13. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
aurul care nu păleşte în lothlórien
pentru galadriel și oglinda ei de argint
apa din bazinul mic tresare sub o adiere nevăzută
argintul curat al vasului reflectă stele reci de gheață
o liniște adâncă stăpânește grădina ascunsă de sub mellyrn
dar pe suprafața lucioasă încep să curgă imagini de foc
tonul devine criptic și plin de o tensiune cumplită
vedem un ochi roșu care arde în mijlocul cenușii mari
cetățile oamenilor se prăbușesc în zgomot de fier vechi
viziunile teribile sparg ritmul calm al locului sfânt
nimic nu mai este sigur în această oglindă de argint
galadriel privește cu ochi mari și plini de secrete grele
timpul se desface în bucăți mici și ne arată moartea
aurul pădurii nu ne mai poate apăra de umbra cea mare
apa devine neagră ca cerneala într-o singură secundă
se aud strigăte de luptă venind din viitorul apropiat
peisajul idilic este sfâșiat de imagini cu sclavi în lanțuri
nimeni nu poate scăpa de ceea ce a fost scris în stele
profeția se arată crudă și lipsită de orice milă
văd corăbii negre venind pe râul anduin cel mare
stindardul copacului alb este ars în curtea de piatră
oamenii cad ca frunzele uscate sub lovituri de topor
oglinda nu minte niciodată deși arată doar posibilități
tonul tensionat se simte în fiecare picătură de apă pură
galadriel își strânge pânzele albe peste pieptul înghețat
ea știe că inelul ei nu mai poate opri degradarea lumii
viziunea se schimbă și arată un munte plin de lavă deasă
acolo unde totul a început și unde totul se va sfârși
istoria se scrie acum în linii de foc pe suprafața clară
un urlet de lup se aude din adâncul apei sfinte
grădinile din lothlórien par acum doar o mască subțire
frumusețea artificială este amenințată de un abis negru
privim cum se stinge lumina pe pământul de la apus
elfii pleacă în șiruri lungi spre limanurile gri de sus
oglinda de argint tremură sub greutatea atâtor morți
văd un rege fără coroană mergând prin pustietăți mari
purtând în mână o sabie frântă ce lucește slab în beznă
viziunile se succed cu o viteză febrilă și sufocantă
ne pierdem mințile dacă privim prea mult în acest bazin
fiecare imagine poartă blestemul unui veac plin de sânge
o vară de ieri nimicită de furia unui singur stăpân
apa se liniștește încet dar frica rămâne în suflet
tonul criptic lasă loc unei tăceri pline de întrebări
ceea ce am văzut este o certitudine sau doar un avertisment
zeii ascund răspunsul sub valul de mister al serii
strângem rândurile în jurul doamnei din pădurea de aur
ea varsă apa pe iarbă și rupe vraja profetică din zori
rămâne doar amintirea unor imagini teribile de coșmar
care vor bântui somnul nostru în nopțile lungi de iarnă
lothlórien își reia înfățișarea ei de basm atemporal
dar noi știm acum că timpul nu stă pe loc sub mellyrn
el curge spre un deznodământ violent și plin de fier
păstrăm secretul profeției ca pe o rană deschisă în piept.
istoria se va schimba din cauza unui obiect atât de mic
văzut în oglindă în mâna unui creaturi de sub munte
totul atârnă de un fir de ață în acest veac obosit
acceptăm destinul de a fi ultimii martori ai splendorii
înainte ca aurul pădurii să pălească definitiv pe pământ
oglinda de argint este goală acum și reflectă doar cerul
un cer de plumb ce vestește furtuna dinspre răsărit
ne retragem sub coroanele mari în tăcere deplină și grea
lăsând viitorul să se împlinească după legile lui crude
o cronică a fricii transpusă în stropi mici de apă sfințită
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii