Călătorii geodezice, Germania – germanii din România (VII.1)
Germanii din România (1)
Moto 1: „Naţionalitatea este respectabilă numai când e în apărare; când duce războaie de eliberare. Când duce războaie de dominare – e blestemată.” citat clasic din Rabindranath Tagore
Naționalități conlocuitoare
Ca orice om doritor de a ști mai mult, dăm o fugă (virtual, că sunt online) la DEX și aflăm din sursa : DLRLC (1955-1957) că naționalitate, f. semnifică „1. Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional sau, ca minorități, pe teritoriul unui stat național. Grecii.. erau singura naționalitate din imperiul otoman cunoscută în Europa. GHICA, S. 93. ♦ (Învechit) Popor. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri. RUSSO, S. 77. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național; specific etnic. 3. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni; cetățenie, supușenie. Majoritatea locuitorilor Republicii Populare Romîne sînt de naționalitate romînă.”
V-ați lămurit? Dacă nu, mai insistați și pe naționalitate conlocuitoare, explicată simplu doar cu „s. etnici (pl.), minoritate națională.” Căutând „conlocuitor” aflăm „conlocuitór, ~oáre smf, a [At: CAT. MAN. II, 306 / Pl: ~i, ~oáre / E: conlocui +-tor] 1-2 (Persoană) care locuiește împreună cu altcineva. Sursa: MDA2 (2010). Mergând la dicționare specializate aflăm din sursa: Sinonime82 (1982) că naționalitate conlocuitoare este doar „s. minoritate națională.”
Încercând să traduc doar în câteva limbi mai cunoscute, aflu că „minoritate națională” se traduce prin „national minority” în engleză, „minorité nationale” în franceză, „nationale Minderheit” în germană, „национальное меньшинство” în rusă și ne oprim aici. Căutând termenii rezultați cu un metacăutător, fie cunoscutul google, să vedem ce explică și alții.
Dicționarul Oxford scrie clar că „national minority” semnifică „a minority group within a country felt to be distinct from the majority because of historical differences of language, religion, culture, etc.”, adică „un grup minoritar dintr-o țară, distinct față de majoritate din cauza diferențelor istorice de limbă, religie, cultură etc.” Pentru a mai afla câte ceva puteți „merge” la Oxford scholarships, fiecare pe seama lui... Din wikipedia aflați ce e un grup minoritar (minority group).
Pentru „minorité nationale”, din țara care nu aceeptă existența acestor chestii, în „hexagon”, mergem direct la enciclopedia Larousse! Și găsim noi că „groupe se distinguant de la majorité de la population par ses particularités ethniques, sa religion, sa langue ou ses traditions”, adică un „grup care se distinge față de majoritate prin particularitățile sale etnice, religia sa, limba sa sau tradițiile sale.”
Pentru germană căutăm „nationale Minderheit” în lexiconul hanisaulnad! Și aflăm noi mai mult de pe acolo că „In Deutschland gibt es vier Volksgruppen, die als nationale Minderheiten anerkannt sind. Das sind die Sorben in Brandenburg und Sachsen, die Friesen in Schleswig-Holstein, die Dänen in Schleswig-Holstein und die Sinti und Roma. Dabei spielt es keine Rolle, ob eine Gruppe zum Volk eines Nachbarlandes gehört (wie die Dänen), in mehreren Staaten lebt (wie die Friesen in Deutschland und Holland oder die Sinti in Roma in verschiedenen Ländern) oder eine geschlossene Gruppe wie die Sorben in Deutschland bildet. Insgesamt gehören ungefähr 190 000 Menschen diesen nationalen Minderheiten an. Sie besitzen die deutsche Staatsangehörigkeit, sprechen eine eigene Sprache und leben seit vielen Generationen in bestimmten Gebieten Deutschlands. Für die nationalen Minderheiten gilt – wie für alle deutschen Staatsbürger – das Grundgesetz. Zusätzlich haben sie aber auch noch besondere eigene Rechte. So ist zum Beispiel die Förderung der eigenen traditionellen Sprache zugesichert. Das Übereinkommen des Europarates über den Schutz und die Rechte der Nationalen Minderheiten hat Deutschland im Jahre 1997 unterzeichnet. Die Bundesregierung hat einen Beauftragten für die nationalen Minderheiten ernannt, der Ansprechpartner für diese Gruppen ist. Gerd Schneider / Christiane Toyka-Seid”
Adică, în limba lui Caragiale, că-i și de-al lor, pe scurt, „În Germania există patru grupuri etnice recunoscute ca minorități naționale. Acestea sunt sorbii în Brandenburg și Saxonia, frizonii din Schleswig-Holstein, danezii din Schleswig-Holstein și romii sinti. Nu contează dacă un grup de oameni dintr-o țară vecină aparține (ca danezii), trăiește în mai multe state (cum ar fi frizonii din Germania și Olanda, sau romii sinti în mai multe țări) sau un grup închis ca sorbii din Germania. (Ați citit ceva de turci? Nu cred! Nici de români!)
În total, aproximativ 190.000 de persoane aparțin acestor minorități naționale (și cred că nu cer autonomia). Ei au cetățenia germană, vorbesc propria lor limbă și au trăit în anumite zone ale Germaniei de mai multe generații (transfugii să se abțină!). Pentru minoritățile naționale - ca și pentru toți cetățenii germani - se aplică Legea fundamentală. În plus, ei au și propriile lor drepturi speciale. De exemplu, este garantată promovarea propriei limbi tradiționale. Convenția Consiliului Europei privind protecția și drepturile minorităților naționale a fost semnată de Germania în 1997. Guvernul federal a numit un reprezentant pentru minoritățile naționale, care este persoana de contact pentru aceste grupuri. Gerd Schneider / Christiane Toyka-Seid” (de ruși nu mai amintim nimic!)
