Călătorii geodezice, Germania (I)
(1978, Hamburg; 1980, Berlinul de Est; 1980, Frankfurt am Main, Darmstadt, Hamburg, Tubingen; 1985, Berlinul de Est; 1987, Berlinul de Est, Strausberg; 1987, Berlinul de Est, Nerlinul de Vest; 1988, Berlinul de Est, 1997, Reutlingen, Tubingen, izvoarele Dunării ș.a., inclusiv la Strasburg - Franța)
Toponimia germană
Moto: „A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.” Nichita Stanescu
Întâlniri cu „muții”
Ca fost țăran muscelean, mereu cu dor de acasă, cunoșteam la nivel bun limbile rusă și franceză. Din discuțiile cu „șefii”, căpitan inginer și cercetător științific fiind, mi s-a recomandat să aleg una din limbile germană sau engleză, limbi excelente pentru documentarea geodezului, pentru a putea participa la cursuri de specializare în cartografie automată. Neavând nicio predilecție pentru germană, cunoscându-l bine doar pe „mutul” sas sibian Ghiltch Rolf, fost coleg de clasă în liceul militar și apoi în primul an în școala militară de artilerie și rachete, dar mutat apoi la tancuri, am optat pentru cursul ultraintensiv de engleză de doi ani. Așa că e vai de engleza mea „inginerească”.
În anul 1978 dădusem un examen la CNST (Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie), condus atunci de profesorul Ursu (nu venise Elena Ceaușescu, deoarece nu avea încă „doctoratul” în viață ușoară sau apă grea), pentru admiterea la un curs de cartografie automată, în limba engleză, la Institutul Oceanografic al Universității din Hamburg. Și uite-așa, în iunie 1978, cu o săptămână înainte de terminarea campionatului de fotbal din Argentina, am sosit la curs, chiar cu cinci zile înaintea rămânerii pe acolo a generalului securist Pacepa! Avantaj eu!
În anul 1980 am participat în R.D.G., în Berlinul de Est, la conferința cercetătorilor științifici din 14 țări, pentru rezolvarea temei „Sistem automatizat de cartografiere a hărților topografice”, temă stabilită cu doi ani înainte la Pribram, în Cehoslovacia. Responsabil al temei era serviciul topografic militar al R.D.G., numărul 1 fiind lt. col. dr. ing. Bauer, cu academia militară făcută pe la Moscova, un excelent „mut” vorbitor de limbă rusă, iubitor de Goethe, Pușkin și Dostoievschi. Mut am zis? Ca și KWJ? Nu vă mirați, dar „neamț” în limba slavă veche însemna mut, după cum veți citi mai jos, deoarece locuitorii slavi din vestul Europei nu se prea înțelegeau cu cei din triburile germane și îi numeau muți, adică nemți, iar țara lor a fost numită, într-o traducere proprie, „Nemția”!
În 1980 aveam să particip din nou la un curs de cartografie automată și sisteme informatice geografice la ESA, filiala din Darmstadt, cu trecere prin Frankfurt am Main, dar și de revenire la Universitatea din Hamburg, apoi la cea din Tubingen, acolo făcând lucrările practice.
Și în 1985 aveam să repet participarea la o conferință pe tema automatizării cartografierii, la fel în 1988 pe aceeași temă, în 1987 la conferința de la Strausberg, de lângă Berlin, și sediul Ministerului Apărării din R.D.G., a șefilor serviciilor topografice militare și civile ale acelorași 14 țări pentru analiza stadiului de rezolvare a celor 6 teme de colaborare multinațională, iar în 1988 din nou la o temă, cea de folosire a rețelelor de determinare a poziției cu sistemele satelitare (GPS). Despre peripețiile din aceste călătorii voi scrie în alte capitole, de astă dată începând abrupt cu toponimia germană, pe care am adâncit-o din pasiunea de a merge la izvoare în această Europă, mamă a tuturor migrațiilor și schimbărilor teritoriale, cu toate limbile derivate din cele indo-europene!
