CÂINE ÎN RUGĂCIUNE
Îmi voi aminti toată viaţa, cum în ziua de 22 decembrie 1989, la Bucureşti, deşi era senin, ningea cu fulgi mari de zăpadă, roşii ca florile de mac. În tot oraşul era o linişte mormântală. Lătratul automatelor şi ţipătul martirilor se auzeau doar în interiorul acestor fulgi de zăpadă diafani. Oamenii se salutau pe stradă, tinerii ofereau locul vârsnicilor în autobuze, troleibuze şi tramvaie, îşi luau la revedere făcând semnul victoriei cu degetele mâinii stângi, depărtate. Ca la noi, minunea a durat trei zile. Se anunţase deodată, că noi, autohtonii, vom avea prioritate la înfierea copiilor, care astfel, nu vor mai fi o marfă privilegiată pentru export. Pentru noi sosise clipa mult aşteptată, aceea de a înfia mai uşor şi credeam că şi mai demn, un copil. De cum am văzut propunerea lansată la televizor, ne-am şi prezentat la Leagănul de copii nr. X din Bucureşti pentru a ne asigura viitorul, imposibil de realizat altfel. Şi în prima zi de Crăciun am şi găsit o încântătoare fetiţă blondă de cinci luni, Florentina, care ni se părea predestinată. Zis şi făcut. Trebuia să obţinem cazierele, de la poliţiile judeţelor în care ne-am născut şi adeverinţele de venituri, de la locurile noastre de muncă şi cam atât. După ce am convenit ca fetiţa să nu fie înstrăinată, ne-am dus a doua zi la directoare cu un tablou pictat în ulei de fratele meu, pictor cunoscut cu expoziţii şi în străinătate, am demarat obţinerea cazierelor, lăsându-ne amprentele degetelor impregnate în tuş pe două coli albe şi am plecat fericiţi ca să petrecem revelionul la părinţii soţiei mele, într-un sat de lângă oraşul Câmpina.
Am petrecut cel mai entuziast revelion din viaţa noastră, aşteptând totuşi cu înfrigurare să ne întoarcem în capitală ca să ne întregim familia. Şi iată că am pornit cu trenul, de la Câmpina spre Bucureşti.
În gara Ploieşti Vest, unde trenul stă vreo cinci minute, am asistat la o scenă care m-a marcat pentru totdeauna. Am văzut, pe peron, lângă casa de bilete, un câine maidanez, de mărime medie, culoarea blănii gri-şters şi care stătea într-o poziţie ciudată. Întins complet pe burtă, cu bărbia pe ciment, privea ţintă un bărbat care mânca salam cu pâine. La un moment dat, făcându-i-se milă, bărbatul îi aruncă o felie. Deodată, un alt câine, mic şi negru, care părea că dormitează în apropiere, ţâşni şi înşfăcă bucata. Atunci am văzut şocat, de ce câinele mai mare stătuse culcat şi de ce nu putuse ajunge primul la hrană. Îi lipseau picioarele din faţă! Văzând că pierde mâncarea, se oprise în faţa câinelui negru şi începu să urle. Un urlet mai disperat şi mai sfâşietor nu am auzit niciodată. Câinele negru s-a speriat, s-a oprit, a cedat bucata de salam infirmului şi s-a retras sub streaşina clădirii. Trenul a pornit, am mai apucat să văd un câine mâncând în genunchi, un câine în rugăciune!
Am ajuns acasă, în Bucureşti, călătorind într-un picior, cu bagajele în mâini, într-un autobuz supraaglomerat, ca după sărbători.
A doua zi ne-am despărţit, plecând pentru urgentarea obţinerii cazierelor, soţia mea la Ploieşti, iar eu la Cluj-Napoca.
Pe la mijlocul lunii ianuarie ne-am reunit, sărbătorind evenimentul cu slănină şi palincă. Noaptea însă nu am dormit deloc, revăzând câinele infirm de pe peronul gării Ploieşti şi auzindu-i scâncetul sfâşietor.
Dis de dimineaţă, extrem de obosiţi, cu toate actele în regulă am plecat cu maşina personală, o Dacie veche, la leagănul de copii pentru a ne lua odorul.