Toate astea au fost acumulate în timp... Că mă născusem eu într-o comună din județul Muscel, numită Livezeni, acum sat al comunei Stâlpeni. În primele patru clase, în școala unde învățase cu multe decenii în urmă și Ion Barbu, nu am auzit nimic de cuvântul etnie. La gimnaziul din Stâlpeni, am avut în clasă un bun prieten, Nelu Gheață, țigan (viitor maistru la Dacia Colibași), dar nu realizam și nu mi-a spus nimeni că sunt diferit de el. Ba mai mult, tatăl său era brutar și în fiecare dimineață, când treceam spre școală, îmi dădea o chiflă caldă pe care o mâncam pe loc.
Și mergând eu cu steaua la colinde, prin clasa a patra, am ajuns la casa domnului Popescu Ghiță, responsabilul magazinului universal din comună, împreună cu Dorel Mihai (viitor mecanic de locomotivă, când CFR-ul era a doua armată, că acum...). Ne-a dat omul 10 lei, bani mulți atunci, dar soția lui, tanti Ilona, i-a zis să ne mai dea 10 lei, că eu îi dau mereu „bună ziua!” când trec pe lângă ea. I-am povestit tatei totul și el mi-a sus că e „unguroaică”, ceea ce eu nu știam, deși era prietenă cu mama. O luase nenea Ghiță după ce s-a întors din Cehoslovacia în 1945. O cunoscuse în octombrie 1944 când era aproape de granița româno-maghiară, pe la Marghita și i-a promis că trece să o ia să o ducă în regat după ce se întoarce. și omul s-a ținut de cuvânt! Și așa am aflat eu de la tata de Ardeal, mai mult decât am învățat de la școală, și că pe acolo sunt și unguri și ceva nemți.
Din păcate tanti Ilona nu a avut copii, astfel că dacă exista atunci UDMR-ul s-ar fi bucurat că nu au „ieșit” copii dintr-o căsătorie mixtă!
Și am plecat mai departe la liceu, în clasa a opta, la „Dinicu Golescu”, din Câmpulung Muscel. Aici profesorul de istorie, doctor, ne-a explicat despre naționalități și etnii. Și nu prin ideea politicii partidului! Aici am stat doar un an și după alt examen de admitere, dat la Iași în 1956, am fost admis în clasa a IX-a la liceul militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.
La prezentarea la liceu m-am trezit în aceeași clasă cu trei ardeleni, sibianul „neamț” Gheltz Rolf, clujeanul „turco-maghiar” Abduraman Selim Gihan (cu mamă „unguroaică”) și Kardoș Dumitru (din com. Merișor, Baia Mare)! Și culmea, aveam pedagog pe Kotvesi Istvan, care își satisfăcea stagiul militar și era moda atunci ca pe unii învățători să îi numească pedagogi în liceul militar, cu aceeași uniformă și mâncând și dormind împreună cu noi. În anul următor funcția de pedagog a dispărut și omul a plecat. Și într-o clasă din aceeași companie era și colegul Decsei Nicolae (din București, colonel radiolocatorist pensionar și jurist, acum președintele Comitetului Evreiesc din Satu Mare), despre care am aflat târziu că e „evreu”, dar pe care îl respect la fel și azi, la vârsta senectuții. Ba mai mult, având eu talent muzical, făceam un duo de excepție cu Varconyi Ludovic (din Oradea), din altă companie, formând un duet al corului liceului apreciat de profesorul căpitan Butoi, dar mai ales de public, cântând în română, în rusă sau în germană, aici neînțelegând cuvintele din limba lui Merkel, memorându-le cu stoicism.
Și nimeni nu ne-a explicat de „naționalități conlocuitoare” și nu ne-a împărțit pe etnii! Doar învățam și atât și eram educați să ne iubim și să ne apărăm țara, care e a tuturor. Și așa ne-am dus apoi la școlile militare, doar eu și Gheltz Rolf colegi la Școala Militară de Artilerie din Sibiu. Rolf a fost mutat în anul al doilea la tancuri, la Pitești, urmând, probabil, să fie un al doilea Heinz Guderian. La tancuri era și Abduraman, care a ajuns până la urmă comandantul unui regiment de tancuri din Baia Mare! Și vă jur pe ce am mai sfânt că nimeni nu mă putea lămuri că colegii ăștia ar fi fost din „naționalități” conlocuitoare! Ne uneau limba română, matematica, chimia, biologia, calculul elemantelor traiectoriilor, învoirile și fetele din oraș, neîmpărțindu-ne în etnici români și „alții”! Și nici pe fetele cu care flirtam nu le întrebam de etnie! Dacă erau frumoase, ne plăceau și atât! Nici dacă erau uteciste nu întrebam oarece...
Și am ajuns la brigada de rachete de la Ineu, pe lângă Arad! Și aici, ca locotenent, am avut colegi pe Koteles (mai mare, locotenent colonel, îmi era și vecin) și pe căpitanul Demeter Acațiu, de loc din Dumbrăveni, dar mutat în brigadă de la geodezii din Buzău, cel care m-a învățat câteva înjurături la care pe unguri nu îi ia nimeni, dar și topograful și matematicianul cu care mă sfătuiam la o problemă mai dificilă de orientare a rachetei. Și nimeni nu a ținut să remarce că suntem diferiți! Ba m-am și căsătorit cu o ardeleancă din Arad... cunoscătoare bună de maghiară...
Și așa am ajuns la Academia Militară, dorind eu să devin inginer geodez! Și aici aveam să învăț după diverse manuale, din care două de excepție, unul „Teoria codurilor”, scrisă de șeful catedrei de matematică, col. dr. ing. Gyorfi Eugen, retras acum la Târgu Mureș, și „Compensarea rețelelor de triangulație”, de col. dr. Lorinczi Iuliu, fost profesor în academie, atunci cercetător științific la un institut militar de informatică. Și a ajuns domnia sa chiar senator UDMR de... Giurgiu, văzând românii cu ce om deștept au de-a face! Dar udemeriștii l-au ținut doar o legislatură, că omul de știință, deși etnic ungur, e român de trei stele!
