Am scăpat
Prin oglindirea ei în apele Dunării, luna îi sfătuia să fie extrem de vigilenți, să nu vâslească cu zgomot și să se comporte întocmai unor bușteni purtați de valuri. Văzuse multe de când defila peste panglica groasă de apă, și nu își permitea să îi liniștească. Se străduia însă să țină cu ei, pentru că în acea noapte nu forma pe cer un cerc plin, ci doar o sferă.
Cele două mogâldețe se țineau cu încordare de toartele special montate în butoaiele goale de vin și pluteau într-o oarecare derivă. Orice gargară a unui val, răcnetul unui greiere, lătratul sporadic al vreunui câine, șuieratul vreunei locomotive, parcă se străduiau într-o conspirație intenționată să îi dea de gol. Erau puși în fața faptului împlinit. Pentru ei nu mai exista retragere. Jumătate de an le-au durat pregătirile. Amândoi au fost niște necredincioși, sceptici până în măduva oaselor că își vor pune vreodată planurile nebunești în aplicare, însă speranța îi ținuse măcar în bunele toane.
-Am ajuns exact în mijlocul Dunării! îi șoptea Sile.
-Și asta-i de bine sau de rău? îi clănțăneau dinții lui Nae printre întrebări.
-Exact ce-i mai rău. De-abia pe urmă va fi doar rău. Ții minte ce ne-a avertizat la mal Saraolu, că ăsta-i punctul cel mai periculos, de unde pot trage după noi atât sârbii cât și proștii noștri! îl liniștea Sile.
Peste cei doi plutitori se lăsă din nou gălăgioasa tăcere. Au procedat bine că s-au legat din motive de siguranță cu funii de propriile trunchiuri și de toartele înșurubate în marginile butoaielor, pentru că Nae intra într-o ușoară hipotermie, iar riscul ca valurile reci ale Dunării să îl prindă în captivitate înaintea celorlalți era și mai mare. Au tresărit amândoi apoi la zvâcnirile unor pești zburdalnici.
-Am calculat greșit perioada intrării în Dunăre sub sfert de lună—dârdâia Nae, și din cauza aceea se străduia să vorbească mai rar.
-Șșșșșt!!! îl dojenea cu isterie Sile.
Nae râdea, din chinuri vădite:
-Zici că-i un far în formă de con. Nimic în jurul nostru, doar doi tâmpiți care plutesc la întâmplare, și asta după sfaturile altora.
-Va fi bine! îl tempera Sile în șoaptă. Curentul o să ne ducă exact unde ne așteaptă Boban, cealaltă călăuză. Eu îl cred pe cuvânt pe Saraolu. Hai să nu mai vorbim acum, că șoaptele noastre-s mai gălăgioase decât tot corul greierilor la un loc!
Nae tremura din toate încheieturile și îi venea să se urce deasupra butoaielor ca să se îmbrace în hainele călduroase pe care și le-au pus cu șiretlic de rezervă.
-Relaxează-ți corpul! îl sfătuia Sile, înotător destul de bun, mult mai rezistent la intemperiile naturii, însă cu un oarecare tremur în glas, drept dovadă că începea și pe el să îl cam cuprindă hipotermia.
De o bucată bună de drum Sile își dădea seama că Nae nu mai tremura. Sub farul puternic al conului de lună îl vedea cu claritate cum își ținea capul sprijinit de muchia butoiului, cu ochii închiși. Apa clipoci din nou, ridicându-și deranjant decibelii, atunci când Sile i-a tras lui Nae un picior la întâmplare.
-Ce faci, dormi?!
-N-nu! se bâlbâia. Ți-țineam ochii închiși ca să ajung mai repede la mal.
-Uite-l că se vede. Nu mai avem mult și ajungem.
-C-cu viteza asta ajungem în j-jumate de oră! râdea a sălbatică isterie. Eu n-nu mai r-rezist atât!
