Lecturând şi prefaţând al doilea volum de versuri – Împlinire prin iubire – al doamnei Olguţa Luncaşu Trifan, constatam şi subliniam faptul că autoarea se informează, cercetează şi analizează starea societăţii în care trăieşte şi pe care îşi propune să o prezinte în scrierile sale. Acum, debutând în proză cu romanul ÎN MÂNA DESTINULUI, îmi face plăcere să constat că domnia sa, cu adevărat, nu rămâne indiferentă la problemele cu care semenii săi se confruntă şi pune sub lupă o serie de neîmpliniri ale acestora, raportate, în cazul de faţă, din nefericire, la unele deficienţe constatate în activitatea instituţiilor existente în statul de drept.
Realismul manifestat de autoare nu este un rezultat al impersonalităţii, nu este o dominantă stilistică şi nici opţiune ideologică. Cititorul se va convinge că este în faţa unei descrieri a realităţii înconjurătoare. Sunt pagini de dialog, acţiune şi descriere, în care se pare că autoarea posedă amintiri pe care nu le-a trăit personal, dar pe care le cunoaşte, fiind adeseori în contact direct cu momentele descrise. Ea abordează povestea vieţii şi influenţa destinului în desfăşurarea acesteia, angajând persoane obişnuite în acţiunea principală, dar şi în altele secundare, care o întregesc sau o explică pe prima, urmărind şi reuşind, până la urmă, să evidenţieze povestea sufletului ori sufletelor individualităţilor private cărora le conferă o anumită semnificaţie morală.
Olguţa Luncaşu Trifan, deşi se află la prima sa lucrare în proză de mare întindere în spaţiu şi în timp, conştientizează că povestirea este resortul de căpătâi al romanului şi o abordează cu încredere, uneori mai timid, introducând suprapuneri şi întretăieri de planuri, apelând chiar la introspecţie, ca metodă psihologică, reuşind în acest fel să nu se limiteze doar la o descriere de evenimente cunoscute ori create. Amintindu-şi aprecierea făcută cândva de un clasic reprezentativ al literaturii române - Liviu Rebreanu - potrivit căreia „Un romancier trebuie mai întâi de toate să trăiască viaţa”, să aibă experienţa ei multiplă, cu alte cuvinte, autoarea de faţă a pus accent pe observaţia şi analiza atentă a societăţii în care trăieşte, dar şi pe învăţătura oferită de viaţă. Numai aşa se poate înţelege de ce a creat pentru acest roman un personaj special, pe care, firesc, l-a înzestrat cu un profil complet, bine nuanţat în desfăşurarea acţiunilor concrete, pline de realism, pe întregul parcursul al scrierii.
Este vorba de Emanuela, căreia i-a dăruit o complexitate morală şi adânc zbucium interior, personaj cu caracter în real conflict, pe care l-a introdus într-o societate în care sunt posibile şi destul de veridice problemele de conştiinţă. Este foarte adevărat, în cazul Emanuelei, acestea sunt generate de semeni ai săi, dar ea le resimte şi este nevoită să-şi analizeze propriile sale reacţii şi atitudini de moment, să-şi înfrâneze unele porniri izvorâte din nemulţumiri şi neîmpliniri şi să facă apel la logică, şi înţelegere. Ea intervine, cu vorbă bună, cu blândeţe şi răbdare, pentru a rezolva şi media situaţii conflictuale. În plus, experienţa de viaţă îi permite să intervină direct în rezolvarea unor acţiuni de urgenţă ce nu au tangenţă cu pregătirea sa profesională ori cu mediul în care lucrează efectiv.
Structurat pe capitole sugestiv denumite, parcă în ideea de a permite cititorului să înţeleagă derularea unor momente conflictuale ori chiar rezolvarea firească ori impusă a acestora, acţiunea principală a romanului are continuitate, are forţa de a capta atenţia lectorului şi de a-l ţine aproape, trezindu-i curiozitatea şi provocându-l. Acesta începe foarte curând să empatizeze cu eroina romanului, dar şi cu alt personaj - copila Daniela - care este prea micuţă pentru a se putea exprima, dar care se bucură de atitudinea ocrotitoare a Emanuelei. Ea este unul dintre acele multe cazuri de copii abandonaţi ori neglijaţi imediat după naştere, reprezentativă pentru aceia lipsiţi total de dragostea şi îngrijirea atentă, firească a părinţilor, care sunt prezentate, de regulă, foarte pe scurt, prin intermediul mijloacelor media.