Germania - etimologie
Despre lingvistică și toponimie am vorbit în alte postări, cea referitoare la toponimia Spaniei și cea referitoare la toponimia Franței. Aici reamintim că etimologia este o subramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi, prin explicarea evoluției lor, fonetică și semantică (cum se va proceda la analiza toponimiei). Metoda principală de cercetare etimologică este metoda istorică (pe care o vom folosi și noi).
Toponimia (din greacă topos, loc, și onoma, nume) este o știință care are ca obiect studiul formării și evoluției numelor de locuri (să nu vă aud cu locații, că mă supăr) sau a toponimelor; este și ansamblul de denumiri de locuri al unei țări sau regiuni, al unei hărți sau al unei serii de hărți. Așadar, purcedem la treabă, începând cu denumirea țării și a capitalei, încheind cu multe alte toponime ale detaliilor sau elementelor geografice!
Să începem cu țara. Românii îi zic Germania. Englezii îi zic Germany. De ce? Deoarece romanii numeau Germania „teritoriile situate la nord de Munții Alpi”. Francezii îi zic l'Allemagne, spaniolii Alemania, deoarece alamanii erau un popor germanic care trăia între Rin și Dunăre. Cuvântul Alaman semnifica „toți oamenii” (în limba germană „alle” – toți și „Mann” – om)! Așadar, făceau parte din regruparea mai multor triburi germanice care se plimbau prin Europa și s-au stabilit pe actualul teritoriu al Germaniei de acum, prin Austria sau prin apropiere.
Germania în Europa
Germanii își denumesc țara Deutschland, din latina medievală veche, theodiscus, provenit din limajul protogermanicilor *þiudiskaz („din popor, popular, indigen”), din *þeudō („popor”) + *-iskaz („-ish, -ic, -al”). Vechea formă engleză este þēodisc, iar forna gernană este diutisc (atestată cam în 1090 în cântarea anului - Annolied). Cuvântul *þiudiskaz desemna poporul, famlia culturală căreia îi aparțineau. Îmi amintesc că în italiană neamțului i se spune „tedesco”. Pe vechile hărți italiene Germaniei i se spunea „Tedesca”! Cuvântului vechi „*þiudiskaz” s-a transformat în «Deutsch». Dar sunt și alte denumiri!
Finlandezii îi zic Germaniei Saksa, deoarece la început, Saxonia (Sachsen) era aproape de Marea Nordului, extinzându-se apoi către sud-est. Acum numele Saxonia este prezent în numele a trei regiuni ale Germaniei (Sachsen - Saxonia, Niedersachsen – Saxonia de Jos și Sachsen-Anhalt).
Polonezii, popor slav de apus, zic Germaniei Niemcy, iar cehii și slovacii Německo (un fel de „Nemția”), desemnând un popor germanic vecin cu care slavii nu se puteau înțelege, cu oameni pe care îi denumeau „muți” (niemy în poloneză, немой - nemoy în rusă, němý în cehă). Germanilor li se zicea în limba slavă veche „nĕmĩcĩ”. Curios nu? Franța provine de la un nume german, Germania de la un nume roman ș.a.m.d.
Recapitulând, Germaniei italienii îi zic acum Germania (în trecut Tedesca), englezii Germany, grecii Γερμανία - Germania, francezii Allemagne, spaniolii Alemania, portughezii Alemanha, germanii Deutschland, olandezii, neerlandezii sau nederlandezii Duitsland, norvegienii, danezii și suedezii Tyskland - Țara Germană, finlandezii Saksa, estonienii Saksamaa, polonezii Niemcy, cehii și slovacii Německo, rușii și bulgarii Германия – Germania, românii Germania, ucrainenii Німеччина Nemecicina, sârbii Немачка – Nemacika, turcii Almanya și uite-așa ne lămurim de unde și de ce!
Prusia
Tot pe acolo a fost și Prusia, cu o etimologie interesantă. Cuvântul vine din latină, o latinizare folosită de Peter de Dusburg a unui cuvânt baltic, pentru molid puošnus, transformat în Pruce pentru regiune (molidul în latină e picea), apoi în Prusia.