Își închise din nou ochii și îmbrățișa butoiul. Ca să fie sigur că nu o să-l piardă, Sile la înșfăcat cu putere de gulerul fâșului. Tremura și el, și culmea, se surprindea singur stând cu ochii închiși. Cât era el de stăpân pe sine, îl cuprinse o panică teribilă. Nae îl privea cu o figură mortuară, cu pleoapele trase peste ochi și un chip fardat de bătaia puternică a lunii. Constata că nu se mai ținea de toarta butoiului, menținut la suprafață doar de el, pentru că îl trăgea în sus de guler. L-a zdruncinat puternic, să își revină. Chiar și-a deschis ochii, ca apoi să îl întrebe:
-Încă n-am ajuns? după care dădea să cadă în același somn.
-Ia, gata! răbufnea Nae umflându-l pe sus în încercarea să-l urce pe butoaie. Ori ne omoară grănicerii sârbi, ori ne omoară Dunărea, însă șansele să ne omoare sârbii sunt mai mici.
Românii nu le mai puteau auzi hărmălaia. Scăpaseră de vigilența lor, mai mare decât cea sârbească, în schimb icnetele și hodorogeala butoaielor puteau fi auzite cu ușurință de cei de la granița iugoslavă. Lui Sile nu îi reușea manevra. Nae i se odihnea în încleștarea pumnului, ia el era de-a dreptul istovit. Țărmul sârbesc i se contura în toată splendoarea ostilă, și i se părea că nu i se mai apropia odată. Și-a închis și el ochii și și i-a deschis de-abia într-un târziu. Tehnica era bună. Țărmul îi contura deja sălciile de la mal și nuferii din preajmă. Simțea că își desțepenea cu greu capul din amorțeală și îi era frică să își descleșteze pumnul de pe gulerul lui Nae. În momentele acelea de îngheț la care avea și el parte i-ar fi fost aproape imposibil să se avânte după Nae dacă l-ar fi scăpat. Și-a închis din nou ochii, întocmai tovarășului său, cu promisiunea să și-i redeschidă din când în când de control.
Ca un robot mâncat de rugină ieșea din apă Sile, de unul singur, căci de Nae se ocupa Boban, călăuza de la granița sârbească. Îl căra de sub brațe și dădea cu hărnicie frâu liber unor înjurături de-ale casei. Se puseră amândoi să îl aducă în simțiri. Îi schimbau hainele cu cele de rezervă și îi turnau pe gât ceai clocotit din termos.
-O să vă ghidez câtiva ceasuri prin păduri, și-apoi suntiți pie cont propriu! le explica Boban într-o română stâlcită. Sa ivitați mașinili di paliții șî sî urmariți indicatoarili di Pancevo șî Beograd! Dacî daț di drumuri die țarî, mergiț pi cât posibil pi elie. Dacî o ținiț într-un rit die 40 de kilomietri pe zi, în doua saptamânili ieșiț din Yugoslavia!
În vâlvătaia anemică a lanternei, Boban le mai strecura în palme câțiva dinari, ca să se ajute de ei pe drum, și le dădu o sacoșă cu mâncare să le ajungă o săptămână. Primea în schimb întreit lei românești de la ei...
...Palma răsunătoare pe care și-a primit-o în ureche de la dirigintă aproape că i-a spart timpanul.
Nae dădea să plângă, dar nu a mai plâns din clasa a patra, de când îl bătea mamă-sa cu bătătorul de covoare. Umilința îi era mare, îl plin văz al careului, la ceremonialul lui de numire ca șef al Uniunii Tineretului Comunist pe toate cele trei clase de-a doișpea. Cu ochii plânși fu dus în fața microfonului. Cu emoții nețărmurite, diriginta, actuala directoare subadjunctă a liceului, îi dicta din plen jurământul, pe care Nae îl repeta în microfon cu o voce la fel de plânsă: „Intrând în rândurile tineretului comunist, mă angajez solemn să servesc cu cinste și devotament cauza partidului comunist român, să duc mai departe făclia libertății, a spiritului revoluționar”...