Din prima pagină a romanului, Olguţa Luncaşu Trifan ne introduce direct în acţiune, atentă la detalii, cauze şi efecte. Interesant, construieşte diferitele etape de parcurs atentă la faptul că viaţa în sine, cu multitudinea şi variatele sale forme de manifestare pentru fiecare om în parte, este bine organizată de forţa divină. Se pare că nimic nu este întâmplător, că totul este destinat individului, încă de la naştere ori înaintea acesteia, înspre atingerea unui anume scop, poate că cel de purificare şi modificare structurală, de esenţă a spiritului, în sensul perfecţionării acestuia, al pregătirii individului pentru o altă viaţă.
Dacă în primul capitol - „Întâmplare ori destin” vom cunoaşte un număr redus de personaje, dar cu implicare permanentă, mai mult ori mai puţin intensă, în tot ce se raportează la acţiunea principală, pe parcurs vom cunoaşte şi alte nume, fiecare cu rolul său, necesar şi bine conturat. Emanuela ia cunoştinţă de situaţia Danielei, copilă lipsită de grija părinţilor naturali, care au abandonat-o, în fapt, într-un spital, nebotezată până la vârsta de şase luni. Femeie cu atentă educaţie creştină, ea se va angaja spontan să o boteze pe micuţă, convinsă că Taina Sfântului Botez va reda sănătatea fetiţei. În demersurile sale întâmpină o rezistenţă inexplicabilă din partea doctorei Străinu, şefa secţiei de copii din cadrul spitalului în care este internată micuţa Daniela. Acest fapt, alăturat situaţiei materiale precare, dar şi atitudinii necorespunzătoare a părinţilor micuţei Daniela, care erau oameni săraci, tributari viciilor, necăsătoriţi legal, cu viaţă dezordonată, lipsiţi de educaţie şi doritori de câştig, creează suspiciuni de natură a o nelinişti pe Emanuela. Implicarea ei în schimbarea destinului fetiţei, zbaterile, trăirile sufleteşti şi emoţiile sale sunt descrise atent, adeseori cu lux ori risipă de amănunte, autoarea romanului făcând apel şi la termeni de specialitate, pe care-i foloseşte cu lejeritate, dar pe înţelesul cititorului. De altfel, este impresionantă şi maniera în care descrie pregătirea pentru botez, cu evidenţierea amănunţită a acelor lucruri obligatorii pregătite pentru copilă, dar şi a momentelor ritualului religios, deşi nu se desfăşura în sfânta biserică, ci într-un salon din spital.
Pe de altă parte, mereu atentă şi cu total respect pentru limba maternă, autoarea surprinde plăcut prin stilul folosit în capitolul „Întoarcere la rădăcini”. Aici ne conduce în locul şi ambianţa pe care fiecare dintre noi le căutăm ori de câte ori simţim nevoia să ne întărim moral şi spiritual, să ne încărcăm cu energie pentru a reuşi să depăşim greutăţile viţeii. În logica firească a lucrurilor, acest loc nu poate fi decât acolo unde am petrecut copilăria, acolo unde grija şi iubirea părinţilor ne-au format şi ne-au pregătit pentru viaţă. Emanuela ne va purta prin gospodăria părintească, ne va îndemna să participăm la numeroase activităţi specifice, inclusiv la coasă, ajutându-ne părinţii împovăraţi de muncă şi, mai ales, de anii adunaţi pe umerii lor încovoiaţi şi în pletele albite de griji şi de suferinţă, urme ale vicisitudinilor vieţii şi ale societăţii.
Este locul şi momentul în care Olguţa Luncaşu Trifan apelează cu îndemânare la descrieri poetice cu aleasă bogăţie metaforică pe alocuri, pe care le alătură descrierii momentului revederii părinţilor, prilej care, presupun, face ca sufletul multora dintre noi să tresalte şi acum de bucurie, de fericire. Vocea auctorială ne poartă spre propriile amintiri şi, acolo unde este cazul, spre mici procese de conştiinţă, căci tumultul vieţii ne depărtează încet, dar sigur de părinţi, de dragostea şi de problemele lor reale, la care nu mai adaug şi gândul la despărţirea finală, inevitabilă. „Pentru Emanuela, părinţii reprezentau marea ei slăbiciune. Reprezentau icoanele cărora li se închina. Deşi, în concepţia ei, nu-şi putea imagina ca acel moment final, al despărţirii, să fie posibil, să se întâmple vreodată, se temea că prin dispariţia lor lumea ei s-ar prăbuşi.”