Așadar, pentru Prusia există în dicționare explicațiile: a) o zonă geografică de pe coasta baltică a Europei de nord-est; b) o țară baltică situată în această zonă, cucerită de Ordinul Teutonic și, în cele din urmă, absorbită în Germania; c) o provincie germană care a fost inițial localizată în această zonă, care ulterior s-a extins foarte mult și care a fost predecesorul și apoi parte a Imperiului German. A fost abolită ca unitate administrativă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
Nu mai analizăm aici denumirile date de europeni țării sau ulterior provinciei, asta interesând mai mult lingviștii și istoricii, geodezii și cartografii exploatând produsul muncii acestora.
Toponimul Berlin
Berlin a fost capitală a Margrafiatului Brandenburg (1417-1701), a Regatului Prusiei (1701–1918), a Imperiului German (1871–1918), a Republicii de la Weimar (1919–1933), a celui de-Al Treilea Reich (1933–1945), a Republicii Democrate Germane (1948-1989) și acum e din nou capitala Germaniei. Este o metropolă cu peste 3,4 milioane de locuitori și acoperind o suprafață de aproximativ 892 km².
Despre originea numelui Berlin, interpretarea general acceptată (SCHICH, W. 1988) este că are rădăcină slavă (Berlo), o „mlaștină, mocirlă, la fața locului umed“ (precum era Colentina Bucureștilor), fiind acceptat și termenul de teren „nisipos“ sau chiar „baraj militar“ (STUTZER, E. 1917) . O conexiune cu pseudonimul de „urs“, animal prezent și în heraldica Berlinului este forțată, cam „comercială”!
Berlinul văzut din Coloana Victoriei
Sufixe și prefixe folosite în toponimele compuse
Sufixe
Un rol omportant în formarea în istorie a numelor de locuri îl au sufixele sau terminațiile. Un bun exemplu este sufixul -ach, („râu"), prezent în denumirile Echternach, Salzach. Sufixul -au (de la sufixul slavic -ov, -ów) este în denumirile unor vechi localități, sate și orașe de pe teritoriile foștilor slavi polabi, ca în denumirile Lübbenau sau Plau. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost o politică de redenumire a unor localităților poloneze din zona ocupată.
P entru sufixele -au, -aue (legate de hidrografie), analizați cuvintele germane Au sau Aue. În acest caz sufixul -au (ortografia anterioară, datorată lui ouwe) e prezent în denumirile unor localitrăți de lângă elemente hidrografice, așa cum sunt orașul Passau sau orașul Aue, precum și multe râuri, pâraie sau lacuri denumite Aue.
Sufixele -bach (pârâu) și cel transformat „nemțește” în -bek (curs) sunt prezente în denumiri ca Amorbach (pârâul lui Cupidon), Ansbach, Reinbek sau Wandsbek. Sufixele -berg, -bergen (munte) sunt prezente în denumiri ca Bamberg, Heidelberg, Nürnberg, Königsberg (muntele regelui, acum Kaliningrad), Landesbergen. Sufixul -brücken sau -brück (pod) apare în Saarbrücken (Podul peste Saar), Osnabrück, Innsbruck, de care cred că ați auzit.
Un element de relief este dealul și multe localități se stabileau în evul mediu pe dealuri. Sufixul -bühl sau -bühel (deal) este prezent în denumirile Dinkelsbühl sau Kitzbühel. Sufixul -burg (orășel) este prezent în Hamburg, Augsburg, Luxemburg, Regensburg (orașul de pe râul Regen), Salzburg (orașul sării, nume medieval), Straßburg (Strasbourg). Un caz aparte e Magdeburg („locul protejat de ființe feminine păgâne“), cu nume succesive Ma-gadoburg, în secolul al 10-lea numele apare în formele Magadaburg, Magathaburg, Magedeburg, în 975 Magedeburc, Magdeburg, Magidiburg, mai târziu ca Magadeburc, Maegethebrug, Magdiburg, completate cu Meydeburc, Maidburg și forme similare din secolul al XIII-lea. Sufixul -dor sau -torf (sat) se regăsește în denumirile Düsseldorf, Reinickendorf, Kleinblittersdorf („satul micului absint”, ăștia aveau vreo tavernă în care mai beau „una mică”).