...-Ce ești prost—îl certa Sile, administratorul școlii, cu care și-a legat prietenii la culesul de hârtii din curtea liceului și la muncile agricole, pe întinsele lanuri de cartofi și sfeclă—de ce te lași chiar în halul ăsta călcat în picioare?! Prima dată am râs de-am murit văzându-te cum te-ofticai în fața careului atunci când voiau ăia să te canonizeze cu forța la funcția de șef UTC. Apoi, când ți-a despicat falca în două profa de chimie m-am jignit eu în locul tău. Trebuie să facem ceva. Eu m-am decis, așa că îți împărtășesc un secret pe care îl știu doar eu și cu Dumnezeu!
Stăteau la o partidă de brânză, roșii și slănină în magazia administratorului, care îl ademenea de altfel și cu un pahar de bere.
-Am niște rude care au fugit de vreo câțiva ani în Austria. Avem șanse aproape sigure să reușim și noi. Asta dacă te bagi! O să trecem Dunărea printr-un loc mai îndepărtat de cazarmele sârbești. Ne-așteaptă călăuze pe ambele maluri. De bani, stai liniști. Îmi sacrific eu salariile pe care le-am tot pus deoparte, special pentru aventura asta.
-Știu și eu... Nu mi-aș abandona liceul. Mi-aș lua mai întâi bacalaureatul.
-Stai liniștit, că plecăm în vară, că-i mai cald. Tu îți iei bacul, iar eu intru-n concediu. Știi să înoți?
-Cât de cât! îi răspundea Nae cu uimire, conștient fiind că Sile îi divulgase cel mai mare secret al lui cu mare repeziciune.
-O să luăm lecții de înot împreună. Vii cu mine la club, să ne înscriem. Dunărea e mare. Trebuie să fim antrenați. O să plutim pe niște camere de tractor, sau vedem noi ce ne sfătuiesc călăuzele, dar trebuie să știm să și înotăm, obligatoriu. Va trebui să luăm lecții și de geografie. Trebuie să ne memorăm traseul pe dinafară, inclusiv localitățile lăturalnice în caz că ne abatem.
Sile s-a oprit nițel din entuziasm, și îl privea pe Nae cu suspiciune.
-Nu prea ești încântat. Te bagi sau nu în aventura asta?
-Am zis că trebuie să mă gândesc. Sunt dezorientat...
Sile regreta aprig că i-a desecretizat taina pe care o știa doar el și cu Dumnezeu. L-a prins pe Nae de guler și i se răstea în șoaptă:
-Dacă ideea mea nu ți se pare salvatoare, să o ții doar pentru tine. Poți să o uiți de pe-acum. Dacă răsufli cuiva ceva, te bat de te caci pe tine, ține minte!
-Stai liniștit! Ca să fiu sincer... chiar m-ar bate și pe mine gândul...
...Ceața deasă, tomnatică, trăda din când în când mogâldețele celor doi fugari ce pășeau pe cărarea întortocheată prin scurta ei descrețire, ca apoi să îi înfulece iar. În urmă cu vreo două ore i-a părăsit și Boban.
-Mi-e foame! se tânguia Nae.
-Să ajungem la baracă. Dacă dă întunericul n-o s-o mai găsim, și ne culcăm în rouă.
-Ziceam și eu. De dimineață n-am ronțăit decât niște grisine.
Poteca era străjuită de versați abrupți, decorați cu copaci pe ambele laturi. Cerul luminos contrasta puternic cu întunericul așezat peste pădure. Cărarea începea să coboare. Cu greu zăriră și baraca, ascunsă la poalele versantului. Dacă ar mai fi întârziat încă o oră și s-ar fi pus la masă ar fi ratat-o. Era găurită din toate părțile. Le putea fi de folos doar ca reper, amintindu-le că erau la jumătatea pădurii. Le amintea că încă aveau de mers kilometri buni ca să iasă din aria de acoperire a vigileneței grănicerilor sârbi.
Se chinuiau din greu cu aprinderea focului. Vreascurile erau umede și scoteau mai mult fum decât căldură. În curând maghernița a devenit o afumătoare umană. Au reușit să înjghebe până la urmă un foc, firav, la fel de înfrigurat ca și ei, rupând lemne mai uscate din propriul lor ascunziș. Mâncau brânză de capră de la Boban și savurau orice dumicat din conserva de carne.
-Se găseau cândva și la noi conserve din ăstea! îl convingea Sile.
