Ceaţa se ridica uşor, ca o perdea deasupra apei limpezi. Pădurea era liniştită, copacii împrejmuiau, protectori, malurile lacului. Soarele încerca, să străpungă ceaţa groasă şi strădaniile lui începeau să dea roade.
Bărbatul stătea încremenit pe mal, nu simţea frigul. Se înfăşurase cu mantaua groasă şi privea fix cleştarul încremenit al apei. Gândurile se perindau, se amestecau cu repeziciune în mintea lui. Pus în faţa unei încercări dificile, nu ştia cum să gestioneze situaţia. I-au distrus cariera, viaţa, cu mârşăviile lor murdare. Banii şi invidia i-au împins la acele fapte de neiertat. Şi-a prins capul în mâini, degetele se încleştau, încercând să alunge durerea şi suferinţa provocate de amintirile neplăcute. Îi induceau durere sufletească şi fizică în egală măsură.
„Sunt puternic, am fost creat aşa...nu le voi oferi satisfacţia, să mă doboare! Mai am multe de dăruit celor ce cred în mine.”
În oglinda lacului şi-a zărit chipul crispat, părul răvăşit. Lovea apa cu pumnii, furia urca în el ca un vulcan. A auzi un clipocit ... cineva arunca pietre în apă. Pe celălalt mal, un băieţandru, nu avea mai mult de zece ani, îmbrăcat în pantaloni scurţi cu bretele verzi îi făcea cu mâna. Claia de păr creţ îi dădea un aer rebel.
Pentru o clipă timpul s-a oprit în loc ... sau era iluzie optică? Puştiul se aşeza în aceeaşi poziţie ca el, turceşte. Arunca pietricele în apă, îl fixa cu privirea pe omul de pe malul opus.
Ce aştepta acel copil de la el? Nu-l cunoştea.
Copiii ... îi adora, îi diviniza.
Lacrimi de mânie îi înţepau ochii. Verdictul a fost –nevinovat- dar el ştia că totul se prăbuşeşte în viaţa lui. Tot ce crease dăruind, era din iubire. Pasiune şi implicare. Nu era sigur, cine-i era prieten, cine duşman. Femeile ... cele din jurul lui, din lumea în care se învârtea păreau artificiale, egoiste. Iubise, îşi dorise familie..copii dar cea pe care o alesese de soţie, nu era pregătită pentru el. Poate nu era sufletul lui pereche.
Ceva îi zbură aproape de ureche..o alună. Băiatul trăgea cu praştia. Bărbatul s-a încruntat, apoi a zâmbit, până ce râsul lui s-a transformat în hohot.
El făcea aceleaşi năzbâtii când era copil ... puştiul înclina aprobator din cap.
Ce voia, să-i transmită? Părul creţ îi dădea un aer nostim băiatului slăbuţ. Gesturile, mişcările, mimica ... puştiul îl imita.
„Ce mai este şi asta?” Îl urmăriseră, aici? Nimeni nu ştia de acel loc. Era doar al lui, din copilărie ... refugiul când se ascundea de ceilalţi dorind sa fie singur.
L-a văzut, aprobând din cap..
Îl intriga. A strigat la el:
-Cine eşti?
Puştiul întoarse spatele să plece..
„De unde vii?”
Copilul şi-a întors din nou faţa spre el ...
Bărbatul a rămas nemişcat ... piciul citea gândurile.
Oboseala îi juca feste. A observat cum dădea din cap a negare, la meditaţiile lui.
Era clar, comunicau telepatic, dar bărbatul nu ştia ce e in mintea personajului, nu era într-un film cu extratereştri. Poate cineva vroia să-l înveselească..
Băiatul nega inca o dată! Situaţia devenea de-a dreptul ciudată. Copilul a făcut un gest explicit. A dus degetul arătător spre propriul piept arătând apoi spre el. Un fior l-a străbatut, cutremurându-se. Lânga puşti a apărut o tânăra femeie şi l-a mângâiat pe creştet.
Bărbatul se ridică brusc, încordat ca un arc. Bătăile inimii îşi accentuau ritmul:
„Mama?”
Femeia a aprobat, făcând semn din cap.
