versuri, Alina!” Am primit vestea cu bucuria unei surprize, a unui neaşteptat dar de suflet. Îl cunoşteam pe Marius ca pe un talentat prozator, mereu în asteptarea şi căutarea inspiraţiei. Mi-a povestit deseori despre momentele petrecute în intimitatea scrisului, despre nevoia de a scrie, de a simţi dincolo de realitatea imediată şi adesea dezamăgitoare; mărturisirile lui mi-au amintit de afirmaţia lui Mihail Sebastian: „Pornesc să scriu un roman cu sentimental unei minuni personale.” („Jurnal de roman”).
Poate tocmai fiindcă scrisul îi este destin, iar viaţa lui pare să se justifice prin scris, m-am întrebat uneori (livresc, ce-i drept) dacă Marius este cel ce-şi caută scrisul sau scrisul îl caută pe el. Şi tot eu mi-am răspuns că aici nu există alegere, că ambele căutări se împletesc precum un dans al nesfârşitei creaţii dătătoare de rost şi lumină. Volumul de versuri “Veşnic îndragostit” este o frumoasă mărturisire a unei iubiri de poet, cu toate ingredientele acesteia: romantism, pasiune, dor, nostalgie, dumnezeire, speranţă, visare. Nici o trăire nu îi este străină, ba dimpotrivă, sufletul său este o harpă ce cântă în toate tonurile, ducându-şi sentimentele până la culmi zeieşti, demne de un poet adevărat. Comparaţiile folosite sunt revelatoare, dând măsura intensităţii iubirii:
“Când îmi strecor mâna
În părul tău cel mătăsos
Am senzaţia că îmbrăţişez marea...
Când te cuprind în braţe
Mă simt de parcă am cucerit
Cel mai înalt versant al lumii...
Când mă iei de mână
Simt că îl ating pe Dumnezeu...(“Plutind pe aripi de inger” - Valentinei)
Iar în poemul “Fără tine”, Marius Cioarec îşi continuă declaraţia de iubire în acelaşi registru:
“Fără ochii tăi sunt orb
Drumurile sunt doar colb cenuşiu
Fără ochii tăi
Lumina lunii îmi pare şchioapă…
Fără glasul tău
Coardele vocale-mi atârnă ca nişte liane prăfuite
Fără vocea ta
Timpanele-mi rămân simple caverne tăcute…
În stilul poeţilor romantici, Marius concluzionează sugestiv: “Te iubesc până la lună!” (“Nostalgie”).
Dorul apare şi el, motiv nelipsit din poezia de dragoste, exprimat printr-o deosebită metaforă plină de forţă:
“Mi-e dor de surâsul tău
La poalele căruia
Se odihnea
Fericirea mea…” (“Mi-e dor”)
Iar în poemul “Regrete”, poetului îi este dor de:
“(…) serile
Cu gust de rai
Când ne plimbam
Sub colţ de lună…”
Este evident faptul ca aceste versuri melodioase demonstrează un real simţ poetic, întocmai ca şi precedentele. Cu sigurantă, unele dintre cele mai frumoase versuri din întregul volum sunt următoarele:
“Am poposit în trunchiul privirii tale
Ca luceafărul unui semizeu.” (“In tine si prin tine”)
Alături de poemele de dragoste, apar şi sensibile versuri în care Marius îşi exprimă iubirea faţă de copilul său:
“M-ai lăsat, stăpâne ceresc
Pe perna Ta să dorm.
Mi-ai dăruit un înger, Gabriel” (“Lui”)
Important este şi faptul că, pe alocuri, poezia lui Marius Cioarec capătă accente filosofice în care se pot identifica motive literare precum fortuna labilis şi memento mori:
“Mă plimb printre crucile
Care recită versuri
Cutremurătoare
Înspre cei rămaşi…” (“Plimbare”)
Sau:
“Va mai fi zi după noapte,
Soare după lună,
Om după… om?” (“Temeri”)
Această întrebare retorică aminteşte oarecum de cea a lui Octavian Paler:
“Spre ce ne ducem
Daca nu sosim nicaieri?” (“Logica inutilă”)
Nu în ultimul rând, poetul îşi exprimă propriul crez artistic, o interesantă şi profundă Ars Poetica:
“În timp ce alţii
Construiesc castele de nisip
Eu îmi clădesc viaţa
Din litere…
Cuvintele-mi sunt temelie
Iar încununarea lor
Îmi este testamentul…” (“Testament”)
Cuvântul şi scrisul reprezintă rostul şi raţiunea de a fi a scriitorului Marius Cioarec, ce îşi construieşte viaţa în sferele metafizice ale Creaţiei; poemul de mai sus este, de asemenea, testamentul literar al acestuia, fiind revelator pentru a sa Ars Poetica. În acest context sunt de amintit versurile lui Nichita Stănescu:
“Îmi învăţam cuvintele să iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
Nu începeau să bată.” (“Ars poetica”)
Cu siguranţă, Marius Cioarec a intrat cu acest volum în Arcadia poeziei, demonstrând că scriitura sa este binecuvantată de aripa nepreţuită a Muzei…
-->
Comentarii