Bat la uşă. Sunt doi ani la banca noastră, tată,
de când eu, tu şi Sufletul ne întâlnim
şi săpăm şanţuri. Şaizeci şi două de şanţuri de dor.
Mi-am îngropat cuvintele în ele, pe rând. Ultimele le îngrop acum,
la bază. La (răs)crucea dintre cer şi pământ de unde au răsărit şoaptele
strânse în buchet de crizanteme. Cerul le-a udat cu lacrimile lui, să crească.
Şi-a înălţat curcubeul să (cu)prindă zarea
şi totul e cânt în jurul lui, acum. S-au aşezat păsările,
ca pe sârmă, una lângă alta, ca-ntr-o orchestră
şi
cântă, tată
şi
eu tac.
Amintiri cu dor nemărginit.
11.06.2015, ora 13,38
-->
Comentarii