Călătorii geodezice – Germania, istoria Germaniei (IV-8)
Istoria Germaniei 8
Moto: „Dacă există interes major, istoria trebuie să accepte noi figuri istorice.” aforism de Branislav Crncevic
Germania divizată (1945-1990)
Înfrângerea celui de al „Treilea Reich“, a fost un punct de cotitură istorică chiar mai devastator decât înfrângerea din primul război mondial din 1914 - 1918. Germania a pierdut efectiv toate teritoriile de dincolo de Oder și Neisse, iar teritoriul rămas a fost împărțit în patru zone ocupate de cele patru puteri învingătoare, în cadrul Consiliului Aliat de Control. Toate națiunile participante au avut pierderi impresionante!
Pierderi în al doilea război mondial
A urmat apoi tranziția spre „războiul rece”, unii zic „răcoros”, război care a durat vreo 45 de ani, cauzat de conflicte politice și economice sistemice între cele trei puteri occidentale, capitaliste, și Uniunea Sovietică.
Cele patru zone de ocupație conform Acordului de la Potsdam și zonele cedate Poloniei
Împărțirea Berlinului în patru zone de ocupație
Vremuri grele (din 1945)
Sfârșitul războiului a însemnat eliberarea de sub regimul nazist, desființarea lagărelor de concentrare pentru evreii deportați din est și pentru prizonierii de război, eliberarea luptătorilor din rezistență și a refugiaților interni. Pentru restul populației germane au încetat ororile date de raidurile aeriene de noapte, distrugerea facilităților industriale, liniilor electrice, locuințelor etc., viața reluându-și cursul normal. Dar distrugerile erau catastrofale! Învingătorul ia totul! Și repostăm și harta cu pierderile Germaniei între 1919 și 1945, adică după cele două războaie mondiale.
Pierderi teritoriale ale Germaniei
Principalele puteri victorioase și Germania (și România a fost considerată învinsă), au convenit și au semnat acorduri de despăgubiri de război, de democratizare, descentralizare politică și demilitarizare strictă, de dizolvare a structurilor de cartel din economie (Dekartellierung) și un program de transformare a economiei de război în economie de pace.
Copii germani din teritoriile administrate de polonezi sosiți într-un orășel din Germania de Vest, în iulie 1948
Multe uzine industriale au fost dezmembrate, piesele împachetate au fost luate ca pagube de război de țările coaliției antihitleriste ca o compensare parțială pentru ce au exploatat nemții în zonele ocupate, mai ales de Uniunea Sovietică (din zona sovietică de ocupație). Toate brevetele germane și secretele industriale au fost confiscate în 1945-1947 de către SUA, după John Gimbel, în valoare de aproape 10 miliarde de dolari SUA. La sfârșitul anului 1950 demontarea uzinelor s-a realizat și în Germania de Vest. S-a cerut și s-a realizat înlăturarea din funcții și judecarea responsabililor de atrocități din partidul nazist. Principalii responsabili au fost judecați și condamnați pentru crime de război și crime împotriva umanității în procesele de la Nuremberg, în funcție de probele și mărimea daunelor fiind condamnați la închisoare sau la moarte, unii fiind achitați.
Procesul de la Nuremberg
Pentru populația din zonele vestice a început un proces de denazificare. În zona sovietică a existat o intensă și persistentă propagandă antifascistă, peste jumătate de milion de disponibilizări a foștilor naziști având loc până în 1948.
August 1947: Femeile și fetele care au venit din captivitate sovietică, la schimb
Din România și din Iugoslavia, în decembrie 1944, au fost luați zeci de mii de etnici germani cu vârsta între 18 și 40 de ani, în majoritate femei. 16 la sută din prizonieri nu au supraviețuit în lagărele de muncă din bazinul Donețk (Ucraina, pe unde etnicii ruși luptă).
Mulți muncitori germani trimiși forțat în Uniunea Sovietică au fost reținuți ca soldați ai armatei Germaniei de Est. Chiar și americanii au predat sovieticilor pe unii dintre prizonierii lor. Dintre puținii care au supraviețuit disprețului și muncii grele, ultimii au revenit acasă în 1955.
