Am alunecat pe visele sfărâmate de prezentul neputincios
ce se strecoară ca un hoţ în patul meu, la masa mea, în inima mea,
îmi devine prieten şi se preface că-mi ascultă gândurile
şi oftează o dată cu mine când lacrima devine jar,
şi-mi mângâie sufletul obosit, dureros de obosit,
ce se lasă dus spre cele patru zări,
cârduri de cocori au ciugulit din toamna vieţii esenţa
plecând spre necunoscut ca un vis rebel
***
Nu-mi recunosc prezentul ce se lasă furat de trecut,
orele de ieri şi de azi se amestecă ciudat,
cerul devine negru, iar noaptea albă ca foia de hârtie
pe care, din greşeală, am aruncat-o în Mâine.
Ating pixul şi el se face călău ce sugrumă literele
aşezate ordonat pe caiet, şi le mută, şi le bate
şi le schinjuieşte fără milă, mare călău!
pixul a devenit, fără să ştiu, stăpânul meu.
De ce să se răzbune un biet pix pe-o fiinţă nevinovată?
Cu ce-am greşit mai mult decât parlamentarii,
decât băncile ce-mi cer drept dobândă culoarea sidefie a speranţei?
Oare nu m-am lăsat la timp de jocul de şah
ce-mi muta gândurile ca pe nişte nebuni, cerându-mi mită
şi pentru o îngheţată mâncată cu sete în arşiţa verii?
***
Nu-mi recunosc trupul învelit cu material ieftin,
pe cel scump l-am dăruit unei vecine bogate
ce credea că nu le are încă pe toate,
trupul rigid, din când în când, îşi mai arăta formele
şi se bucura ca un copil când vedea în ochi lumina învingătorului
şi plângea ca un bătrân care n-are cui să spună “mă doare!”
trupul, din gelozie, a spart oglinda concavă a vieţii
ce-i deforma, cu bună ştiinţă, buzele, mâinele, picioarele,
făcând ţăndări din tinereţe ca pe un vas de lut.
A cules fiecare aşchie de vis, de ieri şi de alaltăieri, şi le-a îndosit
în sertarul de nuc, prăfuit, din partea stângă a inimii,
rareori, când deschid sertarul, bucăţi de suflet şi bucăţi de cuvinte
imi înconjoară trupul udat de lacrima vremii.
-->
Comentarii
Frumos