Puştiul.. era alter-ego-ul său. Ciudat. Stresul, toata perioada cât îl hăituiseră cu acuzaţiile..toate acestea îi afectaseră luciditatea?
Încă o negare de partea cealaltă.
„Ok, să comunicăm atunci!”
Băiatul şi-a dus mâna la inimă înclinând din cap.
„-Cine eşti?”îl întrebă în gând.
-„Ştii bine, cine sunt!”
Nu avea curaj nici să bănuiască..
„-Ce doreşti?”
„-Ce dorim?”sublinie băiatul
„-Ne jucam de-a v-aţi ascunselea? Ce se întâmplă aici?”
„-Tu m-ai chemat!”
„Eu?”
„-Când ai renunţat la tot”
Femeia a confirmat spusele copilului.
Bărbatul îşi simţea inima grea, era mama lui, in tinereţe. Ea a fost oaza lui de linişte, unde se refugia când ceilalţi îl necăjeau. Acum, era aproape de el, ca în toate situaţiile dificile.
„-Nu cumva ai întârziat? Totul s-a terminat!”
„-S-a făcut dreptate!”
„-Dreptate din nedreptate..pfff! Mi-au ruinat viaţa!”
„-Daca ai să mă păstrezi în suflet, nu vei pierde nimic. Ai copiii şi pe cea care te iubeşte!”
„-Copiii sunt centrul universului meu. Le voi dedica viata mea, de acum înainte. Ei mă iubesc necondiţionat, îmi dau puterea să merg mai departe! Dar cea care mă iubeşte ... ce vrei să spui? Ea nu m-a înţeles, niciodată!”
„Nu despre aceea e vorba, ci de cea care te însoţeşte şi are grijă de tine ... femeia din umbra ta. Cea care nu ţi-a cerut niciodată nimic, dar te adoră!”
Era nedumerit.. nu înţelegea nimic. Se simţea privat de o parte din viaţa sa, de multe lucruri, pe lângă care trecuse, fără să ştie, ce i-se oferea sau pierdea.
De partea cealaltă a lacului totul devenea un ecran mare, se perindau secvenţe din existenţa lui.
Ce femeie.. care?
Băiatul îl fixa cu ochii unui adult ce nu avusese parte de năstruşniciile copilăriei. O fracţiune de secundă, a părut foarte aproape de el, ii simţea respiraţia. Bărbatul matur îl urmărea cu ochii copilului din inimă, dorind, să nu crească niciodată..
În multitudinea de imagini şi persoane, o găsi pe cea despre care îl atenţionase copilul. Iar el ... nu observase nimic. Ea era cea mai frumoasa femeie, în ciuda veşmintelor sobre. Se lămurea, acum, ce era cu privirile ei stăruitoare asupra lui. O surprinsese de câteva ori, dar nu dăduse importanţă. Ea reuşise cu eleganţă să dea altă conotaţie întâmplărilor.
Puştiul a făcut semn de adio cu mâna, dispărând în desişul pădurii, alături de mama sa.
„-Voi fi mereu parte din tine şi destinul tău! Nu uita de mine!”
Pierduse noţiunea orelor, avea senzaţia că a călătorit prin timp ... era vremea să se întoarcă acasă, să remedieze greşelile.
Camelia Constantin
2011
-->
Comentarii
Cu recunostinta, d-nule Gavrilescu
Multumesc din suflet, Magda si e o multumire pentru mine atunci cand vorbele mele ajung acolo unde trebuie si induc sentimente pozitive
Sunt infinit de multe dimensiuni in lumi paralele in care ne putem regasi... mi-a placut povestirea ta Camelia, e profunda, atinge corzi sensibile ale sufletului si poate e o oglinda in care ne reflectam toti cand cautam raspunsuri existentei noastre efemere in aceasta dimensiune temporala ...
Ovidiu, iti multumesc! Intotdeauna am crezut ca existam in doua dimensiuni. Ma bucur, ca ti-a placut textul.
Multumesc pentru inredere, Mircea, dar cand am scris-o nu m-am gandit la un roman
Am zis eu odata ca am doua seriale incepute si nu am reusit sa le termin...
Dureros de frumos. Deci nu sunt doar eu de parere ca existam in acelasi timp in lumi diferite.