Emblema SED (partidului socialist)
Prin Planul Marshall, Germania de Vest a primit un ajutor economic jucând curând un rol important în cadrul economiei de piață în cadrul lumii occidentale. În 1947 au fuzionat zonele de ocupație americană și cea britanică, la care a aderat în aprilie 1949 și zona franceză (s-aformat zona formată din trei părți - Trizone). La Conferința a șase puteri de la Londra (4+2) din martie 1948 s-au pus bazele creării unui spațiu separat de zona de ocupație sovietică, fapt care a provocat protestul Uniunii Sovietice. Reformei monetare din zonele occidentale și din sectoarele vestice din Berlin din iunie 1948 i s-a răspuns cu o reformă monetară în zona sovietică și în Berlinul de Est, precum și cu blocarea accesului în Berlinul de Vest.
Ernst Reuter, primarul întregului Berlin în 1948, a reușit să-l convingă pe guvernatorul militar american Lucius D. Clay de dorința de libertate și legăturile strânse cu Berlinul de Vest și pentru construirea transportului aerian al Berlinului, împreună cu British Royal Air Force.
În două conferințe, (Rittersturz și Niederwalddenkmal), se acceptă orientarea spre formarea unei țări germane unite, Germania de Vest. Așa că s-a creat la Bonn Convenția Herrenchiemsee (Convenția constituțională de la Herrenchiemsee a avut loc în perioada 10-23 august 1948) în locul unei Adunări Constituante, cu un Consiliu parlamentar. Crearea a fost ratificată de landurile din Germania de Vest, cu excepția Bavariei, fiind aprobată Legea fundamentală a Republicii Federale Germania și de către guvernatorii militari ai puterilor occidentale. Proclamarea RFG s-a făcut pe 23 mai 1949.
Cele două state germane, R.F.G. și R.D.G.
Ca răspuns la acest proces, au început pregătirile pentru crearea unui stat separat în zona sovietică. A avut loc Congresul Poporului, dominat de membrii SED, apoi Consiliul poporului german, care a prezentat un proiect de constituție, constituția fiind aprobată de un al treilea Congres al poporului german.
Republica Federală Germania (1949-1990)
Cancelarul Konrad Adenauer cu Theodor Heuss, după două zile de la alegerile pentru Bundestag de la 14 septembrie 1959
La alegerile pentru primul Bundestag german de la 14 august 1949 partidele nou formate CDU/CSU , FDP și DP au desfășurat campania electorală, s-a format parlamentul și președintele Consiliului CDU Konrad Adenauer, doar cu un vot în plus (al său propriu) a devenit cancelar. SPD era principalul partid de opoziție. Primul președinte al țării a devenit Theodor Heuß, președintele FDP.
După cum mi-a povestit chiar viitorul colonel dr. ing. Bauer, născut în 1936 și care a copilărit în Berlin, în Germania distrusă femeile îndepărtau resturile de moloz, situația generală de aprovizionare era grea, dar s-a stabilizat, se dădeau cartele și bonuri de masă, s-a trecut la reducerea achizițiilor de pe piața neagră, viața de zi cu zi a început să se îmbunătățească, se diminua lipsa de locuințe, se trecea la o bună funcționare a economiei sociale de piață.
Timbru din 2005 emis în Republica Federală Germania
RFG a participat în 1951 la crearea Euniunii Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a pus apoi bazele formării Uniunii Europene de mai târziu. Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris, în 1955, s-a obținut suveranitatea dorită și s-a încheiat statutul de ocupație a Germaniei.
Drepturile aliaților (ocupanților) au fost limitate semnificativ. În 1955, Republica Federală Germania a devenit membru al NATO. Fostele puteri ocupante au devenit puteri „protectoare” cu baze militare și facilități proprii. Cazărmile și poligoanele de instrucție formate din nou aparțineau noii armate, Bundeswehr-ul. În timpul discuțiilor sale de la Moscova din 1955, Adenauer a fost flexibil cu Uniunea Sovietică, pentru a realiza întoarcerea prizonierilor de război rămași în lagărele de muncă sovietice.
Tratatul NATO e semnat de Harry S. Truman în Washington, D.C., la 4 aprilie 1949 și a fost ratificat de SUA în august 1949
Două tratate față în față în timpul războiului rece (albastru – NATO, roșu – tratatul de la Varșovia, din care Albania iese în 1968; doar din Europa, SUA și Canada nu sunt arătate)
Acum NATO domină lumea, aleargă de unul singur
Publicul german a primit un nou impuls eficient pentru confruntarea cu trecutul nazist, cu procesul Eichmann la Ierusalim de la începutul anilor 1960 și cu procesele din instanțele germane împotriva celor din SS, responsabili din lagărele de exterminare germane. Bundestag-ul german a dezbătut și a decis în 1965 prelungirea termenului de prescripție pentru crimele din epoca nazistă.