Și în anul IV avea să îmi predea „Aerotriangulație” un alt colonel dr., Marton Gherasim, șef de laborator de cercetare la un centru de cercetări militar, care a acceptat să mă îndrume la lucrarea de licență. După aceea am fost repartizat chiar în laboratorul condus de el, lucrând împreună până în 1987, când a ieșit la pensie ca director și comandant al centrului. Mi-a fost și conducător științific la lucrarea de doctorat!
Vizitat la Hamburg de comandantul centrului de cercetări și conducătorul meu la doctorat în Academia Tehnică Militară, col. dr. Marton Gherasim (Gyarfas), după un prânz la restaurantul chinezesc (înmormântat la Vlăhița, fie-i țărâna ușoară!)
Iar în Academia Tehnică Militară din București, unde am fost profesor universitar, șef de catedră și decan al unei facultăți, am avut șef și un prorector Demeter Ștefan, frate cu fostul coleg și prieten Demeter Acațiu, cu care nu am discutat despre naționalitate. Și studenții mei militari, geodezi, geniști sau constructori, nu au fost împărțiți după criterii etnice! După mutarea (tot prin concurs, nu pe pile) la Facultatea de Geografie a Universității din București am venit în contact cu destui studenți de diferite „etnii” (ce isteață era tătăroaica dobrogeană Nisa, de la planificare teritorială, căreia i-am explicat mai multe despre Omar Kayam), dar criteriul de împărțire pe grupuri nu a fost etnia! Deviza era „Știi – love story, nu știi – I`m sorry!” Pe un student de la turism, din Harghita, l-am întrebat într-o pauză dacă mă primește la viitoarea lui pensiune dacă mă adresez în română. Și mucalitul harghitean mi-a răspuns: „Dar ce, banii dumneavoastră nu sunt buni? Rețineți că eu am venit să studiez turismul la București!”
Că prin 1977 mă dusesem eu la Borsec cu soția și copilul (prin sindicatul din care făcea parte soția). La un prânz, soția era la o masă cu copilul și cu altă doamnă din Dej, cu copilul și ea. Eu, soțul doamnei și fostul coleg de școală militară Marțiuș Eugen, eram la altă masă. Frumușica ospătăriță „secuiană” tot trecea pe lângă masa noastră și ne spunea „Vin imediat!”, dar în limba lui Petofi (Én azonnal eljövök! Și rețineți că Petofi era sârb la origine...). Consoartele și copiii erau la desert și noi nu aveam pe masă nici ciorba. Atunci soția i s-a adresat în limba ei – „Ăia de la masă sunt soții noștri, lor nu le dai de mâncare?”, la care secuianca i-a răspuns „Ioi, nu am știut, scuze!” Și așa am mâncat și noi.... Povestindu-i la București colegului Ferenc Joszef, mi-a zis că nu crede, că inventez. Șeful nostru, colonelul Marton, a fost mai direct – „Lasă, Costele, avem și noi proștii noștri!”
Fragila planetă „Pământ”, a treia de la Soare, în mâna unei zeițe, nu se știe de ce etnie
Iar în periplurile prin străinătate, ca cercetător științific sau ca profesor universitar, dialogul cu cercetătorii, cu profesorii sau cu studenții au fost nu între etnii, ci între oameni, locuitori și nu conlocuitori ai planetei Pământ, a treia de la Soare! La fel procedez și în mesajele de pe facebook sau de pe alte rețele cu fostul coleg de la DTM Aberman Tellu, retras acum în Israel, cu alți prieteni din Iordania, Egipt, Israel, Japonia, China, Coreea de Sud, Coreea de Nord (da, de ce vă mirați?), SUA, Franța, Ungaria, Rusia, Austria și mai știu eu de unde... Așa că avem tăria morală de a vorbi despre etnii, despre sașii sau gernanii din România, după mai multe vizite în Germania și aiurea...., dar mai ales după „bântuirea prin biblioteci...
Germanii sau sașii din România
Germanii au sosit în România din mai multe zone ale Europei Centrale, în mai multe valuri colonizatoare, din secolele XII - XIX și s-au stabilit mai ales în centrul și vestul României (Transilvania, Banat și Crișana, regiuni aflate în acele timpuri sub dominație maghiară sau integrate Imperiului Habsburgic). Așezarea coloniștilor germani a avut drept scop apărarea granițelor Imperiului austro-ungar, refacerea și exploatarea economică a zonelor pustiite de războaie.
Așa că germanii din România nu sunt un grup etnic unitar. Pentru a înțelege limba, cultura și istoria lor, trebuie văzuți ca grupuri independente, ca obârșie și ca tradiții, dar și după regiunea în care s-au așezat și data imigrării.
Întâlnim următoarele grupuri:
- sașii – cel mai cunoscut grup, identificat adesea cu germanii din România;
- șvabii sătmăreni și majoritatea șvabilor bănățeni, grupuri ale șvabilor dunăreni din România;
- landlerii protestanți din zona Sibiului (în Turnișor, Cristian și Apoldu de Sus, deportați în 1791 de Carol al VI-lea, Împărat Roman, din actuala Austrie);
- țipțerii germani din Maramureș adaptare la limba română a termenului german Zipser, care vine de la comitatul Zips, atunci în Regatul Ungariei, azi Spiš, în Slovacia, ținutul de proveniență a acestui grup);
- germanii bucovineni, odinioară cu prezență masivă la Gura Humorului (majoritatea populației în 1930), Suceava, Rădăuți, Vatra Dornei și Cernăuți;
- germanii regățeni;
- germanii dobrogeni, colonizați în trei etape între 1840 și 1891.
Saxonii sau sașii din Transilvania?