Sufixul -ey (insula) este prezent în toponime ca Norderney („insula cu acces din nord”), Hacheney, iar sufixul -feld sau -felde (câmp) apare în Bielefeld, Mansfeld, Saalfeld.
Cu sufixul -furt (vad) s-au format toponimele Erfurt, Frankfurt, Klagenfurt (există și varianta sufixului –ford). Sufixul -hagen (câmp acoperit sau copaci, împădurit) e prezent în Hanshagen. Sufixul sau prefixul -halde sau -halden („coastă”, „pantă”) este prezent în Haldensee sau în Osshalden.
Sufixul -hausen sau –house („case") apare în Mülhausen (Mulhouse), Mühlhausen, Recklinghausen, Schaffhausen (un ceas cu aseastă marcă am avut și eu după Pobeda). Sufixul -hafen („port") sau –haven („refugiu") sunt prezente în toponimele Wilhelmshaven, Bremerhaven, Friedrichshafen. Sufixele –heim (în Alsacia), -ham sau -am (în Bavaria și Austria), -hem sau -em (în vest), -um (în nord) („acasă", „așezare") apar sugestiv în toponime ca Alkersum, Bochum, Borkum, Pforzheim, Kirchham, Schiltigheim, Mannheim, Mülheim, Bad Windsheim.
Sufixele -hof, -hoff sau -hofen („fermă”, „case”) se văd în Hof, Bechhofen, Diedenhofen (Thionville), iar sufixul -hufe (vechi, „a ascunde") se exemplifică prin Grünhufe (ascunzișul verde). Sufixul - shut („a închide") apare în Landshut (teren închis), Waldshut (pădure închisă). Sufixele -ung sau -ingen, -ung, -ung, -ns („descendenți ai ...", folosite cu numele personal ca prima parte) apar în toponime precum Göttingen, Esslingen, Straubing, Esens.
Importanța locașelor de cult este exemplificată prin sufixele -kirchen sau varianta -circh („biserică", ca și kirk în engleză sau kerk în olandeză) se exemplifică prin Feldkirch, Gelsenkirchen, Neunkirchen (biserica nouă). Sufixul -au (prin sufixele slave -ov, -ów) apare în denumirile satelor și orașelor din fostele teritorii ale slavilor polabi, precum Bützow, Neubukow, Stäbelow, Malchow, Teterow, Güstrow. Sufixele -rode, -reut, sau -rad sunt în toponime ca Roth, Bayreuth (iubitorii de muzichie îl cam știu), Overath, Wernigerode, dar Rade- poate fi folosit și ca prefix în Radebeul, Radevormwald.
Germanii în Europa în anul 1200 și Imperiul German în 1914
Sufixele -stadt, -stedt, -stätt sau -stetten („așezare", „oraș", „loc" (na, că nu zic locație!), apar în Darmstadt (unde am fost școlarizat în 1980), Eichstätt, Ingolstadt, Neustadt. Sufixul -tal sau -thal („vale") apare în toponime ca Wuppertal, Roßtal, St. Joachimsthal.
Sufixul -wald sau -walde („pădure", precum weald, wold în engleză) se vede în exemplele Greifswald, Creutzwald, Regenwalde. Sufixele -wang, -wangen sau -wängle („lunca") apar în toponome ca Feuchtwangen, Ellwangen, Nesselwängle.
Sufixele -wend sau -winden (așezări slave mici în împrejurimile germane) apar în cuvinte ca Bernhardwinden lângă Ansbach, Wenden lângă Ebhausen. Sufixele -orfer, -werth, -wörth sau -ort („insulă", „holmă") se văd în cuvinte ca Donauwörth, Finkenwerder, Kaiserswerth, Ruhrort.