Schmidt și Honecker în 1981 în timpul unei vizite în RDG
Și uite-așa ajunse cancelar și socialistul Willy Brandt, sub principala forță politică coaliția social-liberală. Motto-ul lui a fost „mai multă democrație“. A urmat între timp și guvernul cancelarului Helmut Schmidt, cel care acum e în conducerea copmpaniei rusești Gazprom, care a inițiat destule reforme! Să le amintim pe toate ar fi prea mult și neinteresant. Au urmat coaliții CDU-FDP, prima intrare a Verzilor din Bundestag, ca rezervor de cadre pentru noua stângă, pentru mișcarea femeilor pentru pace, pentru adversarii energiei nucleare etc. Și vremea trecea...
Dresda, RDG, locul întâlnirii premierilor germani
Și a venit și anul fatidic, cu voința țarului Gorbaciov, înțeles cu Bush senior, în 1989, la Malta, pe un portavion american. La căderea zidului Berlinului, cancelarul Kohl fiind mereu strâns legat de obiectivul de reunificare a Germaniei, a răspuns cu entuziasm mișcării din 9 noiembrie 1989. La 28 noiembrie, în Bundestag-ul german s-a prezentat un program în 10 puncte de depășire a divizării Germaniei și a Europei, urmată la 19 decembrie 1989 de o întâlnire în Dresda cu noul prim-ministru al RDG, Hans Modrow. Și în după-amiaza aceleiași zile a avut loc un miting de masă unde s-a exprimat dorința de unitate de către est-germani. Cancelarul Kohl a plecat din Dresda „cu convingerea că regimul RDG era pe cale să se prăbușească și nu era posibilă vreo alternativă la o reunire în viitorul apropiat.“
Relațiile dintre România și Germania
Relaţiile diplomatice dintre România şi Germania îşi au începutul în timpul revoluţiei de la 1848, când guvernul provizoriu din Bucureşti a trimis în Franţa şi Germania doi agenţi diplomatici pentru a apăra cauza Principatelor Române. Astfel, în iulie 1848, A. G. Golescu-Negru a fost trimis ca agent la Paris, iar Ioan Maiorescu a fost acreditat pe lângă guvernul şi parlamentul german din Frankfurt.
România și Germania în Europa
În scrisoarea de împuternicire pe care conducerea revoluţiei din 1848 din Ţara Românească i-a înmânat-o lui Ioan Maiorescu se preciza că acesta este acreditat în calitate de agent „pe lângă onorabila Dietă germană, fiind autorizat de a trata şi de a lua angajamente în numele său şi al ţării”.
După alegerea în 1859 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, în capitalele europene au fost trimise personalităţi politice româneşti pentru a obţine acordul marilor puteri în privinţa dublei alegeri. La Berlin a fost trimis Ludovic Steege (ministru de finanțe al României între anii 1863-1865, primul diplomat român acreditat simultan la curțile de la Viena, Berlin și Petersburg) şi apoi musceleanul meu Ştefan Golescu (n. 1809, Câmpulung Muscel – d. 27 august 1874, Nancy, Franța, prim-ministru al României în perioada 1867-1868).
La 6 mai 1872, la un an de la crearea Imperiului German, a fost înfiinţată prima reprezentanţă diplomatică a României la Berlin, fiind, în ordinea înfiinţării, a cincea agenţie după cele de la Constantinopol, Paris, Belgrad şi Viena. Până la 24 martie 1874, când a fost înfiinţată Agenţia diplomatică de la Petersburg, agentul diplomatic din Berlin era acreditat şi pe lângă curtea Rusiei. Datorită dependenţei României de Imperiul otoman, agenţia diplomatică de la Berlin, ca şi cea de la Viena, nu avea un caracter oficial, ci oficios.
La 20 februarie 1880, Germania (împreună cu Anglia si Franţa) a recunoscut independenţa României şi a acceptat transformarea agenţiei diplomatice din Berlin în legaţie. Până la stabilirea relaţiilor diplomatice şi transformarea agenţiei diplomatice în legaţie, agenţia a fost condusă de Theodor Rosetti (1872-1874), Nicolae Creţulescu (1874-1876), Titu Maiorescu (1876), Al. Degre (1876-1878), Virnav Liteanu (1878-1880).