Așa cum am spus, cel mai cunoscut grup și primul din seria colonizărilor este cel al saşilor, stabiliți în zona Sibiului, Bistriței, Reghinului, Brașovului (Siebenburger Sachsen). Inițial, rolul lor a fost militar, de apărători ai granițelor. Ulterior, datorită privilegiilor, libertăților și chiar a autonomiei teritoriale obținute, au dezvoltat o civilizație citadină înfloritoare. Și azi stau mărturie bisericile fortificate (Biertan) și așezările urbane fortificate: Sibiu (Hermannstadt), Mediaș (Mediasch), Sighișoara (Schäßburg), Brașov (Kronstadt), Bistrița (Bistritz), Cluj (Klausenburg).
Stema sașilor din Transilvania
Așezări ale sașilor din Transilvania în 1890
Transilvania s-a dezvoltat din secolul al XII-lea ca parte a Regatului Ungariei. După împărțirea Ungariei în 1540, Principatul Transilvaniei a intrat sub dominația Imperiului Otoman, dar autonom pe plan politic intern. În Marele război cu turcii, Imperiul Habsburgic a ocupat Transilvania și a încorporat-o monarhiei habsburgice în 1699 prin Tratatul de la Karlowitz.
După înfrângerea Austro-Ungariei în primul război mondial, Adunarea Națională de la Alba Iulia (Karlsburg sau Weissenburg în germană, Gyulafehérvár în maghiară) a proclamat la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu vechiul Regat. Sașii transilvăneni au salutat, în declarația de la Mediaș (Mediasch în germană, fostă Medvedi, în săsească - såksesch Medwesch sau Meddesch, în maghiară Medgyes) din februarie 1919, unirea cu România (în majoritate). Să vedem ce vor zice în 2018, la 100 de ani de la unire, că ungurii lui Tocheș, Orban și conducerea UDMR știm ce zic, îi dau cu autonomia... În 1920, încorporarea Transilvaniei în statul român a fost validată prin Tratatul de la Trianon, negat de unguri. Dar componența etnică de atunci spune totul dacă priviți harta (oficială, anexă a tratatului).
Consecințele Tratatului de la Trianon (componența etnică)
În 1930, în Transilvania locuiau aproximativ 300.000 de sași transilvăneni, în 2007 au rămas doar sub 15.000 de persoane. Începând cu anii 1970 și într-un mare impuls după 1990, majoritatea a emigrat în principal în Republica Federală Germania, iar o parte și în Austria. Comunități organizate de sași transilvăneni trăiesc în număr semnificativ și în străinătate, în Canada și SUA.
Originea numelui
Documentele regale îi numeau saxoni, dar în vorbirea curentă li se zicea sași (Sachsen g., szászok, m.). Nu proveneau ei numai din triburile vechilor sași germani. Numele de Saxonia pe aici vine probabil de la o neînțelegere lingvistică. Membrilor unei mici părți a coloniștilor germani li se spunea saxoni în limbajul latin al documentelor regilor maghiari. În Transilvania, acest termen a fost folosit prima dată în 1206 într-un document al bisericii romano-catolice din Weissenburg (Alba Iulia) și s-a referit la locuitorii din localitățile Cricău (Cracovia germană), Ighiu (Krapundorf) și Romos (Rumes) din Transilvania (Unterwald) ca „primi hospici regni” ( germanii, cei dintâi oaspeți ai imperiului).
Saxonii menționați erau oameni „... quos et nobilitas generis exornat et provida priorum regum deliberatio acceptiores habuisse dignoscitur et digniores ..." (... care, printre altele, se deosebesc și prin noblețea descendenței lor, pe care și foștii regi i-au stimat și i-ar fi instalat ...). Se presupune că aceștia sunt nobilii ministeriali, numiți în jurul anului 1200 în Ungaria servientes regis, dar militi în Reich-ul german de atunci (cavaleri germani, soldați; nu vă mirați, azi armata de rezervă a Angliei se numește „militia”).
Și așa ei au primit prin document drepturile nobilimii clasice în economie, viticultură, creșterea porcilor și bovinelor, scutirea de impozite și scutirea de taxă de război (în latină collectae). Karako (Cricău, Cracovia germană) și Crapundorf (Ighiu, Krapundorf) au fost menționate separat și într-un document regal din 1225. Germanii din aceste locuri au fost scutiți de „obiceiurile vinului”. Saxonii menționați acolo nu trebuie confundați cu cei din provincia Sibiu. Românii, de, națiune nebăgată în seamă!
Și „muții” ăștia („nemți” în slava polabă, al căror limbaj nu putea fi înțeles) au fost menționați și nominal în adnotările documentelor din acea perioadă (statul maghiar păstrează bine arhiva, dar chestia e pe cine scrii în acte), e.g. Saxo Fulco a fost în jurul anului 1252, proprietarul zonei Zekesh (Zekeschgebietes, terra Zek) și a fost ucis cu familia în timpul „furtunii” mongole în 1241/42. În mod similar, în 1291 au fost nominalizați Syfrid din Cracovia, Iacob de Weissenburg, Herbord din Urwegen și Henk von Kelling, care au reconstruit acoperișul bisericii catedralei din Weissenburg și au fost plătiți cu 90 de mărci de argint și cu 24 de coți de țesătură Dorner.
Potrivit cartei regale, acești oameni au fost „quos et nobilitas generis exornat .." (germani, prin urmare, persoane care se disting, printre altele, prin strămoșii lor nobili; puteau scrie așa ceva despre români?). În plus, la fel ca saxonii din Carta din 1206, ar fi fost onorați și onorate de foștii regi (în latină ... et provida prioritara regum deliberatio acceptiores habuisse dignoscitur et digniores). Așadar, nu au existat colonizatori ai țăranilor din Altlandes, care la acea vreme erau încă în Flandreș (Flandrash în germană) sau Hospiti Theutonicci (invitați germani) în scrierile lor.