Desigur, timpul în care viaţa personajelor ne oferă o multitudine de situaţii şi manifestări, puternice emoţii, dezamăgiri şi speranţe, se scurge destul de repede în acest roman canalizat pe implicarea totală a Emanuelei. Nu intenţionez să relatez o mică parte dintre acestea. Cititorul are dreptul şi plăcerea să le descopere singur şi să retrăiască fragmente de viaţă proprie. Subliniez doar că autoarea aduce în scenă şi alte personaje, introduce noi planuri şi acţiuni care le intersectează pe cele principale, creşte suspansul şi prezintă lectorului noi calităţi şi trăsături caracteriale ale personajului principal. În acest fel convinge că nimic din ce se petrece în viaţa omului nu este întâmplător. Destinele unor oameni se încrucişează, se modifică vizibil modul de a gândi, se schimbă atitudini şi mentalităţi, creându-se noi modalităţi de manifestare. Suspiciunile dispar şi vom înţelege influenţa benefică a unor momente de tensiune născute în plină desfăşurare a forţelor naturii, care, din nefericire, au provocat pierderi umane şi materiale. Anumite raporturi de cauzalitate au determinat anularea resentimentelor şi închegarea de noi prietenii.
În acest context, se formează noi caractere. Este ceea ce se întâmplă în viaţa tuturor, în general, fără ca oamenii să înţeleagă. Vârtejul acelor întâmplări nefaste a făcut ca profesorul doctor Dragoş Popescu să-şi înţeleagă şi să-şi comunice sentimentul de iubire, ascuns ani în şir, faţă de doctora Străinu. Tot acest medic, în momente de adâncă meditaţie, recunoaşte faţă de sine: „Doctorii nu sunt Dumnezeu, sunt tot oameni. Oameni care trăiesc şi mor, salvează sau pierd pacienţi, doar prin marea putere şi voinţă a lui Dumnezeu. În afară de viaţa profesională în care, de multe ori, ne refugiem fugind, ascunzându-ne de noi sau de frustrările noastre, de eşecurile vieţii personale, am înţeles, acum, că exist şi eu ca persoană…”
Pe de altă parte, într-un alt plan de idei, aşa cum am amintit mai sus, autoarea romanului aduce în atenţia cititorului forţa benefică a prieteniei. În acest sens a creionat prezenţa acelor personaje noi, intrate în atenţia cititorului prin aceea că oferă sprijin real, dezinteresat, ori de câte ori este nevoie, precum Simona, Dorina şi Ecaterina, în ceea ce o priveşte pe Emanuela, dar şi profesorul dr. Vlad Lăcătuşu în relaţia cu prof. dr. Dragoş Popescu. Chiar şi doctorul Şerban Chiriac, aparent un fel de Rică Venturiano al lui Ion Luca Caragiale („O noapte furtunoasă”) ori de Don Juan al lui Molière („Le Festin de pierre), la primele contacte, profesionale de altfel, cu Emanuela, va dezvolta o relaţie curată de prietenie, până la urmă. Adevărat, această transformare este generată de atitudinea sobră a acesteia, care respinge din start orice încercare a doctorului de a o cuceri prin felul său de manifestare.
În fine, un alt aspect ce cred că trebuie să fie evidenţiat, este acela că eroina romanului, deşi trece prin atât de multe încercări, timpul liber fiindu-i ocupat de grija revărsată asupra viitorului micuţei Daniela, nu-şi neglijează părinţii. Îi va vizita mai rar, dar au convorbiri telefonice adeseori, le împărtăşeşte greutăţile pe care le întâmpină şi îi linişteşte cu vorbe bune, animată de dragostea ce le-o poartă. De altfel, aşa procedează şi cu soţul ei, care se afla temporar cu serviciul în străinătate. I se confesează, ia hotărâri după ce se sfătuieşte cu el, îi rămâne credincioasă şi-l aşteaptă cu emoţie şi dragoste, iar finalul romanului ni-i înfăţişează alături, fericiţi prin iubire împărtăşită, dar şi prin reuşita în asigurarea viitorului Danielei, prin realizările acesteia imediat după ce finalizează studiile superioare.
Toate aceste sublinieri atrag atenţia, în mod firesc, asupra reuşitei doamnei Olguţa Luncaşu Trifan în a aduce, într-un roman de debut, speranţa firească a omului către mai bine. Optimismul şi armonia, manifestate, în special, în ultima parte a romanului şi chiar în manierea de a gândi şi organiza finalul acestuia, sunt elemente vitale în acest sens. Pozitivismul domniei sale este cât se poate de evident în finalul fericit ales pentru personajele create. Nu cred că greşesc afirmându-l aici, deoarece este manifestat şi în cele două volume de versuri, unul publicat deja şi un altul aflat sub tipar la această dată.
Stilul ales este promiţător, este exact cel în care se manifestă liber, neîncorsetată de reguli scrise ori doar vehiculate de critica literară. Alăturat atenţiei acordate folosirii corecte a limbii române, acest stil va fi în măsură să placă şi să o recomande publicului cititor, care, cu siguranţă, va aştepta nerăbdător următoarele sale romane şi alte scrieri în proză.
Marian MALCIU
- august 2015 -
-->
Comentarii