De legaţia din Berlin depindeau şi consulatele din Berlin, Hamburg, Frankfurt, Leipzig şi Stuttgart. Legaţia germană din Bucureşti a fost deschisă la 1 martie 1880 şi de ea depindeau consulatele din Bucureşti, Iaşi, Brăila, Galaţi, Constanţa, Giurgiu şi Craiova.
În timpul primului război mondial am fost în alianțe diferite. În 1916 armata germană a ocupat Bucureștiul și administrația s-a mutat la Iași. În 1917 și 1918 armata germană și armata austro-ungară au fost principalii inamici ai României.
Înainte de cel de al doilea război mondial, diplomația germană nazistă a fost cea care prin pactul Ribentrop-Molotov ne-a făcut să pierdem Basarabia și Bucovina în favoare Uniunii Sovietice și prin dictatul de la Viena Ardealul de Nord în favoarea Ungariei. Apoi au devenit aliații noștri până la insurecția armată de la 23 august 1944. Și se pare că nemții ne și datorează peste 20 de miliarde de dolari din acele vremuri! Dar guvernatorul Isărescu face pe „niznai”!
La 7 martie 1955 s-a încheiat starea de război dintre România şi Germania, declarată la 24 august 1944. România a fost, după URSS, prima ţară din blocul comunist care a stabilit relaţii diplomatice, la rang de ambasadă, cu R.F.Germania, la 31 ianuarie 1967. Dar nu a mers totul ca pe roate!
Decizia regimului de la Bucureşti a provocat un cutremur în lumea comunistă, care contesta legitimitatea statului vest-german. Între România socialistă şi Republica Federală Germană existau încă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej relaţii economice profitabile. Primele contacte s-au făcut în Bucureşti, la sediul consiliului de miniştri, prin primirea reprezentantului de la firma germană Krupp de către vicepremierul Alexandru Bârlădeanu. Cu acest început timid, puţin perceptibil şi puţin interesant pentru mediile politice, s-a mers mai departe.
Chiar dacă existau cele două Germanii, RFG şi RDG, românii au semnat, în 1963, acordul de înfiinţare a reprezentanţelor comerciale cu RFG. Alte state, precum Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia, au făcut-o abia după trei ani. Din 1963 şi până în vara lui 1968, când a fost invadată Cehoslovacia, problema unificării şi a relaţiilor cu cele două Germanii a fost punct de bază pe agenda diplomaţiei europene.
Complicaţiile situaţiei au făcut ca românii să aibă relaţii diplomatice cu vest-germanii, la nivel de ambasadă, abia în 1967. Întâlnirile lui Corneliu Mănescu, şeful diplomaţiei româneşti, cu omologul său vest-german Willy Brandt şi cu cancelarul federal Henry Kissinger au fost larg mediatizate de presa liberă. Iar lagărul comunist a intrat în alertă.
Nicolae Ceauşescu preluase şi în acest caz moştenirea lui Dej, zguduind lumea politicii mondiale şi stârnind furia aliaţilor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Invers proporţionale cu reacţiile acestora au fost poziţiile occidentale. Aşa cum au relevat istoricii comunismului, decizia lui Ceauşescu era atunci periculoasă, dar a captat interesul părţii adverse pentru acest „disident" din blocul pro-sovietic. În plus, poziţia românească era în dezacord şi cu politica Beijingului.
Unul dintre artizanii acestui eveniment al diplomaţiei mondiale, ministrul de Externe Corneliu Mănescu, a relatat care au fost raţiunile şi culisele deciziei (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Bucureşti, Editura Compania, 2008). O anumită conjunctură a precipitat acordurile. La sfârşitul lui 1966, alegerile din RFG s-au soldat cu un guvern de coaliţie unde intraseră şi reprezentanţi ai social-democraţilor. Cancelarul Kissinger şi ministrul de Externe Willy Brandt au exprimat, la început, pretenţia ca românii să recunoască, în scris, că guvernul vest-german este unicul reprezentant al poporului german şi că Landul Berlinului, teritoriu încorporat în RDG, face parte din RFG.
Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, şi Ion Gheorghe Maurer, preşedintele consiliului de ciniştri, au reiterat principiile „Declaraţiei din aprilie 1964", care îi angajau în respectarea suveranităţii statelor conform graniţelor stabilite după cel de-al doilea război mondial.
Noul guvern vest-german condus de Kissinger iniţiase doctrina „ostpolitik" (normalizarea relaţiilor cu statele comuniste est-europene). Faptul că Maurer era, după tată, neamţ, şi comunica, fără translator, cu omologul său vest-german a contat şi el în bunul mers al tratativelor.