Prin urmare, termenul „saxoni" a însemnat o profesie și nu o diviziune etnică primară. Erau toți cavaleri sau purtători de arme. Încă din anul 1152, au fost menționate aceste arme. Regele Géza al II-lea a plecat la război la acea vreme cu o armată de cehi și saxoni împotriva împăratului bizantin Manuel I. Militari erau ăștia din vechime!
Regele Andrei al II-lea (András) a fost însoțit în 1217 într-o călătorie în Țara Sfântă de o armată de soldați maghiari și cavaleri germani, saxoni. Referiri similare la saxon ca om înarmat au rezultat și din documentele din 1210, în care au fost menționate formațiunile militare, care au trimis pe contele Sibiului, Joachim, într-un război împotriva bulgarilor din domeniu.
Un alt document din 1230 descrie datoria de serviciu militar a Hospitabi Theutonicis de Zathmar Nemeti residentibus (a oaspeților germani de Sathmar), care a trebuit să angajeze mai muli saxoni în armata regelui. Saxonii din Transilvania nu au putut fi înțeleși în acest fel.
Denumirea s-a răspândit de-a lungul secolelor drept termen lingvistic pentru întregul grup de coloniști și, în cele din urmă, a devenit un nume de sine stătător. Numele se afla în dialectul detsch sau daitsch, adică în germană și nu în dialectul saxon. Nu există un contrast semantic între saksesch și detsch. Termenii au fost și sunt folosiți sinonim. Numele nu are nimic de-a face cu landul liber Saxonia din Germania de azi (o recitire a articolului referitor la toponimia germană ar fi utilă). Nici nu era un termen general, în care toți germanii erau numiți saxoni. Astfel, un german în limba maghiară era numit de unguri Német (neamț, termen împrumutat, după cum am arătat în alte articole, de la slavii polabi, care îi numeau pe germani „muți”, deoarece nu le înțelegeau vorbele), iar unui „saxon” din Transilvania i se zicea doar „szász”. Ați văzut de unde numele de sas? Nobilii - saxoni, oamenii de rând sași!
Origine și așezare
Biserica din Frauendorf (Axente Sever)
Zona de origine a coloniștilor se află mai ales în regiunile fostelor episcopii din Köln, Trier și Liège (astăzi în Flandra, Valonia, Luxemburg, Lorraine, Westerwald și Hunsrück din Westfälische). O parte din coloniști (în Transilvania de Nord) a venit din Bavaria. Majoritatea, totuși, provenea din bazinele Rinului mijlociu și al Moselle-i. Acest grup de coloniști nu era în niciun caz omogen, dar conținea pe lângă grupurile de limbă germană și vechii valoni vorbitori de limbă franceză (în documente numiți latini) și olandeză.
Ia să vedem noi cine erau „nobilii” ăștia mai de preț decât românii? Legendele populare descriu redislocarea ca pe un proces în care coloniștii, care o duceau foarte rău în patria lor (vezi rapoartele despre foamete și epidemii din prima jumătate a secolului al XII-lea în episcopiile Trier și Liège) și au luat-o pe calea spre Transilvania. Prima „haltă mare” în Transilvania, coloniștii o fac înainte de Carpații Meridionali (ăștia zic Alpii Transilvaniei), unde astăzi se află zona Sibiului. Și le-a plăcut zona!
Ca un semn de luare în stăpânire a „țării”, cei doi lideri Hermann și Wolf (în unele legende numit și Croner) au încrucișat două săbii mari în pământ și au botezat așezarea Hermannsdorf (satul lui Hermann, mai târziu Sibiu). Grupurile de coloniști s-ar fi împărțit și s-ar fi îndreptat spre nord și spre est. Fiecare grup păstrează o sabie și ar trebui să o apere, pentru că pierderea sabiei ar însemna pierderea terenului (uneori sabie și cămașă sau armură cu zale). Unii au ajuns pe la Orăștie (Broos), ceilalți pe la Drăușeni (Draas, în zona Brașov). Terenurile au fost cucerite și au întemeiat câteva localități. Primul grup, și-a pierdut totuși sabia (sau cămașa cu zale), pământul lor fiind devastat de turci, fiind, deci și terenul. Cel de-al doilea grup și-a păstrat sabia mai bine și, prin urmare, și-a păstrat terenul cucerit.
Timp de secole și încă într-o anumită măsură și astăzi, acest eveniment e un mit, dar conține un adevăr de bază, deoarece descrie procesul de cucerire a sudului Transilvaniei ca o legendă și include și alungarea populației scaunului Brooser (Brassó vidék, zona rurală Brașov) de către turci în jurul anului 1420. Dar „scenariile prozaice” sunt respinse în cercetarea istorică modernă și se datorează parțial eforturilor istoriografiei din secolul al XIX-lea.
Istoria a fost înțeleasă de români, zic sașii, ca o armă politică de apărare împotriva încercărilor de cucerire maghiară, percepute extrem de amenințătoare după dizolvarea domeniului regal și a organului politic autonom al sasilor, Concilium Transilvania Saxonicum sau Universitatea Saxonă în 1878, așa cum prevedea legislația maghiară pentru o maghiarizare a tuturor popoarelor din Ungaria. Nu ne spun nimic sașii și nici ungurii despre componența etnică a Transilvaniei, tăcând mâlc despre proporția românilor și despre drepturile acestora! Era ca și cum Transilvania ar fi fost terra incognito...
Europa la 1200 d.Hr.
