S-a trezit cu o pălărie uşoară şi pufoasă pe cap. A deschis ochii mirat şi a întrebat;
- Cine eşti Puf?
- Sunt Regina Păpădie, Bob de Grâu! M-am oprit puţin din bătaia vântului aici, între tine şi fraţii tăi. Eu colind singură peste culorile pământului dar ador galbenul. Aur de soare, aur de grâu, aur de frunze...Galbenul înseamnă bogăţie.
- Povesteşte-mi Puf de Păpădie, ce e dincolo de orizont?
- Hmmm! Dincolo...dincolo se rezeamă munţii de casele oamenilor.
- Oameni?
- Da!Sunt nişte giganţi care ştiu să imite păsările în zbor şi cântec, să alerge şi să şuiere ca vântul, să clădească cuiburi până la nori, să despice pământul până la izvoare să...
- Puf, nu mă poţi lua în zbor cu tine? Vreau să văd oamenii! spuse Bob de Grâu cu atâta ardoare încât Păpădie zâmbi, îl îmbrăţişă strâns şi îl ridică deasupra lanului.
- Invârteşte-mă! ceru el timid. Vreau să prind cerul în cunună.
Puf îl învârti în spirală până dincolo de drumul ce şerpuia în jos.
- Ce sunt acele pâlcuri?
- Sunt flori de cicoare.
- Şi lângă?
- E o fântână! Un loc unde oamenii au închis un izvor. Păpădie îl aşeză pe ghizdurile fântânii intr-un strop de apă. Semn că oamenii trecuseră pe acolo.
Se răcori Bob de Grâu o vreme dar nerăbdarea nu îi dădea pace.
- Să mergem Regină dincolo de orizont.
Un şir de plopi străjuia drumul ca nişte soldaţi ursuzi. Uneori, Păpădie se împedica de crengile lor . Rochiţa ei lăsa fâşii albe pe fruntea copacilor. Zbura din ce în ce mai greu. După cozorocul unui nor ieşi un vârf de munte. Acolo îl aşeză să privească de la înălţime cuiburile oamenilor ce păreau oglinzi care înghit soarele. De acolo au început să se rostogolească agăţând privirea când de cer când de pământ. Ajunşi la poale se căţărară pe o gheată care tocmai trecea pe lângă ei. Se aflau pe un om. Bob de Grâu privea printre sprâncene şi urmărea toate liniile ce conturau uriaşul.
Îi atrase atenţia pojghiţa de lut din palmele lui, sclipirile de polen adunate între unghii şi drumurile labirint desenate adânc.
- Puf, oamenii poartă pământ în palme?
- Oamenii îşi poartă propriul lor pământ...
- Du-mă acolo! Vreau să cresc în palma lui; aşa aş putea călători şi aş putea să văd dincolo de orizont.
Păpădie zâmbi.
- Ştii tu, Cavaler Rotund, câte pot face mâinile? Adună spicele tale, separă boabele pe care le mărunţesc îndelung, plămădesc apele izvoarelor cu praful alb, aprind focul, aşteaptă arderea, pun aluatul uneori pe jar, până la coacere şi apoi se hrăneşte cu tot Universul...
Dincolo de mâini, Grâu observă pieptul ce părea un câmp cu ghemotoace de iarbă arsă apoi buzele, râuri îngemănate. Acolo, un stol de păsări, stă ascuns. Se auzea doar trilul.
- Ce păsări cântă?
- Omul fluieră Bob de Grâu, în toate limbile pământului.
- Cum de nu am văzut Omul până acum?
- Pentru că ochii tăi nu puteau vedea lanul în toată măreţia lui. Trebuia să te înalţi.
- Şi parfumul? De unde vine?
- Priveşte la borul pălăriei! Flori de Sânzâiene galbene...
- Puf, galbenul te-a adus la mine.
Regina Păpădie ştia acum că a deschis poarta către lume unui Bob de Grâu.
Deodată Uriaşul înteţi paşii. Cărăruia pe care apucase ducea către o căsuţă cu muşcate la ferestre, cu flori de regina nopţii proaspăt adormite şi cu o mică livadă în stânga. La poartă un tei îşi flutura cerceii împrăştiind arome de plină vară.
Aruncată, într-o căpiţă cu fân, sta răstignită o păpuşă înfăşată într-un sorţ.
Lângă un câine ciobănesc, o fetiţă sărea într-un picior. Purta o rochiţă roşie cu cercuri mici, albe, asortate cu o fundă ce se revărsa prin plete. Avea un ten măsliniu ca al Uriaşului. Arunca o pietricică şi apoi sărea certând câinele care alerga şi el printre picioarele ei.
- Căpitane Jack, am să-ţi pun piedică eu! Să vezi tu! Îl lua în braţe şi îl lungea în iarba grasă apoi arunca iar piatra. Patrupedul, dintr-un salt, ajungea primul şi apuca piatra. Fetiţa supărăcioasă îşi punea mâinile în şold;
- Am să-ţi acopăr ochii!
Bob de Grâu observă cum minusculi muguri verzi spărseseră coaja lui.
- Puf, ce se întâmplă?
- Încolţeşti! Prinde-te bine de pământ! Apoi dormi!
- Tu?
- Eu...
Nu auzi răspunsul. Vântul o purtase deja în alt loc.
Speriat, se hotărî atunci să se ascundă undeva prin iarbă. Se rostogoli odata cu inima lui atât de framântata de teama necunoscutului.
Fetiţa îl găsi, cu mânuţele ei bondoace îl aşeză între fire de iarbă şi îl acoperi cu o pătură de muşchi ruptă de la poalele unui ulm bătrân. Ştia ea că Bob de Grâu va creşte sub zăpezile iernii şi a vrut să îi fie cald. Va fi secretul ei. În fiecare zi o să vorbească cu el despre câte în lună şi stele aşa cum vorbea cu bunica ei acum ceva vreme.
Bobul se culcusi şi închise ochii. Auzea glasul Uriaşului cum striga;
- Doriaaaa! Doriiiaaaaa!
Cu un ochi întredeschis zări cum fetiţa zglobie se urcase deja pe bocancul care îl purtase în lumea oamenilor. Somnul îl birui!
-->
Comentarii
Multumesc frumos! Ma simt onorata!