-E-a naibii de bună.
Sile se întinse în culcușul de frunze. Nae nu se dădea bătut, sufla în foc de mai bine de jumătate de oră iar ochii i se umflau cu hidoșenie.
-Dă-l naibii de foc. Pune-te și te culcă!
-N-am cum să dorm pe frigul ăsta.
-Ei, n-ai cum să dormi. Odihnește-te. E musai. Azi am făcut 20 de kilometri, mâine 30!
-De ce mâine 30?!
-Pentru că porțiunea pe care o vom străbate nu o să mai aibă atâtea urcușuri. E mai dreaptă.
Dârdâiau de ceva vreme. Cu forțări anemice, Nae se mai străduia încă să întrețină focul.
-Lasă-l naibii. Culcă-te! i se răstea Sile. Peste câteva ore o să te ia cu leșin de câte cărări om străbate.
Doar jar și fum în interiorul și exteriorul barăcii. Minutele se scurgeau cu greu. Li se întețea și auzul. Lemnele umede încă sfârâiau, pârâul din apropiere prindea puteri, la fel și vântul, care sufla cu strășnicie printre crăpături.
-Dormi?! îl întreba Sile în șoaptă.
-Nu.
-Nici eu. N-ai somn?
-Crăp de frig, aproape mai tare decât atunci când eram cufundat în Dunăre. Mi-o fi intrat curentul în oase.
-Încearcă cumva să dormi. Degeaba pornim acum la drum, că nu ne descurcăm în beznă. Ne consumăm fără cap bateriile lanternelor.
Timpul parcă intrase într-o gaură neagră, și se mișca cu greu, în defavoarea lor. Sile își tot sufla nasul, iar Nae ofta în chinuri.
-Auzi—i se adresa Sile într-un târziu—ție îți plac femeile?
-Printre zguduituri dese de râsete isterizate, Nae îl încredința:
-În momentul de față, nu!
-Dar așa, în general, îți plac?
-Sigur că-mi plac. Dar ce-s cu întrebările ăstea?
-Și mie-mi plac. Chiar sunt fan înrăit. Așa că poți intra liniștit la mine sub pătură, că nu-s din ăla. În felul ăsta o să ne putem încălzi cât de cât unul pe altul!
Și-ntr-un târziu au adormit, dârdâind...
...-Lungi păduri au și ăștia. Interminabile. Nu degeaba-s numiți „Aurul verde al Europei” –părea că își exprima Sile nemulțumirea printr-o admirație.
-Păi și noi avem, cu carul.
-Avem, dar oamenii liberi nu au cu ce să ne compare. Doar ca nivel de prostie...
Desfăceau conserva de fasole cu costiță pe care au primit-o de la Boban. Era rece, însă detaliul cu pricina nu îi împiedica să se minuneze de un gust atât de delicios, de care nu au mai dat de ani de zile.
-Gata, la drum. Dacă ne lălăim ne apucă din nou înserarea și de data asta chiar că ne mănâncă lupii, că nu mai avem în drum nicio colibă! dădea ordine Sile...
...De-a lungul orelor de bântuire prin pădure cele două năluci păreau singurele ființe ale planetei. Își târau pașii placizi printr-un tărâm pe care nu călcaseră poate nici animalele.
-Ia, ia...—își alerta Nae tovarășul cu opt ani mai în vârstă. Auzi și tu ce aud eu?
Își ciuleau amândoi cu sârg urechile.
-Ce e, mă?
-Aud mașini. Suntem la marginea pădurii.
-Auzi mașini în creierul tău! Ai fata Morgana de pădure—glumea Sile, grăbindu-și pașii.
Într-adevăr, după câteva minute bune de mers în pripă, pădurea începea să se transforme într-o lizieră, și copacii păreau să scadă treptat în înălțime.
Se înveseleau amândoi. La granița pădurii le-a ieșit în cale și șoseaua.