După sașii transilvăneni, migrația lor spre răsărit ar fi avut loc în cadrul Ostsiedlung-ului german. Coloniștii au fost recrutați în mod profesional de specialiști numiți locatori (responsabili cu recuperarea, supravegherea și alocarea terenurilor care urmau să fie preluate în numele unui proprietar) și au emigrat în masă în mai multe „roiuri” spre Transilvania. Traseul lor i-a dus prin Silezia, Saxonia sau Boemia (probabil că a existat o „haltă mare” intermediară) prin Zip (slovacă: Spiš, maghiară: Szepes, poloneză: Spisz, latină: Scepusium, zonă din nord-estul Slovaciei și sudul Voievodatului polonez din Polonia Mică; din el derivă numele fostului district maghiar Zips) în Transilvania sau pe la Dunăre și pe Mureș (Mieresch).
În plus, nu erau singurii germani din fosta Ungarie, deoarece regii, începând cu Ștefan al II-lea au adus și au numit în mod repetat „nobili” germani ca funcționari publici, artizani, mineri și țărani în diferite părți ale regatului, că românii nu erau „buni” pentru ei. În această evoluție se înțelege dislocarea sașilor transilvăneni. Cum naiba un nobil german era țăran sau miner e greu de înțeles! Sau nobil se referea doar la noblețe și trebuie tradus altfel, de exemplu „om plin de noblețe?”
Dislocarea s-a desfășurat în conformitate cu prioritățile stabilite, astfel încât au fost înființate sate și orașe și a fost impusă adminstrarea internă. Primele 13 așezări din zona Sibiului au fost: Sibiu, Slimnic (Stolzenburg, Castelul Mândru), Șura Mare (Großscheuern), Vurpăr (Burgberg, Castelul de pe Deal), Gușterița (Hammersdorf, Satul Ciocanelor), Turnișor (Nependorf, în dialectul săsesc Neppenderf, Nâpndref, Naepmdref) și Șelimbăr (Schellenberg, Dealul Clopotelor); pe aproape erau Alțâna (Alzen), Chirpăr (Kirchberg, Dealul Bisericii) și Nocrich (Leschkirch, în dialectul săsesc Löschkirk, Laeschkirik, Leškirich, Biserica Leșească), precum și Cincu, cu renumuitul poligon în care am tras destule proiectile (Großschenk, pinul mare, arhaic), Merghindeal (Marlingen) și Dealu Frumos (Schoenberg).
Zic sașii că și numărul primilor coloniști poate fi calculat prin cercetarea clasificării coridorului ocupat și a copiilor comunităților săsești. Primele sate, simple cătune, au constat inițial din același număr de peste 40 de gospodării, adică circa 40 de ferme. 13 așezări cu câte 40 de gospodării dau 520 de gospodării (ferme). Presupunând o mărime medie a unei familii de cinci persoane, estimările conservatoare dau o cifră de 2.600 de persoane. Sunt posibile și alte migrații pe aici în următorii ani și decenii (și din alte zone de origine). De la coloniștii primari au urmat în timp coloniști în „roiuri” mai mici și în zone puțin dezvoltate. Plecând de la scaunele Sibiu, Leschkirch și Großschenk, s-a stabilit domeniul regal, Burzenland (zona actualului Brașov) și Nösnergau (Țara Năsăudului). În plus, exista și domeniul aristocratic, adică zone din Transilvania subordonate aristocrației maghiare și clerului.
Abia în decursul secolelor, această comunitate colorată de coloniști a format o etnie adevărată cu memoria sa culturală, propria limbă, legea proprie (legea proprietății terenului) și administrația autonomă (Consiliul Săsesc).
Zona sașilor
Biserica Neagră din Brașov - Kronstadt
Așadar, sașii („saxonii”) transilvăneni s-au stabilit în trei zone separate ale principatului medieval: Altland (Vechea Țară), Nösnergau (Țara Năsăudului) și Burzenland (zona Brașov). Acestea au fost subdivizate în unități administrative mai mici, care au durat până în secolul al XIX-lea.
Șapte scaune (Die Sieben Stühle)
Broos (Orăștie)
Millstream (Iazul Morii)
Reußmarkt (Miercurea Sibiului)
Leschkirch (Nocrich)
Großschenk (Cincu)
Rips (Rupea)
Mediash (Mediaș)
Schelken (Marktschelken, Șeica Mare)
Bistrita (germană Bistritz , maghiară Beszterce)
Kronstadt (Brașov)
Au existat și alte nume neoficiale ale zonei săsești, dar nu neapărat pentru unitățile administrative convenite, e. g. Weinland (către Mediaș, țara Vinurilor), Repser Ländchen (Țărișoara Rupea), Unterwald (Pădurea Inferioară), Reener Ländchen (Ținut Ploios), Krautwinkel (Colțul cu Iarbă), Harbachtal (Valea Hârtibaciului) etc., dar vom studia ulterior toponimia germană a zonei.
Vechile unități teritoriale care s-au bazat pe apartenența etnică și juridică a locuitorilor sași au format împreună proprietatea regală, care, desigur, nu corespunde granițelor actuale ale județelor Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Mureș și Bistrița-Năsăud (cum ar vrea unii, vezi regionalizarea).
Drepturi speciale și dominație
Jacob)
Importanța sașilor transilvăneni în zona lor poate fi dedusă din istorie. Importante orașe și multe sate din Transilvania sunt fundațiile coloniilor transilvănene și săsești. Vedeți că nu scăpăm de fundații? Ăia de la #rezist nu reprezintă fundații? Vă dați seama că primul ministru a zis „casa regală e o fundație!”. Este ea declarată ca fundație, potrivit legii? Până în prezent, patrimoniul cultural și clădirile istorice formează imaginea Transilvaniei, pe care verii germani și șogorii unguri, adică „unsere deutschen Cousins” și „die ungarischen Verwandten” s-au grăbit să le revendice. Acte se găseau în arhiva din Budapesta! Falsificarea nu era o problemă... Dominația lor culturală și economică s-a extins până în secolul al XX-lea și s-a încheiat, zic ei, numai prin preluarea puterii de către comuniștii din România în anii 1944-1945. Aceasta a inclus naționalizarea proprietăților terenurilor și a pădurilor care se aflau pe teritoriul sașilor transilvăneni până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în cea mai mare parte (cu excepția redării posesiunilor Concilium Transylvania Saxonicum sau Universitatea saxonă, care fuseseră naționalizate anterior) aflate în posesia minorității germane, cu diferite acte dubioase și juriști păcălitori și păcăliți.