Prefixe
Prefixele pot fi folosite pentru a distinge așezările din apropiere de elemente geografice cu alt nume. Ele pot fi vecine sau separate. Ambele așezări care trebuie scoase în evidență pot avea prefixe opuse, ca la noi „Galda de Jos” și „Galda de Sus”, de exemplu, Niederschönhausen și Hohenschönhausen, fiind ceva obișnuit să se atașeze prefixul doar unuia dintre ele, ca de exemplu în Stettin și Neustettin.
Prefixele Alt-, Alten- sau Olden- („vechi") sunt exemplificate prin Alt Eberstein, Altenberg, Oldenburg. Prefixul Groß- sau Großen- („mai mare") se exemplifică prin Groß Kiesow, Großenhain. Pentru prefixele Hoh-, Hohen-, Höch- sau Hoch- („mai mare", „superior") sunt date exemplele Hohenschönhausen, Hohkönigsburg, Höchstadt, iar pentru Klein sau Low, Lütten - („mic"), Klein Kiesow. Prefixele Neu, Neuen sau Low Nien („nou") sunt în Neuburg am Inn, Neuenkirchen, Nienburg, pe când Nieder- („inferior") în Niederschönhausen. Prefixele „optimistului” Ober- („superior") sau Oberst- („superior", „cel mai înalt") sunt exemplificate prin Oberhausen, Oberwesel, Oberstdorf.
Cu prefixele Wendisch-, Windisch-, din limba (slavă) sorabă, se formează toponimele Wendisch Baggendorf, Windischgarsten (în Austria, o traducere a vechiului nume celtic Gabromagus, câmpia caprei).
Dacă a existat Ober-, „musai” trebuie să existe și prefixul Unter- („de jos", recte „sub"), precum în toponimul Unterliederbach (și cu prefix și cu sufixul bach). Cred că v-ați plimbat în Berlin pe Unter den Linden (pe sub tei)!
Prefixele pot avea și un caracter descriptiv, precum Lichten- sau Lichter- („subțire", de exemplu Lichtenhagen), Schön- sau Schöne- („frumos", de exemplu Schönwalde, pădurea frumoasă), Grun- sau Grune- („verde", de exemplu Grunwald, Pădurea Verde, de parcă am fi la Timișoara!).
Prefixele pot fi folosite și pentru a indica o posesie a sitului sau locului (interzis pentru „locație!”). Exemple sunt Kirch - („posesia ecleziastică", de exemplu Kirch Jesar), Bischofs – „posesia episcopului", de exemplu Bischofswerda), Grafen - („posesia contelui”, Graffwöhr), Königs („posesia regelui”, Königs Wusterhausen, Königsberg), Kron- („posesia coroanei”, de exemplu Kronstadt, Rügenwalde).
Prefixul Bad („baie”) indică faptul că locul este o stațiune bine cunoscută pentru odihnă și refacere. Exemple sunt numeroase, ca Bad Kissingen, Bad Pyrmont (ca să nu uităm de bad ca sufix în Karksbad!). Tot referitor la „posesie”, deseori numele fondatorului satului sau al primului colonist constituie prima parte a numelui locului, de exemplu, Oettingen (fondat de Otto), Gerolfingen fondat de Gerolf), Rappoltsweiler (fondatorul fiind Ratbald sau Ratbert).
Legături cu alte elemente geografice
Multor localități li s-au inclus în denumire numele unui alt element geografic existent acolo (râu, lac, deal, munte etc.), numele provinciei, pentru a le distinge de una care poartă același nume (așa cum există la noi, în România, Câmpulung Muscel, capitala fostului meu județ Muscel, Câmpulung Moldovenesc, unde am urmat cursurile liceului militar și Câmpulung pe Tisa, la granița cu Ucraina, unde nu am fost încă). Cuvântul distinctiv poate fi atașat numelui cu prefixele prepoziții an der / am („la"), ob der („pe"), auf („pe") sau în / im ori separate prin „/” sau adăugat între paranteze. Exemple sunt numeroase, sugestive fiind Frankfurt am Main (prin care am trecut de șase ori, de cinci ori cu avionul, o dată cu mașina), Frankfurt (Oder), scris și Frankfurt an der Oder sau Frankfurt / Oder), Freiburg im Breisgau, Rothenburg ob der Tauber, Bergen auf Rügen, Kochel am See („la lac", fără numele specific al lacului), Kirchheim unter Teck („sub castelul Teck"), Lahr / Schwarzwald etc. Uneori numele adăugate sau prepozițiile sunt abreviate în numele oficial, de exemplu Berg b. Neumarkt idOPf. (Berg bei Neumarkt in der Oberpfalz).