-O luăm de-a curmezișul ei până ajungem în prima localitate. Trebuie să ne suplimentăm rația de pâine și să ne cumpărăm un termos. Ai văzut că ajută. O să vezi că nici nu va trebui să facem autostopul, or să se oprească șoferii de la sine ca să ne culeagă. Cu puțin noroc or să ne și cazeze, că-s renumiți ca oameni foarte buni sârbii, și ajută emigranții. Iar noi chiar că arătăm ca niște emigranți, oricât de bine ne-am ascunde! filozofa Sile.
-Stop, stop! Što tražite ovde?!? Pičku vam mater... (Stop, ce căutați aici?!? Tu-vă mama voastră! )
Vraiștea din jurul lor nu le dădea timp de reacție, și nici tentative să o ia la fugă. Milițienii i-au înșfăcat urgent de gulere și i-au trântit în iarbă. Primul care își primea bastoanele date cu sete peste fese era Sile. Fiind mai mare trebuia să îi fie celui mic dat de exemplu. Pe Nae l-au bătut mai rău. Urletele lui necontrolate iritau rău milițienii, așa că l-au bătut pentru un timp mai îndelungat, să se învețe minte altădată și să nu le mai treacă clandestin frontiera. După 40 de kilometri de rătăcire i-au ridicat echipa miliției de frontieră, special postați pe cea mai populată rută ce ducea fugarii români spre Belgrad, de unde se și puteau îmbarca către alte destinații de tranzit cu puțin noroc.
Aceleași urlete și în secția de la Zrenjanin. Aveau și traducător acolo de această dată, și vorbea româna mai bine decât Boban. I-au pus să scrie pe amândoi despre toată peregrinarea prin care au trecut, despărțiți în camere diferite. Li s-a atras atenția ca declarațiile să le corespundă, că dădea de naiba și erau luați din nou la bastonade. Își completau declarațiile cu sinceritate, ce motive aveau să inventeze? Poate că procedând astfel scăpau cu bine la triere, și erau ajutați să ajungă mai departe, că așa procedau sârbii cu un sfert din românii captivați pe acolo. Un lucru le era clar, trebuiau să aștepte cel puțin două săptămâni în lagărul de emigranți. Se bucurau din plin de supele cu carne, de ciorbele cu carne, de gulașul cu carne, de varza cu carne, favoruri pe care le întâlneau în România doar de 1 Mai și 23 August. Cel mai tare îi încântau însă cafeaua adevărată, nu nechezolul epocii de aur, ci cafeaua cu miere, ce le era servită de două ori pe zi, de parcă erau integrați într-un regim special. Sperau din suflet ca peste două săptămâni să li se înlesnească și drumul spre occident, așa că se străduiau să dea bune exemple de decență în staționarea lor acolo, în spatele gratiilor libere.
...Călătorii singurului vagon mergeau în aceeași direcție. Ca printr-un paradox, aveau ochii borcănați cu toții, și se priveau cu reciprocitate, cufundați într-o adâncă tăcere. Singurele care trăncăneau erau roțile vioaie, ce se luau zburdalnic la trântă pe șinele guralive.
Nu le veneau a crede câți români clandestini erau comasați la un loc. Și totuși, timp de două zile fuseseră singuri prin pădure. În mai puțin de o oră aveau să ajungă la destinație. Ca un ultim semn de rămas bun, se delectau cu un ceai roșiatic de hibiscus, și de un fruct dispărut în totalitate din aprozarele României, de lămâie. Cei trei grăniceri sârbi însoțitori îi serveau pe rând din termosurile ce scuipau aburi...
...La destinație, înainte de identificare, au fost întinși pe rând pe podea și bătuți cu bastoanele până la țipete. Cei care le scoteau mai repede erau lăsați mai rapid în pace, așa că Nae a scăpat mai ușor de acea dată, fiind rândul lui Sile să și-o încaseze. Următorul exemplu—ca să se învețe bine minte să nu își mai trădeze patria care își dădea toată silința ca lor să le fie bine, și să nu și-o mai părăsească vreodată făcând-o de râs pe teritorii străine—a fost acela să fie tunși până la piele. În afara chestionărilor de rigoare, singura adresare pe care le-o dădu cu muștruluială maiorul Rogojan fu una evazivă, mai mult ca să și-o folosească în viitor ca pe-o oarecare informație: „Ce naiba nu mai aveți și voi olecuță de răbdare, băi proștilor, vreo lună, două, că or să treacă toate. Puteți apoi să mergeți și-n Honolulu”!