Coloniștii datorau această poziție remarcabilă unor privilegii, unele dintre ele primind deja în perioada de redislocare și mai ales după acordarea Cartei de Aur și stabilirea domeniului regal (Goldene Freibrief, document care reprezintă conferirea constitutivă a drepturilor grupului de colonisti ai sașilor transilvăneni de către regii maghiari). Acestea au fost inițial destinate să promoveze realizările economice ale coloniștilor și astfel să genereze cele mai mari venituri fiscale posibile pentru coroana maghiară. Că iobagii români nu aveau drepturi, cu toată âmpotrivirea clujanului Gherman, cel sătul de România, nu zicem mai nimic...
Privilegiile și drepturile pentru comunitatea de coloniști împotriva intervenției statului au fost apărate cu succes, până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din aceste particularități juridice a apărut o conștiință națională, susținută și de sașii transilvăneni, ca o autonomie de facto. Concilium Transylvania Saxonicum, ca organ al autoguvernării și dreptului funciar drept lege comună codificată a coloniștilor, au fost doi garanți importanți pentru această poziție specială, din care numai anumite realizări istorice și culturale ale sașilor transilvăneni, pe de o parte, și existența lor într-un mediu adesea ostil pentru o perioadă atât de lungă explicate, pe de altă parte.
Evaluarea rolului sașilor în Transilvania a fost și depinde încă de perspectivele naționale. Zic sașii că la sfârșitul secolului al XIX-lea și în special la începutul secolului al XX-lea, a existat o dispută între maghiarii, românii și germanii transilvăneni asupra ponderii națiunilor individuale în dezvoltarea Transilvaniei. În acest fel, pretențiile teritoriale urmau să fie legitimate istoric, mai ales de Ungaria și România. Retrospectiv, sașii cred că acest demers poate fi privit ca fiind destul de îndoielnic, mai ales pentru români, deoarece astfel de eforturi au stabilit o politică rigidă, anti-minoritară. Normal, că germanii s-au înțeles bine cu maghiarii, nu cu românii...
Chiar și după eliminarea finală a domeniului regal, a universității săsești și a dreptului funciar propriu în 1876, sașii transilvăneni susțin că dețineau majoritatea covârșitoare a mijloacelor de producție, a industriilor și a resurselor pe teritoriul lor „ancestral”.
În plus, de la perioada de redislocare, au avut loc contacte și schimburi regulate cu zona de limbă și cultură germană. Pentru studii liceale și universitare, sașii transilvăneni au căutat în mod tradițional liceele și universitățile din Viena sau din Germania Centrală, aducând constant noi idei occidentale (de exemplu reforma și tiparul), standarde și tehnologii. Astfel, zic ei, că erau deseori superiori celorlalte grupuri etnice ale Transilvaniei chiar și fără drepturile lor speciale.
Caracteristici sociale
Biserica fortificată din Viscri - Deutschweißkirch (pe unde are proprietăți Charles-ul Camilei)
Cătunele săsești erau, mai ales în sate, o formă arhaică de protecție socială. Această „vecinătate” a fost condiționată și limitată numai după cel de-al doilea război mondial. Conceptul de vecinătate și anumite părți ale vechilor obiceiuri au fost vii până la emigrare, iar instituția vecinătății s-a dezintegrat în decurs de câteva decenii datorită consecințelor comunismului, industrializării și întreruperii treptate a structurilor satului. Așa că unii vestici, inclusiv prințul consort Charles al Camilei, consideră că România e bună, dar să fie la nivel medieval, cu castele și proprietăți...
Cătunele săsești ar putea fi un fel de rezervație țărănească, dar aceasta este o descriere reală a caracterului lor numai în mediul rural, deoarece în orașe organizarea cartierului, echivalentul cătunului sătesc, a fost alta. Pentru un cătun, a fost stabilit întotdeauna un anumit număr de ferme/case (de exemplu, la început 40, apoi 100-130). Intrarea în cătun avea loc odată cu căsătoria - pentru bărbați și femei, deși inițial, de obicei, erau separate de genuri. Erau admiși doar locuitorii germano-sași ai unui sat.
Cătunele săsești aveau, conform tradiției, statute proprii și reguli de vecinătate, a căror respectare era de mare importanță. Infracțiunile erau pedepsite și trebuiau să fie plătite prin amenzi sau în natură. Respins de un cătun, cel care se răzvrătea împotriva regulilor, putea avea, în cele din urmă, consecințe grave pentru indivizii neadaptați, pentru că fără ajutorul vecinătății, multe locuri de muncă erau imposibile și nu existau aproape nici viață socială în afara comunității.
Cătunele săsești au preluat multe sarcini sociale, dar și lucruri care în prezent sunt atribuite autorităților municipale sau de stat. Existau bunuri comune ale cătunului, cum ar fi clădirea comună, o parcelă de pădure (care trebuia curățată, lemnul exploatat), biserica, se realizau lucrări comune ca deszăpezirea, îngrijirea ulițelor și șanțurilor sau alte lucrări de infrastructură. Sarcinile sociale cuprindeau și pregătirea și executarea în comun a înmormântărilor și a nunților.
În cătune (de obicei o dată pe an) aveau loc periodic „zile de cotitură” pentru a clarifica afacerile interne, a impune amenzi sau a recruta noi membri. Fiecare cătun era îndrumat de un vecin ales (pentru bărbați) și de o vecină (pentru femei). Cartierul s-a organizat, a reglementat și a facilitat viața individului.