Pentru încheierea de relaţii diplomatice cu românii, vest-germanii au avansat propunerea ca fiecare guvern să-şi exprime acordul, fără a încheia un tratat. În acest punct, românii au dovedit abilitate diplomatică, fentându-şi aliaţii. „La Bucureşti a venit o delegaţie vest-germană pentru a pregăti vizita mea la Bonn (capitala RFG)", a relatat Corneliu Mănescu. „Simultan, delegaţii vest-germani, cu misiuni asemănătoare, s-au deplasat la Praga şi la Budapesta. Neliniştită de aceste discuţii, conducerea est-germană a propus ca la începutul lunii februarie să aibă loc la Berlin o consfătuire a miniştrilor de externe din ţările socialiste în vederea adoptării unei poziţii comune în relaţiile cu Germania Federală. Sesizând pericolul, printre altele ni se recomanda amânarea tratativelor în curs, în înţelegere cu vest-germanii, am fost trimis şi primit la Bonn mai devreme decât fusese stabilit. Cu Willy Brandt, ministrul lor de externe, am semnat tratatul ca între ţările noastre să se stabilească relaţii diplomatice la rang de ambasadori extraordinari şi plenipotenţiari".
A existat şi altă faţă, ascunsă, a relaţiilor dintre România şi RFG despre care s-a vorbit mult în anii '90. Termenii erau de „vânzare" a etnicilor germani din România. Printr-un acord special, RFG se obliga să achite statului român o taxă pentru avizul favorabil dat cererii de emigrare a fiecărui etnic german. Sumele variau între 4.000 şi 10.000 de mărci germane, în funcţie de vârsta şi calificarea cetăţeanului (Denis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, Bucureşti, Humanitas, 1998). Termenii acordului n-au fost făcuţi publici de niciuna dintre părţi. Iar de aplicarea sa, în România, s-a ocupat Securitatea, cu secretomania şi mijloacele sale specifice.
În ceea ce priveşte documentele aflate la îndemâna cercetătorilor, reiese clar că emigrarea în RFG şi în Israel a crescut semnificativ. Astfel că, în 1969, din totalul de 7.861 de persoane care au emigrat definitiv din România, 2.581 erau evrei şi 3.439 germani.
Existenţa divizată a naţiunii germane exprima cel mai bine pedeapsa învingătorilor pentru cei învinşi. Şi conducerea de la Bonn a Germaniei Federale, şi cea de la Berlin, a Germaniei Democrate, se declarau autenticele reprezentante ale unei Germanii unice. Fiecare visa la o Germanie unită, într-o zi, sub steagul ei. Germania Federală era însă o ţară care interzisese partidul comunist, membră NATO şi fondatoare a Comunităţii Economice Europene.
RDG era guvernată totalitar de către un partid socialist (cu toate că erau acolo mai multe partide) şi membră fondatoare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a CAER. Problemă de litigiu între ele era şi Landul Berlinului de Vest, o enclavă occidentală în inima capitalei RDG.
RFG considera teritoriul Berlinului Occidental ca fiind parte a teritoriului său, iar RDG îl socotea un teritoriu independent, administrat de americani. Nici măcar paşapoartele eliberate de vest-germani nu erau recunoscute de ţările sovietizate. Acestea aplicau cetăţenilor din RFG vize de intrare şi ieşire din ţările lor pe „foi volante" de concepţie proprie. La Moscova, primul care vorbise despre firescul unificării celor două Germanii fusese tocmai Lavrenti Beria, ministru al afacerilor interne (1953), după moartea „tătucului” Iosif Visarionovici Stalin. Ideea a fost reluată de Nikita Hruşciov, succesorul lui Stalin în fruntea PCUS, în 1955, în contextul „coexistenţei paşnice". Gesturile sale de bunăvoinţă faţă de Occident au fost însă un semn de cale liberă pentru români.
Și așa s-a ajuns la anul 1990, al unirii celor două Germanii. Se zice că acum România şi R.F. Germania au dezvoltat unele dintre cele mai complexe şi durabile relaţii bilaterale, bazate pe apartenenţa comună la Uniunea Europeană şi NATO (aici mă îndoiesc). Un punct de referinţă în relaţia bilaterală îl reprezintă semnarea, la 2 aprilie 1992, a Tratatului dintre România şi R.F. Germania privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa.
