AM GĂSIT A TA SCRISOARE
MOTTO:
„Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai”
Mihai Emiinescu
Printre rafturi prăfuite, am găsit a ta scrisoare.
Ah, între file-ngălbenite… de a anilor ninsoare,
S-o deschid? Iar să caut timpul pe care-l pierdui!…
Mâna-ncet spre ea întind; ia te uită ce îmi spui:
„Lasă dragostea să doarmă printre rânduri înnegrite
De-un condei purtat de doruri şi de patimi rătăcite.
Lacăt inimii mai pune, rana veche nu-o deschide,
Că-i stă bine amorţită. Mi-ai fixat-o între firide
Zăbrelite ca să steie-ncătuşată, doar ții minte?...
Rost n-are să mai citeşti ne-nsemnatele cuvinte!
Văd bărbia, ţi se mişcă, ochii lacrimi nu mai au;
Ce-ai făcut din viaţa noastră?... Dar te vreau
Să rămâi la masa ta! Nemurirea, tu mi-ai vrut?
Nu ştiam, eram copilă… sufletul ţi-am dăruit...
Ai jertfit a mea iubire într-o joacă fără milă;
Erai frumos ca Adonis; inima mereu suspină.
Iar tu dacă-ncercai și vorba îmi luai de bună.
Și-nodam firul atunci, astăzi eram împreună...
Dar voiai ca armonia şi iubirea mea curată,
S-o pictezi și să rămână, iar la mine niciodată
Nu gândeai, îţi plăcea tabloul, eram minunată?
Pentru el trăiai. Nu mă iubeai, minte-mprăştiată!
N-ai putut să vii; cum să te cobori? Erai rătăcit…
În vise deșarte; nu ai priceput cât mi te-am dorit.
Cu mine, lumea-ntreagă îţi surâdea, erai fericit!
Dragul meu, nu erai singur și de viață plictisit...
De lăsai visul de marasm, mintea ţi se odihnea,
Și aveam grijă de tine; doar am fost iubita ta.
Şi-mpărţeam pe vatra vremii necazuri şi bucurii;
De aveam puţin noroc, îţi făceam vreo trei copii,
Şi din când în când treceau pe la noi, ca fiecare;
Căci la trista bătrâneţe ne-ar fi fost o alintare...
…Când urmaşii o să-ţi poarte numele, te mândreşti;
Nu să stai şi să te-ntrebi… pentru cine mai trăieşti?
Crezi că n-am avut dreptate?… Ia aminte și citeşte!
Nu te teme. Tu ai vrut-o și-ai întins-o mişeleşte...”
* * * * *
„Dragă,-mi placi! Şi acum… te cerţi cu mine?!...
Ai dreptate în ce spui, dar te rog, gândeşte bine:
Eu mi-am recunoscut vina, cartea e idealul meu;
Nu mă chinui, iubită! De nu găseam plicul tău...
Sub o carte înnegrită, uitat pe vecie, el ar fi rămas!
Oare cum de-l mai găsii!... și de ce nu l-oi fi ars?
Jur, nu-mi amintesc de-acest plic ca să-l fi primit...
N-aş fi rezistat să-l las, să stea ani de zile, necitit?
Ia să-mi pun ochelarii…, scrisul acesta e mărunt;
Nu se poate! în scrisoare trei cuvinte-ai aşternut?...
„Da, te las!” şi-ai închis-o. Ai făcut mare păcat!...
Lily, vina, cine-o poartă? Dar acuma te-am iertat.
Ia să văd, ce-ai mai pus în plic? Ai trimis poza mea!…
Ai şters versul ce ţi-am scris? Incredibil, cât de rea!
Gândul meu mi te-a creat, fiindcă am ţinut la tine;
E frumos din partea ta? Ai plecat, vina-i la mine?!…
O idee nu-mi dă pace la-ntrebarea ce mi-o pun:
Oare cu cine-ai plecat? Ce-ai găsit la el mai bun?
Am şi lipsuri, nu zic ba, doar om sunt, nu mucenic;
Ah, femeia asta, Doamne, mă fierbe ca-n alambic”.
…………………………………………………………
Of! tu minte rătăcită, nici acum n-ai înţeles?…
Femeia trebui iubită, şi mai rar s-o pui în vers.
Lumea ei se învârteşte în plăceri şi mici cancanuri,
Bârfe, rochii, giuvaeruri… sindrofii, serate, baluri.
Pentru ea viaţa-i redusă... la câţi bani bărbatul are;
Iubirea-ţi dăruieşte, doar așa, cât ai fuma o ţigară.
Şi uitând că-n mână ţii focul care-ncet mocneşte;
Fii atent c-adese ori te arzi și la buze și la dește.
Și arunci ce a rămas, tot mai scoate fum chiştocul;
Vreun sărac îl ia cu grijă, crede c-a găsit norocul...
Şi s-a pricopsit deodată, inspirând perfidul fum;
Ba-i e frică să nu vină proprietarul, care-n drum...
A zvârlit-o, că-l fripsese; n-a călcat-o cu piciorul,
Dar oftează după ea: un nebun ce-i duce dorul…
Am s-arunc scrisoarea asta... la hârtii fără valoare!
Și ce greu mai trece noaptea! Uite Luna că răsare
Şi cu razele-i plăpânde, printre rafturi se strecoară;
Tinereţea… mi-a fost scumpă, vraja ei mă înfioară!
Prea uşor mă enervez!… căci femeile n-au fost rele;
Dacă pun şi-astă scrisoarea într-o filă-a vieţii mele?
Peste ani de-am s-o găsesc, o hârtie o să-mi pară;
Unde mi-o umbla nebuna! S-o fi odihnind la țară?
Văd că lumea-i zămislită din bărbaţi şi din femeii...
Se iubesc, sunt buni amanţi; au defecte câte vrei.
Numai dragostea-îi uneşte, ca-mpreună să trăiască;
Despărţiţi, ce viaţă-ar fi?! Ia să beau eu o fetească,
Iar scrisoarea cea uitată, timp mai am s-o recitesc;
A trecut şi noaptea asta, zorile-n geam mă vestesc
Să uit totul şi să tac. Prea mă las de-un gând purtat,
Că n-avui noroc de ea... Mă-ntreb, cine-i vinovat?…
O frumoasă zi mă-mbie, să mă duc la o plimbare;
Undei-i timpul ce-a trecut? Să mai fumez o ţigară.
-->
Comentarii
Fascinant!
Ce frumos!