Carta de vecinătate cuprindea registre de vecinătate (care păstrau evidența fondurilor și achizițiilor din vecinătate), obiecte ale vecinătății , case, precum și obiecte ca veselă și tacâmuri în cantități mari (pentru nunți) sau o bancă mortuară pentru înmormântări. Statutul și trezoreria unei vecinătăți, alimentată contribuții, amenzi și donații, erau păstrate în magazinul din cartier – în dulapuri din lemn, deseori pictate sau decorate, toate folosite și pentru divertisment (baluri, sărbătoriri etc.).
Vămi și norme
Obiceiurile și normele sașilor transilvăneni erau conservatoare, ceea ce se explică prin diferențierea lor deliberată față de celelalte grupuri etnice. Doar prin reguli stricte și respectarea obiceiurilor au fost posibile coeziunea comunității și supraviețuirea grupului etnic. Cel mai mare tabu era interdicția căsătoriilor cu cei din alte grupuri etnice până la marile emigrații. O căsătorie mixtă era interpretată ca o subminare a coeziunii grupului etnic și, adesea, s-a răspuns cu o excludere și stigmatizare a persoanelor afectate și a copiilor lor.
Până la începutul anilor 1990, majoritatea populației transilvănene săsești locuia în sate, deși centrele urbane erau importante, cu instituții de învățământ și cu multe locuri de muncă. Prin aceste forme culturale și apropierea din aceste comunități sașii transilvăneni au reușit să-și păstreze propriul grup etnic pe o perioadă de 850 de ani.
Structura curții și a satelor
Case săsești din Biertan
Printre particularitățile satelor transilvănene săsești se numără implantarea planificată. Satele au crescut în conformitate cu reguli fixe. Hattert-ul (zona săsească transilvăneană) putea fi de până la 35 km² sau chiar mai mare.
Satele săsești au o stradă principală, Angerdörfer. Partea frontală a casei este spre stradă; există foarte puține excepții - mai ales în Nösnerland (Țara Năsăudului), unde partea lungă a caselor e perpendiculară pe stradă. Nu sunt parcele neconstruite! Prin urmare, nu a fost posibilă extinderea proprietății unei gospodării, deoarece aceasta ar fi fost în detrimentul vecinilor.
În marea majoritate a satelor, aspectul parcelei, ca mărime și formă, a rămas neschimbat de la perioada de implantare. Spre stradă sunt porți mari de cărămidă. Părțile drumului sunt marcate de fronturi de case continui. Acest proiect creează impresia că satele săsești sunt închise. Curțile sunt, de obicei, de trei sau patru ori mai adânci decât partea frontală. Așadar există casa, atelierul (Schopfen, cu destule scule), grajduri și, de-a lungul casei, paralel cu poarta, hambarul. În spatele curții e grădina (tot alungită). Parcelele pot avea o lungime cuprinsă între 50 și 100 de metri. Cadastrașii pot confirma!
Parcelele din cadrul așezării erau distribuite inițial prin lotizare. Curtea (în general clădirea) unei proprietăți a aparținut în conformitate cu vechea lege sașilor, întotdeauna era moștenită de cel mai mic copil, responsabil de îngrijirea părinților vârstnici. Clădirile aparțineau în continuare comunității. Dacă locuitorii au murit fără moștenitori sau au murit altfel (în timpul războaielor turcești, prin luptă sau deportare) sau dacă au părăsit satul și au dispărut, satul a confiscat și realocat altcuiva parcela. Acelaș lucru era valabil și pentru livezi și viță de vie: dacă nu mai erau îngrijite de deținător, atunci altcineva - după o anumită perioadă - putea să revendice aceste proprietăți și să le ia. Proprietarul original, chiar dacă a reapărut, a pierdut toate drepturile asupra vechii sale posesiuni după acest tip de statut. Abia mai târziu practica s-a schimbat, gospodăriile și viile au devenit proprietate privată.
Același lucru a fost valabil și pentru parcelele arabile extravilane. Parcelele de teren au aparținut comunității (și nu agricultorilor care le-au lucrat).
(continuare)
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii
Și să fim acum pe val cu-o postare în aval.....
„Nori de ploaie se adună
Dinspre Cluj spre Odorhei.
Unii vor să ne impună
Să jucăm cum cântă ei.
Minţile au luat-o razna;
Umblă zvonul deşănţat
Că-n Harghita şi Covasna
Vor să facă <<stat>> în Stat !
S-a udat de lacrimi pragul;
În Cristuru e prăpăd!
Imnul românesc şi steagul
Nu se-aud şi nu se văd!
Crişul, Mureşul , Târnava
Poartă jalea în aval.
Nesfârşită e gâlceava;
Nu e linişte-n Ardeal.
Munţii stau să răbufnească;
Fierbe galbenul podiş!
Vatra sfântă strămoşească
E tăiată-n curmeziş.
Se anunţă o furtună
Cu efect devastator:
Impostorii vor să pună
Pe cultură sigla lor.
Atmosfera prevesteşte
Un pericol iminent!
Tot ce sună româneşte
Capătă un alt accent.
Graiul nostru plâns pe vetre,
Legănat de cărărui,
E lovit mereu cu pietre
Ca un pom al nimănui...
Nu lăsaţi ca vorbitorii
Altor limbi pe-acest pământ,
Să ne umble prin istorii
Şi să muşte din cuvânt!
Neamul Românesc nu piere;
Dacii încă mai trăiesc!
Scoateţi steagul la vedere
Şi-n Ţinutul Secuiesc!
De pe stâncile străbune
Decebal ne dă curaj!
Faceţi imnul să răsune
Peste Mureş, pân-la Blaj!
Nu permitem celor care
Se pretind aici stăpâni,
Să ne calce în picioare
Demnitatea de români!"
Așa că aici nu e loc de întors. Ambasada României din Budapesta a fost atacată de descreierați. Asta mă face să corectez cele scrise pe aici...