Ambasada României (Dorotheenstrasse 62 - 66, 10117 Berlin)
Atât din punct de vedere politic, cât şi economic, relaţiile au înregistrat un constant curs ascendent în ultimii ani, în special după aderarea României la UE. Un rol esenţial în consolidarea relaţiei bilaterale îl joacă minoritatea germană din România, din rândul căreia românii și-au ales un președinte, precum şi etnicii germani şi români emigraţi în Germania, care dau dovadă de onestitate și nu înjură România, aceştia reprezentând o solidă punte de legătură la nivel social, cultural, economic şi politic.
Ambasada Germaniei (011849 Bucuresti, Str. Cpt. Av. Gheorghe Demetriade nr. 6-8)
În ceea ce privește dialogul politic, vizita președintelui federal Joachim Gauck în România (20-22 iunie 2016), a președintelui Klaus Iohannis la Berlin (26 februarie 2015), întrevederea președintelui României cu cancelarul Germaniei la Berlin (9 septembrie 2016), vizitele reciproce ale unor lideri politici au marcat angajamentul celor douã pãrți în favoarea consolidării relațiilor bilaterale și au deschis noi perspective de aprofundare a cooperãrii.
La întărirea relațiilor dintre cele două țări un rol important îl au și anbasadele și consulatele celor două țări. Există comisii mixte româno-germane de cooperare, inclusiv cu landurile Bavaria, Baden-Württemberg și Hessa. Economic, Germania este primul partener comercial al României, cu care se derulează 1/5 din volumul comerțului nostru exterior.
Germania este al treilea investitor în economia românească (după Olanda și Austria), cu 11,5% din totalul investițiilor. Se mentine tendința ascendentă a schimburilor comerciale bilaterale, cu o medie de creștere de circa 10-11%/an. În anul 2014 exporturile românești au depășit pentru prima data pragul de 10 miliarde euro, iar în 2015 s-au situat aproape de 11 miliarde euro. Astfel, la 31 decembrie 2015, valoarea schimburilor comerciale româno-germane a fost de 23,3 miliarde Euro (+9.13%), din care export 10, 8 miliarde Euro (+6.77%) și import 12,5 miliarde Euro (+11.27%).
Conform datelor statistice ONRC, la 31 august 2016, în România erau înregistrate 21.424 de societăţi cu capital german, iar investiţiile germane în economia românească se cifrau la 4,651 miliarde euro. Relaţiile economice sunt coordonate în cadrul Consiliul de cooperare economică româno-german (CCERG). Acesta se desfăşoară în cadrul unor grupe de lucru în următoarele domenii: energie, cooperare industrială şi investiţii, comerţ, agricultură, turism, comunicaţii şi IT, finanţe-bănci, legislaţie-fiscalitate.
Investitorii germani s-au orientat cu precădere către sectorul industrial, servicii profesionale, comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul, construcţii, turism şi transporturi. Printre cei mai importanţi investitori germani direcţi în sectorul industrial din România sunt producătorii de componente auto Draxlmaier, INA Schaeffler, ThyssenKrupp, Leoni Wiring Systems, Continental, KG Wintershall, E.ON AG, Allianz, Leoni, Praktiker, RWE (RRR-Remmert Recycling), companii care au creat un număr semnificativ de locuri de muncă în zonele în care s-au stabilit.
Ultima investiție germană importantă (300 mil. euro, Sebeș, jud. Alba) este fabrica constructorului german de automobile Mercedes, unde s-a lansat, la 4 aprilie 2016, producția celei mai avansate cutii de viteze (în 9 trepte), cu care vor fi echipate modele reprezentând vârful de gamă ale mărcii.
În ceea ce privește cultura, ştiinţa și educaţia, la Berlin funcţionează Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu“, inaugurat la 8 noiembrie 1999. Colaborarea în domeniul cultural şi ştiinţific se reflectă în numeroase schimburi de studenţi, programe între universităţi şi burse de studiu. Din anul 2012 funcţionează la Braşov, Timişoara, Oradea şi Sebeş şcoli profesionale după modelul dual german, în cadrul cărora tinerii angajaţi au posibilitatea de a îmbina cunoştinţele teoretice asimilate în şcoală cu activitatea practică în firma care îi asigură şcolarizarea.
Începând cu anul școlar 2016-2017, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice din România a inițiat Programul național de promovare a învățământului profesional de tip dual. Acest program vizează calificări profesionale de nivel 3 (corespunzător nivelului de muncitor calificat) solicitate de operatorii economici.
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii