În grădină, lângă poartă,
un nuc adolescent pe lângă care, zilnic, la aceeaşi oră,
trece un semn de întrebare
cu pas şovăitor ca un poem desculţ
şi umerii căzuţi sub greutatea
vinei moştenite
- nimeni nu l-a-ntrebat de vrea să fie –
În ochi, strat peste strat, tristeţea cât un munte
abia ieşit din mare
Un buzunar, întors
în celălalt, un ban
de pâine
sau de luntre
Mi-a povestit
că locuieşte-ntr-o fereastră
şi se-nveleşte noaptea cu oceane
Cândva degetele lungi, subţiri,
chemau viori,
treceau cu păsări prin ninsori,
desenau hărţi pe-o piele luminoasă,
făceau din curcubee cuiburi
pentr-un cuvânt fierbinte, rătăcit
în miezul unei pietre
Doamne, întoarce-i sângele,
cum plugul, primăvara, întoarce prima brazdă,
cum ziua înoată împtriva nopţii,
cum cel aproape răpus de sete,
regăseşte bucuria jocului
în ploaie.
Întoarce-i, Doamne, sângele
în roşu vin
şi el, şi eu
avem acelaşi nume.
-->
Comentarii