Arinii Dornei, peste ani,
cu amintirile la poartă,
așază dorul sub castani
să cânte pe viola spartă
un cântec fără început,
venit cu umbrele opace,
cândva lăsate în trecut
pe buza zilelor gonace,
cu brumele căzute jos
în nopțile cu lună plină
și ore care vin pe dos
dintr-o eroare sibilină.
Acolo toamnele ajung,
cu înzestrarea necesară,
când fetele afară strâng
bagajele făcute-n vară.
Dar pân-la gară să ajungi
distanța e atât de mare
că deodată vrei să plângi
chiar înainte de plecare.
Îmi zici acolo să rămân,
să ne iubim și peste iarnă,
să-ți fiu al inimii stăpân
de pică neaua pe lucarnă.
O, nicidecum, copila mea,
prea multe doruri adunate
la pândă stau pe undeva
și îmi vorbesc de libertate!
-->
Comentarii
Mulțumiri alese și gând bun din partea autorului, Dorina Pop!
Un semn de plăcută lectură.