Amurg de dor
*
Nu mi-ai cerut și nu mi-ai dat nimic,
Nici ca să plec dar nici să mai rămân,
O nebunie ca un loz în plic
Misterizând albeața unui sân...
*
Am fost ca două gânduri visătoare
Ce respirau pe-atunci la unison
Din care-a mai rămas o întâmplare -
O resemnare-n umbra unui zvon....
*
Pe-aceleași lungi idei alunecam
Două banchize într-un trist fiord;
Cuvinte agonizând a flori pe ram,
Poveşti care făceau atac de cord.
*
Nici n-am plecat dar parcă nici nu sunt,
Nici nu ți-am dat dar nici nu am primit,
O umbră gri, amurg de dor cărunt
Ce pasu-n mersul tău și-a potrivit...
*
Cuvinte care-şi plâng nemărginirea
La poarta altui gând neterminat -
Noi suntem astăzi zarea și privirea
Ce peste timp să crească au uitat!
*
de Gabriela Mimi Boroianu
31.05.2016
-->
Comentarii
Suntem diferiți draga mea, la nivel de percepții scara este infinită; nimic din curgerea poeziei tale nu mi-a sugerat imaginea fluturelui și-a luminii, poate am fost eu prea opacă, dar chiar luând în considerare acest filtru, versul-afirmație ar fi adevărat ca și concept, doar dacă lumina și fluturele s-ar manifesta în lumi paralele! Altfel lumina se dăruie tuturor fluturilor din orice sistem planetar, cosmic și de orice fel, la nivel micro sau macrocosmic, în orice mod sau formă poate penetra. Dacă n-ar fi îmbrățișat, cotropit de ea, fluturele n-ar tinde către, chiar cu prețul scrumirii! Poate veni și pleca de oriunde, odată ce-a cunoscut-o o secundă o poartă înlăuntru său și tinde către unirea dimensiunilor percepțiilor sale asupra acestei energii pe care-o putem numi lumină, iubire, Dumnezeu! Odată manifestată energia se dăruie și primește toate valențele puterii sale, prin însăși existența ei! Și fluturele și lumina primesc și dăruiesc inevitabil esența lor cea mai înaltă, pentru că absolut tot este cuprins în rețeaua cristică a iubirii, în jocul divin al manifestării. Nu cred că există (nu poate) în toate dimensiunile, ceva care doar să „dăruiască” sau să fie doar „primitor” - totul amprentează totul, într-o magie și-ntr-un dor al reîntregirii, când fluturele și lumina erau una, fără contur și delimitări. Nu cerem, dar dorul ce este decât o cerere sublimată? Picăturii îi este dor de ocean, deși oceanul este în ea, dar ea n-are unghiul potrivit să-l vadă, uneori! Totul este percepție și conștientizare, separatoare sau unificatoare - tot lumină, tot iubire!
Maria, nu privești din unghiul care trebuie! Ea este lumina iar el fluturele. Ea este dăruire fără să se dăruie și nici nu cere nimic pentru a fi admirată/iubită iar el e atras inevitabil de ea fără să o poată atinge cu adevărat. El vine și pleacă când vrea fără ca ea să-i ceară să vină sau să plece. E tot un fel de iubire asumată, acceptată, fără viitor și totuși una care poate dura o veșnicie... Vezi tu, nimicul aici are altă semnificație...
Mulțumesc frumos pentru popas <3
Să nu te superi pe mine Gabriela, ca exercițiu poetic mi-a plăcut mult poezia ta, formă, înlănțuire, curgere a ideilor, dar... total nesinceră ca fond filozofic! „ Nu mi-ai cerut și nu mi-ai dat nimic”! Oare chiar așa este? Din momentul în care i-ai deschis ferestrele privirii și l-ai primit în lumile tale, i-ai dat totul! Cum au funcționat apoi vasele comunicante dintre voi, ce, cât, cum sunteți „virusați” de prezența celuilalt, ține de strădania fiecăruia pe toate palierele eului... Da „nimicul” nu are ce căuta în ecuația asta - altfel ce rost ar avea dorul?
Da poezia e bine scrisă! Felicitări!