Alte reguli
Fiecare națiune caută să-și valorifice patrimoniul toponimic, revenind la unele nume vechi. De exemplu, vechile districte germane Gaue au fost stabilite de Charlemagne, strămoșul revendicat și de francezi și de germani. Grafia germană anterioară era Gowe sau Gouwe. Se poate găsi încă vechiul Gouwe (Gau), de exemplu în Haspengouw sau Gäu, ca în Allgäu.
Toponimele germane din epoca modernă urmează, de obicei, modelele stabilite de specialiștii în toponimie. Exemple sunt Wuppertal, Karl-Marx-Stadt (orașul Karl Marx, nume pentru Chemnitz în epoca RDG), Wilhelmshaven („Portul lui William", adică William I, regele Prusiei).
Stratul celtic (nume derivate din limba celtă)
Din stratul celtic fac parte multe nume, mai ales în sudul și vestul Germaniei. Un exemplu este Mainz (în Imperiul Roman, în latină Moguntiacum, derivat dintr-un nume celtic), Remagen (de la celticul Rigomagos, „câmpul regelui", latinizat ca Rigomagus), Wien (Viena) (din celticul Windobona, Zürich (Zurich) (din cuvântul celtic turicon, derivat din turus, numele antic al orașului în forma sa romanizată fiind Turicum).
Imperiul Celtic (cu roșu)
Stratul latin (nume de derivate din limba latină)
Se știe că Imperiul Roman stăpânea o mare parte din Europa. Chiar imperiul lui Charmagne cuprindea o mare parte din Imperiul Roman de Apus. Ca atare, limba latină a influențat toponimia locurilor. Dintre numeroasele exemple ne oprim la Koblenz (de la râurile care sunt confluente), Köln (Cologne, Colonia), Aachen (din izvoarele Aquae), Augsburg și Augst (din Augustus).
Imperiile Galic, Roman și Palmyrean
Din epoca medievală, când limba latină era limba bisericii și a administrației își revendică izvoarele München (de la monahus, „monah", în cele din urmă de la cuvântul grecesc monahos), Münster (de la monasterium, „mănăstirea", apoi din cuvântul grecesc - monastērion), Neumünster, Fraumünster, Grossmünster.
Stratul slav (nume derivate din limbile slave)
Noi. iubitorii de istorie, chiar cu note mai mici la această disciplină la bacalaurat decât la matematică (10), ne amintim că și popoarele slave, cel mai mare grup lingvistic din Europa cu linbile derivate din vechile limbi indo-europene, s-au preumblat peste tot și s-au stabilit și pe zone actuale ale Germaniei sau prin zonele estice ale Sfântului Imperiu Roman. Dintre vechile limbi slavice amintim polaba, soraba, pomeriana sau slovena.
Mi-am amintit discuția cu maiorul polonez Rudolf, etnic neamț, adică „mut”, în 1986, care în 1988 mi-a dat cadou niște chit pentru automobil, auzind că vreau să-mi vopsesc Dacia, explicându-mi numele lunilor în vechile limbi slave, acum și în poloneză și cehă. Când mi-a spus că lunii noiembrie i se zice „listopad”, i-am spus imediat că în limba rusă expresia „cad frunzele” se traduce ca „листья падают” (listiia padaiut) și de acolo vine denumirea lunii, când cad frunzele/frunzele!
