Iza e nepoţica mea, un copilaş de un an şi jumătate. O aud prin tavan cum ţopăie ca un pinguin la etaj. Tatăl ei e plecat la muncă, n-are nicio treabă cu ea până seara când se întoarce oboist şi fără prea mare chef de joacă. Mama ei însă… mama suferă, e în pragul depresiei, dacă nu cumva l-a depăşit. De un an şi jumătate nu face altceva decât să stea cu ochii pe Iza. La început a fost destul de simplu: ţâţă, somn, apă, pampers şi… ferească sfântul, adică să se întâmple cât mai rar, câte o vizită la medic, vaccinuri, uneori medicamente. Acum? Copila are mobilitate şi ca să o ferească de nenorociri, maică-sa a adunat toate obiectele ce ar putea s-o rănească şi le-a depozitat în pod. Cum nu putea scoate totul din casă, o mulţime de lucruri fiind indispensabile, acestea au căpătat altitudine. În fiecare zi, ca să mai schimbe peisajul, amândouă coboară jos la noi, la bunici.
- Nu mai pot, mamă, tată! Câteodată, aproape îmi vine s-o bat!
- Eşti nebună! Dacă mai spui treaba asta, te bat eu pe tine! o ameninţ chiar dacă ştiu că vorbeşte doar aşa, ca să ne impresioneze.
- Ziceam şi eu... Am să mor închisă în casă. A trecut o veşnicie de când nu fac altceva decât ce vrea fiică-mea.
- Şi ce vrea?
- Mi-a adus hăinuţele şi mi-a arătat uşa. Uite, acum ţipă şi îmi arată tot uşa!
- Aşa! Şi?
- Vrea afară, vrea plimbată.
- Te-ai gândit că aşa cum te-ai plictisit tu, s-a plictisit şi ea? Vrea schimbare, vrea ceva nou...
- Dar e frig afară, e toamnă, ba plouă, ba ninge...
- Şi ce dacă? O îmbraci şi ai rezolvat chestiunea.
Mă ascultă şi peste scurt timp le văd pe fereastră urcând, ţopa, ţopa, spre pâlcul de pădure din apropiere. Se ţin de mână, mama uşor încovoiată pentru a păstra înălţimea Izei. E greu la deal. Mama o ia în braţe, dar micuţa începe să mârâie. Vrea pe jos şi i se îndeplineşte dorinţa.
- Unde vrei să mergem, Iza? o întreabă maică-sa.
Bebeluşa înţelege întrebarea, dar cum nu ştie să vorbească încă, întinde mâna spre pădure.
- Nu se poate, mamă! E prea departe.
- Ăăă! începe Iza o imitaţie de plâns.
- Plouă, mamă! Uite şi fulgi de zăpadă.
Iza priveşte spre cerul mohorât, primeşte câţiva stropi în faţă, lasă capul în jos, rămâne nemişcată câteva clipe de parcă ar procesa informaţia şi-apoi ridică mâna în sus cu degetul arătător întins.
- Mmm!? încearcă ea să se facă înţeleasă.
- Soarele? intuieşte mama. Nu-i! S-a ascuns în casa lui, doarme, a obosit strălucind toată vara. Acum mergem şi noi la culcare şi ieşim când se trezeşte.
Iza aprobă dând din cap şi se întoarce singură acasă.
-->
Comentarii