Soţia mea, care era la volan (eu neavând carnet de conducere) era să provoace un acident de circulaţie, nefiind atentă la o intersecţie la care stopul se schimbase fără să-l observe. Hainele de schimb, pregătite pentru Florentina, au căzut pe jos, alunecând de pe bancheta din spate. Acasă ne aşteptau în dormitor: pătuţul şi jucăriile de pluş, cumpărate pentru fetiţă şi aşezate sub pomul de iarnă, păstrat special până la venirea ei. Pe uşa dormitorului lipisem un poster de o jumătate de metru, paginile de mijloc ale unei reviste înfăţişând o fetiţă blondă, de vreo doi-trei anişori, care-l ţinea pe tatăl ei de un picior. Era o reclamă la blugi. Îmi plăcea să cred că aşa vom arăta şi noi nu peste multă vreme.
Şi iată că apare o îngrijitoare care ne comunică faptul că directoarea este plecată nu se ştie unde. Mă îndrept spre camera Florentinei. “Nu nu puteţi intra acolo, este ora controlului medical! “
N-o ascult şi pătrund în încăpere. Patul Florentinei era gol!
“Unde este fata?” – am răcnit disperat.
“Nu ştiu, eu am fost în concediu şi nu am venit decât astăzi.”
“Du-mă imediat la doamna directoare!”
“Nu pot, nu este aici.”
O îmbrâncesc şi ies pe hol.
“Nu vă duceţi, vă implor, o să-mi pierd slujba!”
Intru brusc în cabinetul şefei, ea tresare.
“Unde este Florentina? – o întreb cu o privire disperată.
Directoarea se ridică de la birou, vine în faţa mea fâstâcită încercând să-mi explice: “Am dat-o unei familii bogate din Israel, e spre binele ei, dumneavoastră nu puteaţi să-i asiguraţi ceea ce vor reuşi ei.
“N-are importanţă, dar cum ne-a fost înţelegerea?”
“Haideţi să alegeţi alt copil, nu vă mai supăraţi. Avem şi alţii foarte reuşiţi.”
N-o mai ascult. Mă prăbuşesc în genunchi, îmi duc încet mâinile la spate, lipindu-mă cu burta şi bărbia de duşumea. Îmi amintesc câinele în rugăciune văzut cu o zi înainte în gara Ploieşti Vest. Disperarea sa că cineva îi va lua hrana mă copleşeşte. Devin o singură fiinţă cu acest câine infirm. Îmi încovoi spinarea ca pe un arc. Deodată sar la beregata directoarei, muşcând-o cumplit. Apoi mă reaşez în genunchi. Paznicii mă găsesc liniştit şi mă leagă de mâini.
Am fost dus la sanatoriul Voila în cămaşă de forţă. Acum m-au dezlegat. Sunt liniştit şi mâine mă voi întoarce acasă. Dar nu pot vorbi. Nu pot decât să urlu ca un câine la lună. Şi de atunci urlu şi urlu şi urlu!
Lucian Gruia
-->
Comentarii
M-a impresionat și m-a răscolit puternic!. Felicitări!
O memorialistică sfâșietoare, ce poate intra cu brio în sfera exemplificativă a exemplelor de viață. Câinele se combină bine cu ideea principală a povestirii, ca și context de laitmotiv...
Sincer, m-a impresionat povestea aceasta foarte mult şi mi-a lăsat un gust amar, gândindu-mă că nedreptăţile îşi croiau drum, nevăzute pe atunci în viaţa românilor, chiar din primele zile de după revoluţie.
Felicitări!, ptr această proză, d-nule Gruia.
Disperarea,neputința uneori te face să urli....Foarte frumos.Felicitări!
Nu am cuvinte, nu ştiu dacă povestea e adevărată sau imaginară dar seamănă dureros de tare cu tot ceea ce se întîmplă în România de la revoluţie şi până azi. Reverenţă domnule Gruia, sper că vom avea onoarea prezenţei domniei voastre în Cronopedia şi pe mai departe.
Am lecturat cu plăcere...Mulţumesc frumos pentru proză