Blestem
Te-am ascuns în ochiul cugetării,
nu știu de ce, nici când, nici cum,
dar te-ai lipit ca marca pe scrisoare.
Doream să te deschizi în răsărit
ca macii în lanul din câmpie
și arc din umbra unui curcubeu
să mă-nfiori atât de pătimaș,
încât să-mi lași o rană sângerândă
ca de un vârf de lance rătăcit,
încât să cred că viperă ai fost
de permanent ai stat la pândă,
să vină ceasul cel de taină
și-n vis sinistru de sub pleoapă
să evadezi ca pasărea din laț,
și-n ’naltul azuriu să te ridici
stăpână pe Împărăția Cerului,
fără timp, de unde, de blestem, să cazi
și-n drumul tău, cu limbi de foc,
balaurul să te înghită, că te-am urât,
femeie blestemată și fără de noroc !
Aici, în spațiul meu, înmugurit lăuntric,
mă simt puternic, liber de toate câte sunt,
că ești o Evă, ca toate, lăsată pe Pământ.
Ion Părăianu
-->
Comentarii
Mulțumesc pentru apreciere și felicitări ! Sărut mânuțele ! O seară minunată !
Un poem superb pentru care, vă rog, primiţi felicitările mele sincere.