Până la identificarea individuală a fiecăruia, până urmau să-și primească biletele gratuite de călătorie către propriile destinații—cu vizitele obligatorii pe la secțiile de miliție ca să își primească bastonadele și acolo, pentru că s-au făcut de râs nu numai în țară, cât și în locurile natale—au fost împăcați cu o porție de varză călită aproape nesărată, fără carne, cu pâine goală, neagră, tare, de secară, și apă rece de la robinet.
Peste opt luni...
-Cel puțin mă împac cu ideea că dacă or să ne prindă din nou grănicerii, de data asta nu or să ne mai bată—clănțănea de frig Nae în cutia uriașă de scule a camionului.
-Ești sigur de lucrul ăsta? parcă îl contrazicea cu tâlc Sile.
Din câte își dădeau seama în decursul acelor ore, camionul înainta cu viteza melcului și făcea opriri dese. La un moment dat prinse demaraj, ca apoi să încetinească din nou, și chiar să oprească.
-S-a putea să fi ajuns la graniță! își dădea Sile cu presupusul. Lung mai e drumul de la Huedin la Oradea. Of, Doamne, de-atunci tot stăm aici îndesați ca sardelele.
Încordarea lor era maximă. Tirul s-a pus din nou în mișcare, și prindea viteză. Minutele treceau pe lângă ei, poate chiar orele.
-Băi—se isteriza Nae—mie-mi vine să urlu, să bat cu tălpile-n cutia asta de metal. Măcar de cobora cretinu’ ăla de șofer să ne mai liniștească, să ne șoptească pe unde ne aflăm. Poate că nici nu am ajuns la graniță, și ne agităm ca proștii...
-Tot ce se poate. Deși nu cred. De prea mult timp suntem vârâți aici.
Camionul huruia cu hărnicie, și nu își mai schimba tonul. Din când în când le trimitea și rafale de fum în cutie. Tăceau amândoi, cuprinși de o moleșeală chinuitoare, întreținută și de răceala caroseriei.
-Auzi—îl atenționă Nae—ție-ți plac gagicile?
-Da! Și știu unde bați apropoul! râdea Sile, lipindu-i-se spate-n spate să îl încălzească. Camionul încetinea treptat, ca la un moment dat să îi hurducăie și să se oprească.
-Te pomenești că de-abia acum am ajuns la graniță. Tu-i mama mă-sii! deznădăjduia Nae.
Auzeau cum se trântea portiera, ca apoi să îi alerteze și trăncănitul zăvorului cutiei în care stăteau tupilați. Printre razele conului de lună se distingeau și contururile șoferului.
-Ați scăpat. V-am mai lăsat intenționat vârâți în ascunziș până ce-am ieșit din orașul Szeged, să fiu sigur că poliția de frontieră maghiară nu patrulează mai departe de graniță. Haideți în cabină, c-ați înghețat!
Înăuntru șoferul îi ademenea cu cafea opărită, să li se pună sângele în funcțiune.
-Din motive de siguranță vom proceda la fel și la granița austriacă, deși acolo deja frontierele nu mai sunt atât de exagerat păzite...
-->
Comentarii
Vă mulțumim pentru postare.
Cu bucuria lecturii, Aurora
”Poteca era străjuită de versați abrupți, decorați cu copaci pe ambele laturi. Cerul luminos contrasta puternic cu întunericul așezat peste pădure. Cărarea începea să coboare. Cu greu zăriră și baraca, ascunsă la poalele versantului. Dacă ar mai fi întârziat încă o oră și s-ar fi pus la masă ar fi ratat-o. Era găurită din toate părțile. Le putea fi de folos doar ca reper, amintindu-le că erau la jumătatea pădurii. Le amintea că încă aveau de mers kilometri buni ca să iasă din aria de acoperire a vigileneței grănicerilor sârbi.”
Încântat. Vă mulțumesc pentru popas!
Cu aprecieri și mulțumiri pentru popas, stimate domn!