Dimineaţa cafea beam.
Prin fereastră lung priveam
cum se-aşterne toamna-n stradă
printre vrăbii turnând sfadă.
Ţintuisem chiar o frunză
când, la geam, o buburuză
se lipise strâns de sticlă
tremurând. Îmi spun, i-e frică
să mai facă câţiva paşi.
Dau s-o iau, dar ea: - Mă laşi,
ce-ai crezut că sunt mioapă?
Văd pe unde merg, da-s şchioapă.
Nu mai ştiu de unde vin!
Mi-a intrat în talpă-un spin!
De-aia stam la tine-n geam
mă-odihneam, mă tânguiam
zbor lung mai am de făcut,
dar nu pot. - Vrei să te-ajut?
-Tu nu vezi că eşti prostuţă?
zice şchioapa mămăruţă.
Linişte ca de mormânt.
Eu, să intru în pământ.
Dintre cele şase, oare,
care picioruş o doare?
Grea problemă, tac chitic.
Nici grimasă n-am, dar zic:
-Uite, mă ofer să te tratez.
Pot chiar să te operez.
-Nu vreau lamă de cuţit!
Plec de unde am venit.
Şi s-a dus şontâc, şontâc
drept în ceaşcă, bâldâbâc.
Ei poftim! N-a vrut tăiată.
Acum trebuie uscată,
mă gândesc. Şi mă apuc
chiar cu feonul s-o usuc.
Cum îmi dai de lucru mie!
Stai, îţi scriu o poezie,
dar voiam să scriu de frunză,
nicidecum de buburuză...
Veronica Şerban
(14.10.2017)
(foto: sursa internet)
Comentarii