Slavii în Europa (cu nuanțe de verde, mările fiind cu negru)
Coloniștii și administrația germană au adoptat, în multe cazuri, numele existente de Wendish, de exemplu Rostock (creat în secolul XI, de la vechiul nume polabian roztok care însemna confluența a două râuri), Dresden (în 1206 prima mențiune a numelui orașului, în limba latină, Dresdene probabil vechi cuvânt al limbii sorabe Drežd'any „locuitorii din mlaștina vecină cu pădurea”) și Berlin (de care am amintit).
Din același motiv, numeroase nume germane de sentimente de bucurie care se termină în -anz (Ummanz), -gard (Burg Stargard), -gast (Wolgast), -itz (Lancken -Granitz) Vitz sau -witz (Malschwitz) au rădăcini slavice. Datorită schimbărilor de ortografie și pronunțare de-a lungul secolelor, termenul original Wendish este păstrat doar în câteva cazuri deja arătate.
Dunărea
Ar fi păcat să nu scriem nimic de marele fluviu al Europei, Dunărea, care izvorăște din Munții Pădurea Neagră, din Germania, trece prin cinci capitale, Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad, apoi prin Drobeta Turnu-Severin, Brăila, Galați și se varsă în Marea Neagră. Departamentul Doubs (din goloazul Dubis, aparent din bretonul du («negru») și dour, « apă adâncă, deci neagră) era ocupat în timpul perioadei celtice de Séquani, care formau una din cele mai puternice confederații a galilor și care au luat parte la expediții ale galilor în Italia și în valea Dunării (Adolphe Joanne, Géographie du département du Doubs, Hachette, 1878, p. 16).
Departamentul Doubs din Franța
În principalele limbi, pentru Dunărea se păstrează rădăcina da sau du, fiind denumită Donau în germană, Danube în engleză, Дунав (Dunav) în bulgară, Danubio în spaniolă, Δούναβης (Doúnavis) în greacă, Duna în maghiară, Danubio în italiană, Danubius în latină, Dunaj în poloneză, Danúbio în portugheză, Dunărea în română, Дунай (Dunaj) în rusă, Дунав (Dunav) în sârbă, Dunav în sârbo-croată, Donava în slovenă, Donau în suedeză, Дунай (Dunaj) în ucraineană etc.
Dunărea, fluviu european
Dunărea în germană, Donau, este la feminin, ca cele mai multe nume de râuri în această limbă. După unii autori, rădăcina dehnu ar fi specifică indo-europeană (curs de râu). În epoca romană, Dunărea avea un nume de sex masculin, zeul râurilor fiind Danuvius.
Să fiți iubiți!
Nițu Constantin
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
-->
Comentarii
mulțumesc, Aurora!
Pentru un eventual articol exemplele pot fi reduse.....
Domnule IOAN MUNTEAN, vă mulțumesc! Problema e foarte interesantă. Tot aici, despre călătoriile în Franța și în Spania găsiți capitole și despre toponimia din aceste țări. La noi a apărut problema când s-au făcut hărțile, scopul fiind a pune nume corecte. Puteți folosi oriunde informațiile. Literații se cam feresc de această problemă. La Institutul de Lingvistică ar trebui să existe un colectiv pentru etimologia numelor, prenumelor și numelor de locuri sau toponimelor. Multă sănătate! Mulți nu știu de unde vine toponimul ROMÂNIA!
http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/c-l-torii-geodezice-fran-a-v
http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/calatorii-geodezice-barcelona...
Dle Nițu Constantin: FELICITĂRI! Un material documentat şi un domeniu mai puţin familiar multora din noi. Sincer eu cochetez cu originea numelor şi prenumelor de persoane dar toponimiile sunt atractive şi pline de surprize! Acum stau şi gândesc cum să fac să transpun această stufoasă documentare în articole pentru revistele noastre!
Primesc pe WEBȘ
Servus
Încă din copilărie, românii transilvăneni aud între
familiari și prieteni cuvântul „servus”, ca formulă de salut. Mai mult,
în aceeași ambianță a Transilvaniei, oricine poate constata repede
că, în forme ușor modificate, acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte puțini) câți mai sunt ei pe la noi.
Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în
românește prin „sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest
al unei expresii, obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt
indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus
tuussum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul
„Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te slujesc!” etc. Expresia se
folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai plecat!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!”.
Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea numai dinspre inferior spre superior. S-a crezut, de către unii, că acest salut provine la noi direct din latinește și că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în epoca modernă și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă, la români, prin evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”! O performanță de acest fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”, moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu
„servus”). „Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „sciavo”, apoi „sciao” și, în final, „ciao”. Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi moștenită, în feluri
adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu.
Abia perioada Renașterii a redescoperit-o și reînviat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii și învățații germani și germanofoni. În lumea germană a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista tendința de a
reînvia antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental). Primii au fost învățații absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero
și Caesar, începând cu salutul.
Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din
sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința de a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!,
adică „Sunt sluga ta!”. De la ei (de la austrieci și germani), moda aceasta a trecut repede la nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (și slovace), slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul Ucrainei).
Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la noi prin germani și prin limba germană. Este de notat faptul că, deși se găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și
în română – „servus”. În polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc.
Variante maghiare (aberante) sunt și „szevos” sau „szia”, care, ca și
formele derivate românești similare („serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate. Tot în ungurește s-a ajuns, relativ recent, și la forma „szervusztok”, care este un plural și înseamnă „salut tuturor”; cu alte cuvinte, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a adăugat o terminație maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile vii nu țin seamă de regulile de gramatică!
Ce erori se fac? În legătură cu formula aceasta de salut se fac, de
regulă, alte câteva erori. Cea mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din timpul Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în istorie vreme de 51 de ani, de la 1867 la 1918. O altă nepotrivire cu adevărul este credința că salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au
copiat târziu românii. Or, cum am văzut, salutul vine din
Austria și Germania de sud (Bavaria), preluat din latină în mediile
culte nobiliare, intelectuale și răspândit apoi în întreaga Europă
Centrală și Central-Orientală, în Cehia și Polonia, dar și în
fostele țări ale Sfintei Coroane a Ungariei (Croația, Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiția etc.). Nobilii ungari erau destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre ei erau – după cum s-a dovedit cu prisosință în ultimele decenii – de sorginte românească. Ei, nobilii români, știau latina cultă și foloseau în scris și literele latine, alături de chirilice. Cu alte cuvinte, între nobilii transilvani care au preluat obiceiul în secolele XVII-XVIII-XIX (concomitent cu anumiți etnici maghiari) existau, cu siguranță, și români.
Aceștia, sub influența latinismului profesat de Școala Ardeleană și a
convingerii că erau singurii adevărați urmași ai romanilor din zonă, au dus tradiția înainte cu și mai multă tenacitate și convingere, astfel încât, în Epoca Modernă, toți locuitorii Transilvaniei – de la un
anumit nivel de cultură și de avere în sus –se salutau cu „Servus!”.
Felul de a te saluta cu „servus” este, prin urmare, profund transilvan și clujean, ținând seamă de faptul că „Orașul Comoară” a fost în Epoca Modernă capitala Transilvaniei și un loc de concentrare a valorilor intelectuale ale țării. Clujul secolului al XX-lea – devenit, prin voința majorității, alături de întreaga Transilvanie, de Banat, Crișana și Maramureș, parte integrantă a României – duce mai departe tradițiile de bine ale provinciei, deschiderea sa spre lume, spre toleranță, dialog și înțelegere. Prin „servus”, clujenii îi îndeamnă pe oaspeții lor de pretutindeni să nu se simtă stingheri, să se considere acasă, fiindcă li se va pune la dispoziție tot ceea ce au gazdele mai bun, după cum cer legile nescrise ale ospeției.
De aceea, „servus” face parte nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o
ducem mai departe împreună aici. Prin „servus”, ne deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu dsponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem.
Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Rector al Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca